Ţara Noastră, februarie 1936 (Anul 14, nr. 1072-1095)
1936-02-02 / nr. 1072
Comemorarea lui Victor Hugo ------ I— . Hl—I — Cuvântarea rostită în Teatrul Național la premiera piesei Ruy-Blas — de Prof. I. PETROVICI Semicentenarul morții lui Victor Hugo, comemorat pios în patria celebrului poet, nu putea să lase indiferență prima scenă a teatrului românesc. In primul loc există o solidaritate naturală între toate popoarele, când e vorba de capete de geniu prea mari să ilustreze o singură nație, apărând mai de grabă din zona lor superioară, ca o biruință norocoasă a însăși spetii omenești. Dar chiar lăsându-l nereclamat țării lui de origină și tot participarea noastră inimoasă s’ar înțelege de la sine, fiind vorba de o glorie a Franței, care pentru noi rămâne locul maximei noastre solidarizări. Ba chiar dacă am coborî și mai tare pe latura egoismului restrictiv, tot vom găsi motive temeinice pentru această festivitate, pe scena teatrului nostru național, întrucât Victor Hugo a fost un autor care a hrănit abundent ucenicia noastră dramatică, și de traducerea operelor sale de teatru se găsesc legate nume, pe vecie înscrise în analele literaturii noastre, cum sunt Costache Negruzzi, Olănescu-Ascanio, Haralamb Lecca și alții. In sfârșit fără Victor Hugo n’ar fi existat nici dramele noastre în versuri, în forma în care au existat, — nici Răzvan și Vidra a lui Hașdeu, nici Dispod-Vodă a lui Alexandri și poate nici drama mai solidă și mai stăpânită, Vlaicu-Vodă a lui Alexandru Davila. Teatrul romantic era formula cea mai potrivită cu tinerețea noastră literară, e dovadă că el rămâne nu numai preferința unor anumite epoci din evoluția popoarelor, dar chiar slăbiciunea unei anumite vârste in toate epocile. Iar acei care cu toate vicisitudinele vieții și-au păstrat în sufletul lor încercat o flacără de tinerețe neuzată, vor gusta și astăzi — cel puțin din când în când— efuziunile poetice și generoase ale unor asemenea lucrări, oricât gustul se va fi schimbat, oricât am preferi astăzi naturalețea sobră a vieții cotidiane și oricât n’am mai socoti ca altă dată, că veșmântul versului ar fi indispensabil unei piese de teatru, când are ambiția de a fi o capodoperă. De altfel este interesant de amintit că Victor Hugo — care s’a crezut un revoluționar în materie teatrală și a condus în vremea lui o luptă victorioasă față de concepția trecutului — preconiza tot întoarcerea la natural, la omul așa cum este, cu amestec de dureri și bucurii, cu împletiri de năzuinți înalte și preocupări mai terestre, împotriva teatrului clasic care tronase in cel de al 17-lea și 18-lea veac, înfățișându-se pe scenă un om simplificat, o figură schematică, redusă la esențial, desbrăcat de orice contingențe și accesorii omenești, o idee platonică de superbă înlănțuire geometrică, dar fără flexibilitatea și fără pitorescul trăirei naturale. Este drept că intențiile lui Victor Hugo n’au isbutit întotdeauna, și dacă pe alocuri a făcut fără contestare să progreseze naturalul în teatru, prin introducerea de episoade vii, în schimb logica pasiuninelor și desfășurarea lor esențială era la dânsul mai extravagantă decât la dramaturgii perioadei clasice, iar situațiile dramatice mai neverosimle, mai arbitrare, mai fanteziste. Noroc că amețitoarea și fosforescenta poezie a tiradelor, șterge adeseori hotarul dintre verosimil și neverosimil, câtă vreme ridicat pe sus, in înălțimile văzduhului, nu mai poți desluși linii de demarcație precisă, care ți s’ar impune implacabil atunci când calci cu piciorul pe pământ. In orice caz teatrul lui Victor Hugo reprezintă o dată în istoria genului, o faptă revoluționară, ce e dreptul inspirată de opera lui Shakespeare, care instalase mai de mult în Englit era un model superior de libertate creatoare, cu miraculoase realizări dramatice. De altfel sistemul de aclimatizare al inspirațiilor engleze pe pământul francez a rămas