Steaua, 1982 (Anul 33, nr. 1-12)
1982-06-01 / nr. 6
netele astea îl urmăreau în somn. .. pînă ce simţi că nu simte nimic.. . părea că o tablă neagră se-ntinde naintea ochilor lui, apoi încetă şi asta... apoi i se păru lui că e un punct negru, mic, care tot una se contrage mereu, pînă ce n-a rămas din el... nimic“. Cea mai obscură experienţă rămîne tot aceea a morţii. Căci, dacă m cazul nebuniei alterările puteau fi mai spectaculoase, graţie materialului „generos" pe care se opera, moartea, în toată puţinătatea simplităţii ei, obsedează totuşi mai mult. în cazul nebuniei, lectura dezvolta paralelisme născătoare de tensiune între normalitate şi anormalitate; pentru moarte, asociaţiile se fac între fiinţă şi nefiinţă, între vital şi neant. Nebunul decedat din Avatarii... revine din spaţiul intermediar al morţii spre viaţă, întrupîndu-se acum în marchiz, într-o descriere în care parcă asistăm la un răsărit, de la o amorţeală opacă, a nemişcării minerale, prin impregnare treptată cu energie, într-o iradiere sinestezică a simţurilor şi funcţiilor intelectului. Uneori, cele două momente de tranziţie ce mărginesc o lume a imaginarului se ating. E semn că sfera centrală nu s-a dilatat îndeajuns, pentru a depăşi stările îngustate ale conştiinţei, nu a reuşit să devină un univers autonom. Adică, vorbind din punctul de vedere al practicii literare, percepţiile onirice nu sînt cristalizate, rămîn în starea lor confuză. Atunci avem de-a face cu nişte corpusculi străini, excrescenţe blocate în dezvoltarea lor înainte de a se fi integrat în corpul lumilor imaginare. Un exemplu elocvent îl reprezintă acelaşi larg fragment din Făt-Frumos din Lacrimă, dezvoltat pînă aproape pe pragul de a deveni un episod în sine, echivalent celor imaginare, dar care nu ajunge să spulbere voalul distorsionant al halucinatoriului. Acelaşi mecanism îl întâlnim şi în visurile lui Toma Nour din Geniu pustiu sau în delirul bachic al marchizului Alvarez. Există, însă, un text unde halucinatoriul, încetînd a mai fi tranziţional sau simplă incluziune, ea întinde peste toată scrierea şi se autonomizează, de parcă s-ar fi produs o împotrioPrin vara anului 1934, prof. Nicolae Cartojan îşi exprima, într-o scrisoare, dorinţa arzătoare de a-l cunoaşte personal, cu prilejul unei vizite la Londra, pe dr. Moses Gaster, ilustrul său înaintaş pe tărîmul vechii literaturi româneşti. Dorinţa avea să i se împlinească pe la sfîrşitul lunii august, nu însă la Londra, ci la Selling, în Kent, unde bătrînul cărturar mai era încă în vacanţă. Se vor fi întreţinut îndelung, mai cu seamă asupra cărţilor populare (atunci s-a pus la cale şi pregătirea, de către Gaster, a unei ediţii critice Anton Pann, pentru colecţia Clasicii români comentaţi), ceea ce se vede şi din bogata corespondenţă ce a urmat întrevederii. A venit însă vorba şi despre l Eminescu, cum pare a se fi întîmplat şi alte dăţi, cînd Gaster primea vizita unor oaspeţi români de vază. Drept urmare, abia ajuns acasă, Cartojan îi scria din nou, cerînd mai multe detalii privitoare la Eminescu, ca unuia care îl cunoscuse îndeaproape şi se bucurase, în tinereţe, de prietenia afectuoasă a poetului: „în Literatura populară română şi * Aducem mulţumiri călduroasei doamnei Trude Levi, bibliotecară la University College din Londra, pentru a ne fi oferit întregul său de sprijin în cercetarea, în vederea publicării, a fondului Moses Gaster. fire imprevizibilă şi rîndurile rămîn să se zbată în ape tulburi. E fragmentul neterminat Moartea lui Ioan Vestimie, poate cel mai profund în a explora, nu prin proiectare raţională, ci