Steaua, 1983 (Anul 34, nr. 1-12)
1983-11-01 / nr. 11
вмш1«а ИШ4»м»€Шй»вш UN ESEU CONSACRAT MOTIVULUI LITERAR Nu puţine sunt comentariile de ordinul teoriei literare consacrate motivului, gramaticii, ca să-i spunem astfel, a categoriei. Consideraţiile de ordin semantic, stilistic, etnofolcloric sau constatările semioticii textului situează motivul în raporturi multiple: istorice, contextuale, de geografie culturală etc. (vezi A. J. Greimas și Joseph Courtes, Sémiotique. Dictionnaire raisonné de la théorie du langage, 1979, Hachette). Cred că ideea potrivit căreia motivul este o chestiune ce ține de relația semnificant-semnificat, unde semnificatul presupune un sistem de semnificanţi capabili să pună în valoare sensurile, este justificată şi ratificată de praxisul literar. Ca problemă de semantică a discursului literar sau ca sistem de invarianţi cu disponibilităţi de transfer dintr-o arie culturală în alta, motivul generează numeroase observaţii de istorie şi teorie literară, presupunînd reflecţii nuanţate asupra spaţiului istoric, a timpului, a comunităţii spirituale, şi, nu în ultimul rînd, asupra valorii propriuzise a operei. Fiind o categorie definibilă, cu un sens deschis unor conotaţii adesea inepuizabile, reprezentînd dominanta unei serii literare constituite într-o anume durată, validată estetic, motivul este obiectul unui excelent stadiu al profesorului Edgar Papu. Motive literare românești (1983, Edit. Eminescu) este una dintre acele cărţi rare, prin erudiţie şi fineţe analitcă, pentru care cercetarea impune argumentele în măsură să afirme altitudinea interpetării şi a investigaţiei. Pentru Edgar Papu motivele sunt constituenţi de natură să configureze specificitatea unei culturi, şi nu e vorba de acele motive care vagabondează într-o aventură situată dincolo de spaţiul şi de timpul istoric care controlează sensul şi profunzimea, destinul lor în literatură. Cum opera este un text, şi cum fiecare text se găseşte într-o anume relaţie cu realitatea, înţeleasă ca o realitate reprezentată (v. Heinrich Plett, Ştiinţa textului şi analiza de text, 1983, Edit. Univers), includerea motivului în cadrul unei atari relaţii pune în evidenţă valoarea referenţilor atît de importanţi pentru istoria devenirii motivului. Admirabilul eseu al profesorului Edgar Papu, carte scrisă cu acea unică privire pentru care comparatismul este un demers de fiecare dată legitimat de mișcarea fenomenului analizat, examinează un număr de motive definitoriu pentru comunicarea literară, pentru mesajul acesteia. Preluînd clasificarea propusă de Simion Mehedinţi pentru organismele lumii vegetale şi animale, şi anume grupele „euritermelor“ şi ale „stenotermelor“ (prima avînd o extensiune nelimitată, a doua cu o existenţă circumscrisă la o zonă determinată ca factori favorizanţi de dezvoltare), Edgar Papu are în vedere motivele stenoterme, ca fiind cele mai reprezentative. Metodologic vorbind, studiul urmăreşte determinanţii spaţiali şi temporali, durata şi valoarea, pentru ca în examenul întreprins să surprindă ceea ce el numeşte „resorturile formării lor“, ca agenţi generatori semnificativi pentru demersurile unei literaturi precum a noastră. Să nu uităm totodată că motivul, în calitatea sa de semnificat al unui sistem de semnificanţi, „atrage după sine — spune Edgar Papu — un întreg dispozitiv stilistic“. Defel neglijabilă, precizarea se dezvăluie integral în natura studiilor consacrate pe rînd: „absurdului“ şi „antiliteratură“, „avatarului“, „metamorfozei“, „enigmei“, motivelor „fata morgana“ şi „dorul“, „Orientului“ şi „Muntelui Sacru“. Sunt, toate, motive prezente într-o viziune filosofică şi estetică nu lipsită de elemente diferenţiale, de