identic și în domeniul politic și în acel literar. După cum politicește englezii au început prin a face revoluția și numai pe ură i-au scris teoria, în timp ce francezii, deși călcând pe urma lor, au procedat invers, începând cu demonstrația teoretică și ajungând mai târziu la înfăptuirea practică, tot așa s-a întâmplat și în domeniul literar-dramatic, unde Victor Hugo a câștigat și călăuzit de exemplul lui Shakespeare, a început cu lansarea unui manifest, a unei prefețe programatice, pe care a căutat ulterior să o exemplifice, printrun șir de opere de valoare neegală, dar câteva din ele cu tipuri vii, cu personagii puternic conturate, cu acțiune dibaciu desvoltată, — ca să nu mai pomenim de culoarea viguroasă a expresiei și de armonia magică a stilului. Fără să aibă adâncimile și vlaga shakesperialui, dramele romantice a lui Hugo sunt totuși mai rotunde, mai bine desemnate subt raportul formal — un nou exemplu al înclinărilor geometrice ale spiritului francez — încât au fost astfel mai calificate să facă educația tinerelor popoare, care se exercitau în domeniul dramatic, mai ales al acelora cu limpezi afinități latine. Ar fi totuși nedrept să prezentăm teatrul lui Hugo, ca o simplă pedagogie de export pentru popoarele adolescente, întrucât acest teatru a creiat efectiv o școală în Franța, cu reprezentanți care și-au avut vremea lor de slavă, ca François Coppée Jean Richepin sau Edmond Rostand, — elevii glorioși ai maestrului deși probabil cu mai puțină forță creatoare, dovadă ce au îmbătrânit mai repede decât înaintașul lor, al cărui Ruy-Bl’s prevesește să aibă ș* mult longevitate, nu numai decât producțiile perimate ale unui Coppée sau Richepin, ci chiar decât faimosul, cavalerescul și amețitorul Cyrano de Bergerac . Era firesc ca la o festivitate ca aceasta, pe scena unui teatru național și în preajma unei reprezentații dramatice, să insistăm cu deosebire asupra lui Hugo ca autor dramatic, deși această ipostază nu epuizează, nici pe departe personalitatea poetului sărbătorit. Ea poate activitatea sa dramatică rămâne unul din episoadele mai puțin impresionante, când ne gândim la pădurile lui nesfârșite de creații lirice, epice, sau chiar filosofice, căci sub forma unei mitologii cosmice, în general de dânsul făurită. Hugo a abordat cele mai adânci teme ale meditațiunii, lansând sugestiuni scânteetoare, ca niște poduri aeriene de curcubee și de raze, cărora totuși un cap filosofic criticist înarmat cu metodă și răbdare, ar reuși poate să le construiască picioare de piatră și să le lege astfel mai temeinic de scoarța solidă a dovezilor. In toate genurile abordate, unde a introdus ritmuri noi și cadențe speciale, Hugo uimește până astăzi prin cascadele de imagini proaspete, care curg tumultuos și niciodată cu perspective de secare, prin varietatea nesfârșită a temelor, de la subiecte familiare, la vaste compoziții istorice și la ambițioase construcții cosmogonice, prin gama infimiă a tonului, capabil uneori de bubuituri fioroase, pentru ca altă dată să dobândească mlădierele cele mai înduioșate și ciripirile cele mai fermecătoare. De altfel poetul S’a definit singur, declarându-se înarmat pentru circumstanțele cele mai heterogene: „Mon voi est sur J’ai des ailes pour la tempéte Et pour l’azur”. Talentul așa de mult acord a lui Victor Hugo, i-a asigurat o multiplă ctitorie literară, și cu toate că mai presus de orice era meșter neîntrecut in mânuirea versului, el deschide era nouă și prozei franțuzești, începând și abea o serie rodnică. Toată proza de romancier a lui Emile Zola descinde din „Les Miserables" a lui Hugo, — și e caracteristic pentru complexitatea uriașului Victor Hugo, că el nu are numai paternitatea romantismului francez, ci chiar și a ramurii naturaliste, întocmai precum în filosofie, din concepția multilaterală a lui Descartes, n’a purces numai un curent spiritualist, ci alături, și altul