prin percepţii difuze, trăirea morţii. De la acest nivel lipsit de lumina dătătoare de sens a conştiinţei lucide, alterată prin distrugerea unora din fibrele sale: memoria, capacitatea integratoare şi cea de autocontrol („Ciudat era că loan nu se prea mira de întâmplările lui“), lucrurile devin ambigue. O faţă a lor e deschisă spre normal: loan merge la cafenea, citeşte ziarele, se supără pe prietenii care joacă cărţi, o întîlneşte pe principesa B., îşi însoţeşte iubita la bal, dar întreg decorul e subminat în cititor de conştiinţa morţii personajului, iar în acesta, de senzaţia de straniu. Cealaltă faţă, cu deschidere spre thanatos, ar trebui să închege măcar ea un sens unitar: strania amorţeală, comportarea ca faţă de un spectru (nu neliniştitor, ci poate dezolant) a celor din bar, anunţul mortuar, prietenii jucînd cărţi (aflaţi probabil la priveghie hainele negre cu care se găseşte îmbrăcat, copiii care n-au fost botezaţi (ţinînd poate de o altă condiţionare decât cea a vieţii), brusca credare a prinţesei B. (ca şi cum eroul şi-ar fi pierdut materialitatea compromiţătoare), alaiul mortuar, fiinţa eterală din cimitir (asemănătoare lui, care doar sub formă de spirit poate fi chemată de iubitul ei), tristeţea prevenitoare a iubitei, pseudo-prezenţa sa la bal. Dar şi această posibilă ordonare intru moarte e subminată în personaj de incapacitatea de a lua act de starea proprie, iar în cititor de faptul că manifestările lui loan, în ciuda nefiinţării lor, sînt totuşi atît de materiale, de reale. E o ambiguitate care dă prozei dintr-odată o largă deschidere, făcîndu-o aptă să-şi asume exprimarea unor experienţe limită. Căci, poate mai mult decât viziunile imaginarului, stările halucinatorii ţin de o problematică mai gravă — nebunie, moarte —, explorare a zonelor întunecoase din fiinţa umană. Corin Braga în Chrestomathie, Dv. citaţi şi reproduceţi adesea extrase din manuscrisele ce aparţineau lui Eminescu. De altă parte, din articole publicate în Timpul“, ca şi din anume pagini ale ineditelor sale, se pare că marele liric era un pasionat cititor al literaturii vechi româneşti, în scurtul răstimp pe care l-am petrecut astăvară la Selling, Dv. răscolind, cu obiectivitatea şi farmecul pe care le aşterne depărtarea, atîtea amintiri interesante ale tinereţii, mi-aţi vorbit în treacă şi despre Eminescu. Nu aţi binevoit să vă adunaţi pentru moment amintirile Dv. despre Eminescu? Mă gândesc că în lecţiile mele din anul acesta şi în cadrul temei despre importanţa literaturii noastre vechi să pomenesc şi despre Eminescu şi legăturile lui cu scrisul vechi românesc. V-aş rămîne mult îndatorat dacă aţi binevoi să-mi comunicaţi ceea ce vă aduceţi aminte în această privinţă şi desigur că orice altă amintire despre Eminescu, pe care Dv. l-aţi cunoscut de aproape, nu poate fi decît preţioasă pentru mine" (Scrisoare din 20 octombrie 1934). Conform obiceiului său, Gaster îi răspunde de îndată, căci nu suferea să nu răspundă sau să nu i se răspundă la scrisori, trimiţîndu-i, pentru moment, doar câteva crâmpeie din amintirile sale despre Eminescu, cu promisiunea de a reveni ulterior: „Cît priveşte chestiunea cu Eminescu, asta este o chestiune foarte lungă şi asta trebuie să ţi-o scriu altă dată mult mai pe larg, că face parte din legăturile care existau între ele şi mine, despre modul cum lucram împreună, despre felul în care am găsit manuscrisele la dânsul, apoi cum le citeam şi de felul cum Eminescu nu numai că asculta, dar i-a şi folosit de pe urma citirii lor. Este un capitol interesant şi aruncă o lumină asupra limbii