înfăţişări inimitabile şi originale în spaţiul literar românesc. Comentariile profesorului Edgar Papu despre „absurd“ urmează un curs menţinut în cadrul unor raporturi cauzale şi al unor rezultate (reprezentări specifice în texte literare cu adevărat elocvente) situate în planul valorilor superioare. Mecanica „absurdului“ şi a „antiliteratură“ este supravegheată într-o lectură atentă a creaţiei folclorice (basmul, în special, oferă elemente precursoare de viziune şi de categorii specifice). Cum motivul „lumii întoarse pe dos“ are nuanţe felurite şi cum unele distorsiuni stilistice sunt frecvente în comunicarea unor raporturi „răsturnate“, alogice, anormale, ne întrebăm, însă, dacă atitudinea satirică sau mecanismul comediei lui Vasile Alecsandri ţin de o atare experienţă, voit deformată a lumii posibile a operei. In schimb, analiza prozei lui B. P. Hasdeu e remarcabilă ca şi aceea a procesului de demitizare în poemele eminesciene. La fel, mi se pare că observaţiile la Povestea lui Harap Alb sunt excelente, adăugind sferei conotative a „absurdului“ literar comicul şi situaţia iar în cazul lui Ion Luca Caragiale elipsa discursului narativ sau a celui dialogat, logoreicul şi, din nou, situaţia care degradează, nu doar parodic, mişcarea şi resorturile intime ale fiinţei. Foarte inspirată este preluarea sugestiilor venite de la G. M. Cantacuzino, arhitectul erudit, revelat de studiile apărute în 1977 sub titlul Izvoare şi popasuri, despre „eternitate“ şi „durată“ pentru înţelegerea dinamicii şi devenirii motivului avatarului. Edgar Papu remarcă motivul conservat în literatura română de mai bine de o sută de ani „într-un lanţ neîntrerupt de forme noi şi originale“, realitate artistică unică, fără îndoială, prin extensiune şi prezenţă în timp. Şi aici sunt numite texte fundamentale, nu doar sub specia ilustrării şi a simplei menţiuni, ci prin analize temeinice, extrem de sugestive prin aparatul metodologic pus în mişcare şi prin receptivitatea cercetătorului la lecturile ultimelor decenii. E cazul poemelor eminesciene şi al prozei sale, al viziunii lui Nicolae Iorga despre periplul unui motiv aflat în istoric. Comentariul la poemul lui G. Bacovia Lacustră este exemplar, pentru ca apoi autorul să ne facă să împărtăşim întru totul opinia sa favorabilă despre suita nuvelistică a lui Liviu Rebreanu din Adam şi Eva, operă ce ni s-a părut întotdeauna una dintre cele mai fermecătoare pe motivul trecerii, ale revenirilor şi al setei eterne de iubire a fiinţei. Ilustrative sunt, în ordinea unei imagini reprezentative, textele sadoveniene Nunta domniţei Ruxandra şi Ţara de dincolo de negură ca şi poemul în proză al lui Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche. Corespondenţele cu motivul „metamorfozei“ sunt însoţite în studiul profesorului Edgar Papu de titluri preluate din literatura universală (Balzac, Virginia Woolf) iar incursiunea urmează aceleiaşi succesiuni, deschise de perspectiva folclorului, continuată mai apoi prin scriitori ca Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale. Cum remarcă autorul, există şi „o configuraţie modernă a metamorfozei“ exprimată fie în delirul şi obsesia zoologismului din nuvela extraordinară a lui Al. Macedonski Intre coteţe, fie în seismele şi traiecţiile obsesiei din Intîmplări în realitatea imediată „Cartea incontestabil genială“, cum apreciază Edgar Papu pe drept cuvînt opera lui M. Blecher. în fine, metamorfozei i se asociază viziunea prefacerilor întîlnite de autorul cărţii în proza lui Mircea Eliade sau în poemul lui Ion Barbu Domnişoara Hus, transformări puse şi sub semnul emblematic al fantasticului. Cred că avem în acest volum capitolul cel mai dens, ca substanţă