materialist, — dovadă de bogăție centrifugală, și de dinamism plurivalent de fecundă fermentațiune. Având o curiozitate pururea vie și un interes căruia nu-i scapă nimic, capabil să freamăte oriunde întâlnește o suferință și află o nedreptate — el singur s’a asemănat cu un clopot care vibrează în armonie cu toate sguduirile exterioare — Victor Hugo concepe misiunea poetului nu contemplativă, ci activă, protestând împotriva egoismului unor scriitori ca Horațiu, Lafontaine sau chiar Goethe, care au trecut indiferenți și senini cu aere de superioritate pe lângă durerile altora, fără să-i mânge și fără să le ia apărarea. El atribue artistului o misiune socială, sau, pentru a folosi expresia saii simonistă, o funcție sacerdotală. Hugo a trăit intens toate frământările nației sale, îmbrățișăndu-i ceas cu ceas aspirațiile, urile și simpatiile, motiv pentru care, privit de la exterior, face impresia unui om de convingeri mobile, căci rând pe rând a fost regalist, bonapartist, socialist, republican și antibonapartist furibund. In fond, aceste zigzaguri ascundeau și putem zice, chiar exprimau, linia fermă a unor dispoziții permanente și a unor tendințe veșnic înșelate : dragostea de libertate, setea de justiție și umanitarism. Toate credințele sale gravitau în jurul ideilor de justiție și generozitate. Chiar ideia de adevăr trebuia să purceadă tot de acolo, dovadă versul: Homme, veux-tu trouver le vrai ? Cherche le juste. însăși viața religioasă înțelegea s-o reducă la justiție și puritate, renunțând la zădărnicia explicărilor antropomofice, — pe care le ironizează în această frază lapidară : Hamme, tu ne peux faire un monstre et tu veux faire un dieu. Toate ideile speculative le concepe prin prisma preocupărilor morale, — dovadă că și imortalitatea sufletului, o timiteasă la nemurirea oamenilor de treabă, adică a acelora care nu și-au ucis sufletul în timpul vieții, așa ca să nu mai aibă ce conserva după moarte. De altfel Hugo este optimist, crede în progres din triumful final al binelui, de multe ori așteptându-l de-acolo de unde nu poate veni, ca atunci când întrevăzând în viitor aviația, nădăjduește — din echivocul pueril al apropierii de cer, — odată cu ridicarea noastră în văzduh, și unele consecințe etice îmbucurătoare. însuflețit de aceleași nădejdi generoase, el aruncă dintr’un colț al operii lui colosale și ideia unei Societăți a națiunilor, anticipând asupra unor înfăptuiri pe care nu avea să le vadă, dar pe care le presimțea venind pentru o zi apropiată. Pasionat de justiție și de egalitate, și luptător neobosit pentru instaurarea lor, Victor Hugo apare cu drept cuvânt ca o încarnare autentică a geniului francez, pe care îl mai exprimă de astfel și în alte calități specifice. Căci cu toată revărsarea torențială și plină de încredere a fanteziilor sale poetice, acel care a stăpânit literatura franceză a secolului al XIX-lea și căruia i se îngăduiau toate excesele imaginative, a rămas în fond un cartesian, care prețuește deopotrivă valoarea îndoelii și supremul bun al clarității. Ocupându-se de soarta omului — ceia ce i se întâmplă adesea — Victor Hugo își începe un splendid pasagiu cu versul: Douter est sa puissance et sa partition. Cât despre apologia „clarității’’, aceasta o vom găsi ori de câte ori, filosofând asupra existenței, el face din „umbră" izvorul păcatului, al materialității, al imperfecției cauza unui minus de realitate, față de Dumnezeu, care este și rămâne, claritate pură și lumină nealterată. Fără umbre, lumea n’ar fi putut firește exista, căci ea s’ar fi confundat cu D-zeu. Parfaite, eile serait en lui rentrée, â forme de clarté. Dar pătrunderea profunzimelor existenții se face sporindu-ți veșnic claritatea, și este caracteristic cum poezia lui Hugo, cu toată inundația imaginelor și in ciuda înclinărei vădită de a exprima infinitul și tainele imensității, rămâne îndeobște o poezie