întrebuinţate de Eminescu, atît în scrierile lui prozaice, cît şi poetice“ (Scrisoare din 1 noiembrie 1934). Fiind vorba de Eminescu, Cartojan nu se mulţumeşte cu atît de puţin, devine nerăbdător şi-l roagă din nou pe Gaster să-i împlinească dorinţa: „îmi daţi voie să vă reamintesc promisiunea pe care mi-aţi făcut-o de a-mi trimite amintirile Dv. despre Eminescu, pe care le aştept cu plăcere şi vie curiozitate şi de care doresc să mă pot folosi într-un studiu asupra legăturilor lui cu literatura veche“ (Scrisoare din 3 decembrie 1934). De astă dată, așteptarea s-a dovedit a nu fi fost zadarnică, întrucît Gaster îi trimitea o lungă scrisoare, datată 11 ianuarie 1935, în care detalia, pe rînd, fiecare din aspectele menţionate anterior, adăugind chiar altele cîteva, ca acelea despre prezenţa poetului la seratele de la Titu Maiorescu, unde s-au şi cunoscut, despre locuinţa, felul de viaţă şi tabieturile lui Eminescu etc. Ca şi în precedenta scrisoare, accentul cădea tot pe influenţa binefăcătoare pe care vechea literatură românească a avut-o asupra limbajului poetic eminescian: „... nu am nici o îndoială — îi scria Gaster — că frumuseţea limbii sale se datoreşte citirii textelor vechi..." — parte dintr-un pasaj pe care Cartojan l-a reprodus, cu comentarii, în Încheiere la vol. al II-lea al Cărţilor populare în litteratura românească (Bucureşti, 1938, p. 389—390). Recunoscător, Cartojan îi răspundea în aceeaşi zi, dar scrisoarea nu ajunge la destinaţie, ceea ce provoacă nedumerirea şi nemulţumirea lui Gaster, pe care i le şi transmite. Totul însă avea să se lămurească în curînd, odată cu următoarea scrisoare a lui Cartojan, care, mulţumit, în sfîrşit, cu amintirile despre Eminescu, cerea acum lui Gaster amănunte despre legăturile sale cu Junimea: „Am primit scrisoarea Dv. şi textul lui Anton Pann, care se află sub presă. Mă surprinde că nu aţi primit răspunsul meu. Eu v-am scris în aceeaşi zi chiar, mulţumindu-vă şi pentru cinstea ce aţi făcut colecţiei noastre şi pentru scrisoare// cu preţioase amintiri despre Eminescu. Ba chiar îmi îngăduisem să vă rog ca să-mi daţi ceva mai multe lămuriri despre legăturile Dv. cu Convorbirile literare şi le aşteptam cu vie curiozitate“ (Scrisoare din 15 februarie 1935). Nu trec decît cinci zile şi Gaster, cu binecunoscuta-i punctualitate, era din nou gata cu răspunsul. Ba mai mult, nu se mulţumea numai cu descrierea raporturilor sale cu Junimea (şi, în paralel, cu B. P. Hasdeu, cu care simpatiza, pe atunci, în secret), ci stabilea, cu obiectivitate, cîteva din meritele junimiştilor, atît în problemele de limbă, cât şi în a fi dat „o îndrumare sănătoasă mişcării literare a timpului, ei fiind „cei dintîi să recunoască valoarea poetică a unui Eminescu, Creangă, Slavici, la care s-a asociat mai tîrziu şi Caragiale, cînd se mutase Junimea la Bucureşti“ (Scrisoarea din 20 februarie 1935). Solicitudinea arătată, de atîtea ori, lui N. Cartojan o va arăta Gaster şi criticului Şerban Cioculescu, căruia i-a trimis, la cerere, preţioase desluşiri despre Caragiale, unde venea vorba, inevitabil, şi despre Eminescu: „Vin acuma la chestia cu Caragiale. Eu l-am cunoscut foarte bine. Ne-am întâlnit totdeauna la seratele lui Titu Maiorescu şi apoi, cîteodată, mergeam împreună la Carul cu bere, împreună cu Eminescu, Slavici şi, când Creangă venea din Iaşi, venea şi dânsul, şi încă unul sau doi, de numele cărora nu-mi mai aduc bine aminte, toţi de la seratele lui Titu Maiorescu ...“ (Scrisoarea din 21 aprilie 1936). Iar lui D. Mărăcineanu, de la Liceul Mihai Vi. Costel* despre Mihai Eminescu