Symbolon, 2020 (21. évfolyam, 38-39. szám)
2020 / 39. szám
Cristian Stamatoiu publicația 1314 care a editat DVD-ul cu filmul Două lozuri, ca supliment al magazinului său de duminică (inițiativă de altfel lăudabilă). Atât în articolul din revistă, pe DVD-ul respectiv, cât și pe coperta acestuia nu se face deloc diferența între colectivul ternar al scenariștilor și cel binar al regizorilor! Ba chiar, ca o culme a inculturii... generale care astăzi, ca și pe vremea lui nenea Iancu, înseamnă „să știi din toate câte nimic”, se menționează ca filmul a fost realizat după schița „Două lozuri” în loc de „Două loturi”! Scenariul a fost gândit în sensul punerii în valoare a gamei comice de mare efect a lui Grigore Vasiliu Birlic, prilejuindu-i-se un adevărat recital, dar și o restituire; „condamnat” de cariera sa de actor comic, el ar fi dorit să i se ofere totuși posibilitatea de a se exprima scenic și în cheia dramei. Dar, chiar și în spațiul artelor percepute ca mijloace de propagandă ideologică (a căror finanțare nu constituie o problemă cât timp prin ele se manipulează eficient masele), nimeni nu ar fi riscat nici pe atunci să contrarieze așteptările publicului și pe cele ale culturnicilor distribuindu-l pe Birlic întrun rol non-comic. Așadar, pentru a se întări senzația de atmosferă comică, el a fost secondat de alți doi obișnuiți actori comici ai lumii lui Caragiale: Marcel Anghelescu, distribuit în rolul Căpitanului Pandele, și de Alexandru Giugaru (Comisarul Turtureanu), în spatele acestei „cortine” Vasiliu Birlic a fructificat însă din plin oportunitatea de echilibrare a comicului printr-un registru al dramei în care excela de asemenea (fără a i se oferi posibilitatea de a o demonstra, din cauza faimei de actor comic dobândită în urma premierei din 1934 cu piesa Birlic 1( al cărei succes legendar ia transformat până și numele civil). Trădând oarecum spiritul ironic al intenționalității autorului, adaptarea filmică pune deci accentul pe finalul tragic al Lefterilor, obscurizând faptul că vocea auctorială declara că dorea de fapt să șarjeze gusturile literare la modă marcate în special de naturalism și melodramă. Caragiale proiectase bine disimulat un metatext al momentului în care să demonstreze că și el putea să scrie „vreo istorie pe apă”, așa cum ar fi spus Mihai Eminescu în Scrisoarea II. Mimetismul său este însă unul trădător, deoarece în final vocea auctorială se distanțează ironic față de un astfel de filon manierist, mărturisind cu un ton fals-candid că nu mai știe ce s-a întâmplat cu eroii săi după scena de la bancă. Astfel, pe lângă ironizarea patologiei de tip naturalist legată de nebunie, Caragiale mizează vizionar și pe modalitatea modernă a operei cu final deschis, devansând în practica literară cu mult conceptul de „opera aperta” (Umberto Eco)... Pretinzând că iau de bun finalul „manierist” - neagreat de fapt de către Caragiale - realizatorii peliculei îi vor oferi lui Vasiliu Birlic prilejul mult dorit de a-și duce personajul în zona dramei. Astfel, se conturează scena antologică de final când explodează revolta „amploaiatului” văzut ca om de prisos. Când află că numerele sale 13 *** Jurnalul de duminică, supliment tipărit al Jurnalului Național, nr. 13, 2009, pp. 12 - 13, cât și un material filmic pe un DVD de colecție. 14 Birlic, termen popular de proveniență turcă având sensul de „as”; adaptare de Sică Alexandrescu după Franz Arnold și Ernst Bach, Teatrul Vesel, București, 1934. 21