clară și solid articulată, un uriaș reflector de lumină, — tot ce poate fi mai străin de obscuritățile crepusculare și de negurile simboliste. Prin gigantica sa întindere, prin neistovitul său elan, prin superbele ei înoiri, prin marea ei putere de fecundațiune, opera lui Victor Hugo este dintre acelea care reprezintă o epocă și înseamnă o piatră de hotar. In pofida vocilor izolate, bucuroase să bârfească, ea este de mult înconjurată de valuri nesfârșite de admirațiune. Ce putem noi adăuga astăzi acestui ocean de prețuire universală ? Poate câteva picături de simțire proaspătă, care își vor avea rostul lor față de ape mai vechi și mai stătute. Așa că încheind cu această idee pot sfârși cu un citat din Victor Hugo însuș, din minunata sa poezioară L’océan et la Source. Apostrofată de oceanul nesfârșit, de ce picură din stânca dela țărm, stropi de care dânsul n’are nici o trebuință... „La Source dit au gouffre amer î! Je te donne sans bruit un gloire, Ce qui te manque, o vaste mer ! Une goutte d’eau qu’on peut beire”. t Tăgăduiri ! » 5 de ION MOIER ! Intretăeri de visuri, întrebăeri de gând . Se rânduiau în zarea pudrate! dimineți ! Și’n răstigniri de clipe se profilau pe rând ? . Aducerile aminte pe cuiburi de tristeți. II. Și’n rasvrătiri de ape se cățărau șirag ! Tumultoase gânduri, învolburări de seară, v Nehotărîri de drumuri se poposeau în prag . In prăbușiri de umbre și fulgerări de pară.rș. Din rătăciri albastre cu unduiri de scaun Fantomele plecării tăgăduiau pe rame și deschizând adâncuri în nesfârșiri de drum Catargurile morții îmi fâlfâiau năframe. Funerarii pentru Riki de M. VLADIMIR / Era o zi ca toate celelalte când pâlpâirea inimei plăpânde sub mână i-am simțit-o potolită — S’a chinuit un timp, s’a svârcolit apoi mult, și ochii pân’atunci — stele vii — s’au stins de tot... Și-adânc durerea s’a curmat isbăvitoare... A fost o zi ca toate celelalte... L’am coborît încet în cuib de lut să doarmă peste vis și amintire ; și atât a fost: o dărâmare în mine, ’n vreme și ’n banal. I Tălmăcire **v.. de AL. 8ATRANU In lacrimă de rouă mi-am scăldat simțirea * Să spăl durerea strânsă’n mine ca o tină, Apoi, din soare să-mi urzesc tăcut iubirea, Ca un cântec nou în trup de violină. Să sting aleanul plâns pe țărmuri de văpaie Din zile negre cu mijiri de renunțare, Că să aprind luna cu candela-i bătaie In stinghere gânduri de mări clocotitoare. • Dar, strălucirea prinsă’n bulgări de lumină S’a revărsat prea mult in ochii-mi de ametist Și nu mai văd pe cer zulufii de regină... De-atunci eu plâng într’una, cu plumb de sbucium trist. Au rătăcit în mine căile lactee Și, ca oricu-mi pun grumazu’n lanțuri de destin, In ochii tăi cu mângâieri târzii, femee, Am început să cred, din ce’n ce, tot mai puțin. Copilărie Amândoi eram „monitori”: ca la fete, eu la băieți. Eram tare mândru că sunt pus pe aceiași treaptă cu ea, deși toata lumea zicea că sunt cel mai bun dinr cla,să. Domnișoara Rădița, așa se chema Învățătoarea noastră, ne iubia pe amândoi deopotrivă. Dar deși eram buni prieteni, niciodată nu reușisem să fac ceva care să-i dovedească prietenia adâncă a mea... Socoteam că sunt prea stângaciu, prea mototul ca să-i spun din gură... Și, apoi niciodată nu mi-am putut traduce exact sentimentele; când am făcut-o, și asta numai silit de slăbiciunea mea, am devenit cel mai autentic caraghios. Așa că așteptam un moment care să mă aducă în stare să-i dovedesc „devotamentul” meu... Intr’o zi am reușit... Da! Era într’o după amiază de primăvară. Salcâmii începuseră să înfrunzească. De pe dâmbul pe care era așezată școala noastră,priviam toată lunca Borcii, balta și dealurile viorii ale Dobrogei. In fața clasei noastre se aflau vreo 4 oțetari groși. Intr’imul din ei se gâlcevea un cârd de vrăbii. Deabia intrasem în clasă, roșii de fugă și de plăcerea zilelor frumoase. Eu și Lica ne luarăm imediat posturile în primire. Fiecare