Steaua, 1988 (Anul 39, nr. 1-12)

1988-01-01 / nr. 1

Cea de-a treia lucrare dramatică din volum, Zborul de la cuib, t­­rudită tematic cu Provincialii pune în dezbatere avatarele responsabilităţii individului faţă de sine însuşi, acoperind în bună parte prin structură şi modalităţi stilistice formula dramei psihologice. Şi aici avem de-a face cu o femeie ce trăieşte un plictis de sorginte cehoviană (Marcela) şi aici ne intîmpină acutele conflictului de familie dintre Tudor şi Marcela. Ceea ce îi conferă dramei originalitate este capacitatea lui Constantin Cubleşan de a sonda în adîncurile complicatei psihologii a lui Tudor, de a-i face credibile refuzurile, ezitările, eşecurile, contradicţiile­ de a conduce în chip verosimil destinul acestuia pînă la clipa decisivă cînd se hotărăşte să aleagă drumul adevărului şi împlinirii. I s-ar putea, desigur, obiecta dra­maturgului atît în Provincialii cît şi în Zborul de la cuib, privirea e prea severă, parcă uşor părtinitoare, uşor didacticistă ca să nu zic misogină sub care sînt văzute Smara, soţia lui Emilian, respectiv Marcela, soţia lui Tudor, ambele ilustrînd tipul „femeii imposibile". Autorul e mai degrabă dispus să instituie priorităţi şi să minimalizeze dramele autentice pe care le trăiesc cele două femei. Purtînd două titluri cu semnificaţii complementare, Viaţa particulară sau Camera de hotel, construită pe formula melodramei moderne, reia în discuţie raportul dintre împlinirea personală şi realitatea profesională a individului. Din comunitatea acestora două, din acordul deplin dintre ele se naşte fericirea; prin acest acord este înfrîntă singurătatea. Şi aici comentatorii citaţi în volum au stabilit particularităţi ce diferenţiază tex­tul de modele preexistente. Maria Vodă Căpuşan insistă asupra dublei lecturi pe care o instituie cele două titluri. Ion Cocora subliniază ideea potrivit căreia „echilibrul existenţial, de durată e de neînţeles fără co­muniune şi armonie în relaţia bărbat-femeie". Constantin Zărnescu stu­diază ritmul accelerat al desfăşurării dramatice, iar Mircea Ghiţulescu atrage atenţia asupra atitudinii „discret polemice faţă de fenomenul de absolutizare a vieţii profesionale“. Cel puţin aparent, Trecătoarea nu se circumscrie zonei tematice pe care au instituit-o celelalte piese. E vorba despre o ipoteză dramatică cu caracter istoric în care oameni simpli sunt perfect conştienţi de responsa­bilităţile lor social-istorice, de dreptul, dar şi de obligaţia lor de a face istorie. Privirea asupra evenimentelor e însă din unghiul actualităţii, fapt ce, evident, stabileşte punţi cu piesele precedente. Fiind vorba despre un volum de „teatru comentat“, vom sublinia că, după cum se dovedeşte din amplele prefaţe semnate de Ion Vlad, Maria Vodă Căpuşan, Mircea Ghiţulescu, Mircea Blaga, Kötő József şi Valentin Taşcu, cît şi din extrasele din cronicile de semnalare apărute la vremea premierelor, dramaturgia lui C. Cubleşan s-a bucurat de exegeze aprofun­date. MIRCEA EM. MORARIU MIHAI DRAGAN: CLASICI ŞI MODERNI Editura Cartea Românească, 1987 Prestaţia critică a lui Mihai Drăgan s-a îndreptat, încă de la debut, înspre investigarea unor zone de maxim interes a istoriei noastre literare, spre acele epoci şi personalităţi considerate ca „puncte fierbinţi", cruciale, în destinul şi traiectoria unor anumite spaţii de cultură. Spre deosebire de alţi confraţi ai săi, care caută să-şi aleagă subiecte mai puţin cercetate, să scoată la lumină opere uitate sau trecute în desuetudine de o abordare critică schematică sau mai puţin inspirată, pe Mihai Drăgan l-au pasionat, din contră, operele mari, vii, purtătoare de idei generoase, în stare să fertilizeze noi direcţii de acţiune, să produci noi puncte