interpretativă, despre iniţiativele unui număr impresionant de scriitori tentaţi de laturi dintre cele mai neaşteptate ale acestui motiv cu o manifestare extrem de activă în teritoriul literar românesc. Spuneam că una dintre cele mai semnificative opere din creaţia lui Ion Creangă beneficiază de o lectură ce tinde să epuizeze sistemul de simboluri al acestui basm fundamental: Povestea lui Harap Alb. Examinînd itinerarul unui alt motiv, „enigma“, Edgar Papu vede în taină şi în inextricabilul unor unităţi semice ale basmului o legitimare literară a operei deschise, spaţiu al ambiguităţii şi al conotaţiilor, al unui univers gnoseologic de un tip aparte. Şi aici, recursul la opera lui Mateiu I. Caragiale devine prilejul unei analize unde hieraticul, enigma şi simbolurile completează interpretarea critică din secţiunile consacrate altor motive regăsite în Craii de Curtea-Veche. Vom remarca pentru motivul „Fata morgana“ consideraţiile despre baroc, exprimat şi tradus la scriitori ca Al. Odobescu şi Al. Macedonski. In ce priveşte „geografia“ Orientului, ca motiv al literaturii lui Panait Istrati, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu şi Ion Barbu, exegetul observă că ei sunt autorii unei lumi încărcate de efluvii şi de simboluri exprimate în reprezentări ce obţin caractere distincte la noi. Precizarea că Orientul nu apare sub semnul exotismului, ci ca o realitate „în mare parte autohtonizată“, este extrem de preţioasă pentru interpretarea unor texte de tipul poemelor lui Ion Barbu din ciclul Isarlîk sau al romanului lui Gala Galaction Papucii lui Mahmud, carte remarcabilă ca sens pilduitor şi discurs narativ. Vechi şi cu antecedente ilustre precum Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, motivul „Muntelui Sacru“ a produs reprezentări inimitabile. Avem să menţionăm doar reflecţiile cu note temeinice la proza lui Mihail Sadoveanu şi la teatrul lui Lucian Blaga pentru a atrage atenţia asupra acestui motiv literar. Cartea lui Edgar Papu este lucrarea unui savant şi, mai cu seamă, a unui interpret interesat de text şi de depoziţia acestuia, de capacitatea de a pune în lumină, într-o perspectivă tematologică dinamică, sensuri şi potenţialităţi ale discursului literar. Studiile din volum ale lui Edgar Papu au sobrietatea şi vocaţia demersului critic pasionat. In permanenţă ratificată şi controlată de text, argument suprem al comentariului, cercetarea este în acelaşi timp un suprem omagiu adus unei literaturi ce există în dimensiunile sale istorice cu demnitatea, valorile şi iniţiativele sale superioare. PETRU POANTĂ: RADIOGRAFII 2 La cîţiva ani după ce a declarat înnobilarea „proletarei recenzii“ Pentru Poantă îşi reafirmă „dragostea“ pentru „genul proxim“ al criticii literare, propunînd, se pare, cu Radiografii 2, carte apărută la Editura Dacia, în 1983, o serie de volume, rod al activităţii sale de cronicar literar la revista „Steaua“ şi mai nou la „Tribuna“. De această dată criticul nu mai „comite“ teorie, cum a procedat la primul volum de Radiografii, nu se mai justifică, nu mai argumentează, ci trece direct la fapte, înfruntînd „opinia publică“ şi „interesul general“, ca să utilizăm două sintagme consacrate în comediografia actuală, cu o recenzie lipsită de prejudecăţi şi de complexe la o carte de versuri a popularului poet Adrian Păunescu. O astfel de confruntare, de care firile slabe se tem, iar cele nesincere profită, nu reprezintă numai o atitudine de moment, ci mai cu seamă o poziţie a criticului, de natură tactică, faţă cu riscurile meseriei. Petru Poantă şi le asumă fără excepţie. Cel dinţii risc îl presupune chiar genul in cauză, recenzia, considerată, pe nedrept, specia minoră a criticii. In Ion Vlad