aveam câte o nuia sdravănâ în mână, semnul nobleței! Dar vrăbiile se gâlceveau atât de insistent, încât ne atrase lângă geamul întredeschis. Lica, fiindcă era măruntă, s’a cocoțat pe colțul postamentului. Vroind să deschidă mai mult geamul, a alunecat și nuiaua iubit în plin. Zarnnn !! Geamul s’a făcut țăndări. Amândoi am încremenit și cu noi toată clasa. Lica, se făcuse palidă de tot. Clasa însă s’a recules mai repede ca noi și a început să dea semnalul de alarmă obișnuit, întâia timid, apoi din ce în ce mai puternic: „NA ! NA ! NA ! ȘI CE-OI MAI DA !!” repetat până la obsesie. Lica mă privea năucă... îmi cerea ajutorul! Puteam să i-l refuz ? Ușa clasei s’a deschis. Intrase nașul meu, directorul școlii... — A spart geamu ! a țipat un glas din fundul clasei. — Cine l-a spart?! Lica? O! nu! Ea n’ar fi putut să-l spargă. Era prea cuminte!!... Dar... O! Sigur !! — Eu, domnule ! Cred că am țipat tare, ca să-mi fac singur curaj, știam că nașul are obiceiu să bată cu „boxu”. S’a apropiat roșu de mânie. 1l simțeam grozav, fără să-l văd. Așteptam să mă lovească având curajul să-l privesc până ’n fundul ochilor lui albaștrii. Mâna s'a ridicat, haină, dar a căzut neputincioasă... — In genuchi! Măgarule !!... Sentința a căzut grea în clasa unde nimeni nu mai sufla. Mă strivise sub greutate ! Nu mai fusesem pedepsit până atunci ! Ce vor zice părinții mei, domnișoara ? Dar ce însemnau toate astea pe lângă faptul că o salvasem ? Nici nu îndrăsneam s’o privesc, ca nu cumva să se simtă jicnită. Oare își dădea seama de sacrificiul pe care-l făcusem? Servitorul intrat să adune cioburile m’a privit atât de urît!!... Și cum ar fi putut îndura Lica povara unei asemenea priviri ?... Și tu de DAN C. BALTEANU E eru curios : din ce treceau clipele, din aceia căpătau convingerea că eu spărsesem geamul, încât la un moment dat am îndrăsnit s o priveșfc... Era îngrozită!!... De sacrificiul meu ? Poate !... domnișoara m’a trecut la loc. Privirea ei era tot bună... In recreație nașul a intrat iar in clasă : — Cine-s monitori aici — Eu și Văleanu Radu ! a răspuns Lica ! — Văleanu Radu? Nu ! Măgarii nu pot fi monitori!!... Hm ! Măgarii nu pot fi monitori, pentru că monitorii nu sparg geamuri ! — Cine-i al doilea în clasă ? Borșaru Aurel! — Zent ! — Tu ai să fii monitor în locul măgarului! !... N’am să uit niciodată privirea lui Aurel, privire de triumf și de milă, care m’a făcut să îndur mai mult decât orice bătaie... Dar trebuia să îndur!! Pentru ea!!... .*) Din volumul de nuvele „Caetul galben”, ' „Trandafirii roșii“ la Radio Cunoscutul și apreciatul violonist C. Bobescu, fost rectorul Academiei de muzică la societatea „Astra“ din Brașov, prezintă la Radio, Duminică seara 2 Februarie crt., poemul muzical „Trandafirii roșii“ compoziție personală după opera dramatică a d-lui Zaharia Bârsan. D. C. Bobescu este cunoscut publicului din valoroasele d-sale concerte și compoziții manifestate la „Dalles“, „Ateneul român“ și Radiodifuziune. Incrustări pe răboj Duminică seara va fi o sărbătoare frumoasă pentru amatorii de muzicâ bună, pe care o așteptăm cu multă nerăbdare. Opera „Trandafirii roșii“ a d-lui Zaharia Bârsan, și-a găsit o fericită inspirație în personalitatea muzicală a d-lui C. Bobescu, transpusă cu atâta delicateță și înțelegere muzicală. Dacă ar putea fi inscenază, opera ar căpăta, desigur, saK desăvârșit succes, și ar trece alături de marile opere consacrate. * 1 v. D-l I. Petrovici la Cluj sau In Decembrie trecut, d. Ion Petrovici a fost oaspetele mult dorit al Universității din Cluj. Răspunzând unei vechi și repetate invitații a Societății studenților în filosofie și litere, la care au aderat apoi și profesorii. Academicianul Ion Petrovici a petrecut cinci zile de reale victorii spirituale în mijlocul tineretului universitar de pe p?arile Daciei Superioare. Nu știm cât de mari au fost ostenelile pentru d. I Petrovici, dar