de vedere. In raza sa de interes au intrat scriitori ca Maiorescu, Gherea, Eminescu, Creangă, Caragiale, Hasdeu, Ibrăileanu, multora dintre ei consacrîndu-se nu numai analize pertinente, ci şi întinse studii monografice cu caracter recunoscător. E de observat că la baza acestor întinse investigaţii a stat, pe lingă o bună familiarizare cu epoca şi scriitorul abordat, o reacţie polemică structurală care face farmecul ieşirilor sale în arenă. Aceasta se constituie de cele mai multe ori ca incitante şi convingătoare discuţii în contradic­toriu, precizări şi puneri la punct, în minuţioase reexaminări şi redeschideri de dosare clasate. Din ele, chipul lui Mihai Drăgan ne apare ca acela al unui veşnic nemulţumit de sine şi de alţii, nu cusurgiu dar avînd obstinaţia preciziei, a exactităţii şi proprietăţii termenilor şi formulărilor, a probităţii şi slujirii adevărului, în război perpetuu cu improvizaţia, cu fabulaţia şi confabulaţia (recte elucubraţia) critică, tot mai acaparatoare printre unii slujitori ai condeiului, pentru care „ştiinţa de carte" este echivalentă cu a ştii să ţii condeiul în mînă, în bună tradiţie universitară ieşeană, Mihai Drăgan este un învăţat care se respectă înainte de toate pe sine, un studios care pretinde o cît mai temeinică cunoaştere a subiectului abordat, o parcurgere atentă a iz­voarelor şi o cîntărire îndelungă a argumentelor atunci cînd se află în faţa luării unei decizii, a punerii unui diagnostic. Responsabilitatea actului critic capătă la el proporţii aproape hagiografice, din care cauză stilul de­vine deosebit de strunit, precis, riguros controlat, pînă la o anume uscă­ciune didactică. Dar odată intrat în tiparele lui, eşti cucerit de logica şi înşiruirea ideilor, de limpezimea clasică a exprimării, de comunicarea cit mai clară a esenţei problemei, fără divagaţii şi înflorituri retorice inutile. Aceste calităţi ale scrisului său ies cu putere la iveală şi în cartea recent apărută Clasici şi moderni (Cartea Românească, 1987), marcînd, într-un şi un moment biografic aniversar, împlinirea a 50 de ani de viaţă. E o carte întrucîtva simptomatici pentru preocupările şi modul de a scrie şi a gîndi al lui Mihai Drăgan, întrucît descoperim în ea citeva din ideile şi constantele cele mai dragi scrisului său, atît la nivel exegetic (în primele două secţiuni), cît şi la nivelul atitudinilor şi programului de lucru asu­mat (în ultima secţiune). Partea de greutate a cărţii este consacrată analizării spiritului junimist şi a mişcării din jurul­ Convorbirilor literare, una dintre cele mai presti­gioase din cîte le-am avut. Cu obişnuita sa astuţie critică, Mihai Drăgan ia în răspăr cîteva afirmaţii necontrolate, prelucrări greşite sau nefon­date, detaşîndu-se cu hotărîre de acei care vorbesc de prezenţa unor anu­mite contradicţii „spectaculoase" în interiorul Junimii, fără să ignore desigur „diversitatea binevenită de preocupări, de idei literare şi filosofice, chiar de atitudini politice şi sociale", dar şi de cel care minimalizează rolul de ideolog al lui Maiorescu în cadrul societăţii, supralicitîndu-l în schimb pe acela al lui Xenopol sau P. P. Carp, colaboratori onorabili, ce e drept, dar fără prestigiul intelectual al lui Maiorescu. Meritul său este văzut în autohtonizarea reală şi desprovincializarea literaturii, prin pro­movarea unor scriitori autentici, de mare expresivitate, fapt prin care „cultura şi literatura noastră a progresat enorm, iar conştiinţa artistică a scriitorului român a crescut într-atît încît a putut trece chiar spre ex­trema absolutului. Dovadă, aceea a lui Eminescu, Creangă, Caragiale". Autorul îşi întregeşte apoi argumentaţia cu foarte bune şi aplicate analize la opera lui Eminescu, Alecsandri (scos de sub presiunea conven­ţiilor şi a situării istorice şi valorificat efectiv sub raport creator), Ca­ragiale (insistînd asupra deosebirilor faţă de experienţa zolistă) sau Gherea, a cărei concepţie critică este supusă unei examinări foarte exacte, care îl situează in raport cu Maiorescu la justa lui valoare, prin afirmaţia tran­şantă: „Cea mai importantă dimensiune a activităţii sale nu este aceea în domeniul literar (critică şi teorie literară), ci în acela social-politic". Al doilea moment important care stă în atenţia autorului este cel al Vieţii româneşti. Şi aici se are în vedere rolul jucat de revistă în direcţia „culturală, naţională şi democratică" prin promovarea unei literaturi apro­piate de interesele claselor muncitoare ţărăneşti (poporanism), printr-o permanentă activitate de susţinere a unei literaturi cu pronunţat caracter realist-critic, atitudine urmărită consecvent de mentorul revistei, Ibrăileanu, din păcate critic „rău citat“, după cum afirmă autorul, cel care şi-a confundat destinul cu al Vieţii româneşti. Ca puncte de susţinere al pro­gramului acesteia, sunt analizaţi Goga şi Sadoveanu, iar, în final, Rebreanu, şi el odinioară cronicar dramatic aici. Convorbirile şi Viaţa românească sunt două mişcări ce stau faţă în faţă, ca linie de preocupări şi continui­tate,­ alcătuind cele două capete ale arcului voltaic sub bolta căruia s-a desfăşurat întreaga dezvoltare literară a provinciei pe parcursul unui veac de evoluţie şi pe care Mihai Drăgan o scoate aşa de bine în evidenţă. na&Ki Ti MIRCEA POPA GHEORGHE SCHWARTZ: OM ŞI LEGE Editura Eminescu, 1987 Lectura ultimului roman al lui Gheorghe Schwartz se face cu relativă uşurinţă. Scriitura are fluenţă, probînd un condei exersat. Cu Om şi lege, Gheorghe Schwartz e la a opta carte. Materia epică se structurează pe două planuri narative ce sînt continuu alternate. Fiecare îşi câştigă un sensibil grad de auto­nomie, aşa încît o receptare independentă nu prejudiciază cu mult ansamblul. E chiar şi de dorit uneori. Cînd nevoia de ordine se impune lectorului rătăcit alături de personaj prin labirintul unei imaginaţii prodigioase. Redutabilul avocat Ladislau Pietraru trăieşte claustrat într-un „rest" de apartament. Pretutindeni cărţi şi­­suveniruri. Totul în­grămădit la întîmplare, prăfuit, bandonat, uitat. Fără o utilitate imediată. Individul nu pare a avea un program de lucru riguros. Nu-l vedem făcînd ceva anume. Și nu pentru că nu ar fi în stare (chiar dacă sănătatea precară i-a interzis accesul la unele din faptele vîrstei), ci pentru simplul motiv că nu apucăm să aflăm prea multe despre existenţa acestuia, din al cărui cotidian nu e reţinut decît o singură zi. Aceea în care, la spitalul oraşului e internat şi, mai apoi, asasinat un oarecare Alexandrescu, fost jan­darm al vechiului regim, implicat în tot felul de istorii dubioase. Enigmatica moarte polarizează atenţia diferitelor „grupări" ale burgului şi parţial pe cea a lui Pietraru, căruia i se propusese preluarea cazului. Sarcină cu atît mai dificilă pentru solitarul om al legii cu cît moartea fratelui său se leagă de prezenţa noului „client". De aici tot felul de reţineri şi speculaţii ale imaginaţiei eroului în marginea ideii de justiţie. Parabola se instaurează rapid în romanul lui Gheorghe Schwartz. Cronotopul e deseori dereglat, naraţiunea fragmentată, dar unitatea textului e menţi­nută cu ris­cul unei lejere saturaţii. Firescul nu e tulburat. Şi faptul se explică prin însăşi „compoziţia" sufletească a protago­nistului. E multă interiorizare în fiinţa acestui avocat căruia boala (o maladie a coloanei) i-a arcuit privirile, fixîndu-le spre zonele ascunse ale eului. Spre străfunduri tainice şi nebuloase, de unde

Next