pentru noi, cele trei lecțiiconferințe, complectate cu o conferință specială și cu inălțătoarea evocare a vieții studențești dinainte de războiu, au fost tot atâtea popasuri luminoase pe crestele unei alese spiritualități constructive. Cele trei conferințe cu caracter filosofic, cu toată diversitatea aparentă a titulaturii: 1. Rațional și irațional; 2. Caracterul transacțional al cunoștinții omenești; 3. Transcendența cunoașterii omenești: se grupează, prin linia armonioasă și monumentală , unei desăvârșite puteri de expresie, cât și prin substanța intimă și coeziunea luntrică a cugetării, în acelaș fulger de lumină, care ne indică sistemul de metafizică ce preocupă de mult pe d. I. Petrovici. Din partea noastră, pentru care scrisul d-lui I. Petrovici, nu de mult ales profesor agregat la Sorbona, este hrană de toate zilele, ca pâinea și vinul, această temeinică făgăduință, viguros verificată la Cluj, nu poate fi considerată decât ca o supremă biruință a elasticului și cuprinzătorului spirit petrovician. In ultimul... „Convorbiri literare” de C. DAN PANTAZESCU Născută la 1 Marte 1867, ca organ principal al societății literare „Junimea“, revista „Convorbiri literare“ a străbătut un drum lung, plin de roade, cu adânci ramificații în toată mișcarea intelectuală de la noi. Pornită dintr’o necesitate locală, a celor cari formau „Junimea“ înființată în 1863, de Titu Maiorescu, Petre Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi și Teodor Rosetti, adună în coloanele ei, scriitori de pe tot cuprinsul pământului românesc, ba chiar și românii de peste hotare, dau contribuția lor sufletească. Și aici amintim câteva nume : Ion Caragiani, din Macedonia, G. Murnu, I. Temera, Miron Pompiliu, Ion Serpione Bâdescu, Gh. Coșbuc care a trimis din Ardeal „Nunta Zamfirei), Dimitrie Petrino, D. Onciul, etc. Dar să facem un mic istoric al acestei reviste, așa cum ne-o arată cursul vremii. La început această revistă apare, în Iași, în format mare, de două ori pe lună. Are redactor pe Iacob Negruzzi, ajutat și de alți membri ai „Junimei“. In anul 1885, Iacob Negruzzi, fiind mutat ca profesor universitar la București, mută revista in Capitala țării. De aici încolo revista apare în formatul de azi. In anul 1892, împlinind revista douăzeci și cinci de ani de existență, apare intr’un bogat număr festiv, având pe copertă chipul celor cinci întemeietori ai societății. Iacob Negruzzi se retrage din conducerea efectivă, a revistei, care apare mai departe sub îngrijirea unui comitet, aceasta până în anul 1900. De la această dată revista e redactată de istoricul slavist Ion Bogdan, care îi dă mai mult caracter științific, decât literar. Aceasta până în 1906, când în fruntea ei găsim pe d. Simion Mehedinți, care se luptă să-i dea iarăși aspectul literar și renumele de care se bucurase în trecut. De zece ani, revista „Convorbiri literare“ apare sub îngrijirea d-lui prof. AL Tzigara Samurcaș. Intorcându-ne să urmărim rolul și lupta pe care le-a avut această mare revistă, vom observa că a fost animată de mai multe directive, care au silit-o să ducă polemică, ce au rămas ca o plăcută amintire, pentru posteritate. In primul loc, conducătorii revistei, au dus o luptă culturală, ciulind să răspândească. In toate păturile sociale, gustul pentru citit și dragostea pentru scrisul și cartea românească. Pe de altă parte au dus o luptă înverșunată contra latiniștilor, cari întronase în sânul Academiei române, și care a și publicat un monstruos dicționar al limbi noastre. Dar se lupta mai ales pentru îndepărtarea din literatură a artei cu tendințe străine de ea, cum încercase să o facă I. Dobrogeanu-Gherea și toți ceilalți scriitori dela revista „Cotemporanul“. Au înfrânat compromiterea naționalismului, prin publicarea, de poezii ușoare și fără valoare literară, ce erau la modă pe acea vreme. Tot aici s’a scos în evidență „beția de cuvinte“ a atâtor oratori nechemați și a atâtor scriitori fără talent. S’a arătat primejdia pe care o poate avea „excesul cuvintelor străine în scrisul românesc din Ardeal. Și un șir nesfârșit, de alte îndemnuri și directive sănătoase, cari au animat în fiece clipă pe conducătorii și colaboratorii acestei reviste. Și pentru ea a fost acuzată această revistă și întregul junimist, de gemanofilism, prin aceea că o bună parte din conducători și-au făcut studiile în Germania, și au venit de acolo cu spiritul și cultura germană, este bine să se știe că mai multe studii și traduceri franceze s’au făcut în această revistă, în decursul vremii, decât eșt. Și câțiva bursieri ai societății „Junimea“ ca: Al. Lambrior, Ștefan Vârgolici, Gh. Panu, G. Dem Teodorescu, și-au făcut studiile în Franța, la Sorbona. In această revistă, au debutat, s’au format și colaborat cei mai mari scriitori ai neamului românesc. E destul să cităm câteva nume: M. Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, D. Zamfirescu, Ion Slavici, Gh. Coșbuc, St. O. Iosif. De ■asemenea oameni de știință ca: filologul Al. Lambrior, istoricul A. D. Xenopol, D. Onciul, I. Bogdan. Amintim câteva polemici pe cari le-a susținut „Convorbiri literare“ cu alte reviste din țară. Așa a fost polemica cu revista „Contemporană“ unde trona poetul M. Zamfirescu, Pantazi-Ghica și istoricul V. A. Ureche. Polemica dusă cu revista „Contemporanul“ și „Literatură și știință“ unde evreul Dobrogeanu- Gherea, întronase curentul socialist. Amintim și polemicele spirituale ale genialului B. P. Hașdeu, care deși a colaborat la „Convorbiri“, a făcut junimiștilor două farse rămase proverbiale. A trimis o poezie făcută de el, dată ca făcută de un poet german Gablitz și o altă poezie „La noi e putred mărul“ care se citea în acrostih : „La Convorbiri literare e putred mărul“. Din cele scrise, se vede limpede ce rost bine înțeles, a îndeplinit revista aceasta, în mișcarea noastră culturală, și termin evocarea trecutimp, o anumită categorie de gazetari așa ziși „literari“,cari totuși n’au aproape nimic comun cu literatura, sau aere de mari latifundiari ai criticei românești, condamnând sau ridicând in slavă scriitorii, după anumite calapoade meschine de interese personale. Fără îndoială că mare impresie nu fac, fiindcă bunul simț îți arată imediat că sunt rău intenționați. Căci „a face critică“ nu înseamnă a căuta numai tradiționalele „noduri în papură“, condamnând o operă întreagă fiindcă nu-țî plac ochii cuiva, ci „a face critică“ înseamnă a găsi deopotrivă și părțile bune și părțile rele. De aici se poate trage concluzia că este foarte mare deosebire intre „gazetar“ și „literat“! Vorbind, bine înțeles, de gazetarii fără bun simt tului, cu o remarcă. In afară de directivele date lumei literare, cei cari conduceau revista, mai erau mânați și de dorința de a releva talente, de a le scoate din anonimat și sa-i prezinte ca pe viitoarele talente ce stau să isbucnească. Putem cita nume la infinit și niciodată alegerea nu a fost greșită. Intr’un volum din „Studii și documente literare“, vol. V, de I. E. Torouțiu, găsim o bogată corespondență de la „Junimea“, în special a lui Titu Maiorescu cu prof. I. Petrovici. De aici se vede grija pentru tinerii cu o pregătire aleasă, pe care în fiece moment o avea T. Maiorescu. O îndrumare, o încurajare, un gând bun și o îmbărbătare pentru studii, făceau mult pentru un tânăr studios. Astăzi revista „Convorbiri literare“ a strâns în jurul ei un grup de tineri scriitori de valoare, având conducător pe d. prof. Al. Tzigara- Samurcaș. Un curent nou, naționalist și românesc, se imprima zi de zi, acestei strălucite reviste. Ultimul număr apărut, e o dovadă, fiindcă colaborează : M. S. Regina Maria, Al. Tzigara-Samurcaș, N. Roșu, Cezar Petrescu, Radu Gyr, Consta Stelian, George Acsinteami, D. Bâlteanu, Sandu Tzigara-Samurcaș și alții de aceiași aleasă valoare.