Ţara Noastră, februarie 1936 (Anul 14, nr. 1072-1095)

1936-02-02 / nr. 1072

Comemorarea lui Victor Hugo ------ I— . Hl—I — Cuvântarea rostită în Teatrul Național la premiera piesei Ruy-Blas — de Prof. I. PETROVICI Semicentenarul morții lui Victor Hugo, comemorat pios în patria ce­lebrului poet, nu putea să lase in­diferență prima scenă a teatrului românesc. In primul loc există o so­lidaritate naturală între toate po­poarele, când e vorba de capete de geniu prea mari să ilustreze o sin­gură nație, apărând mai de grabă din zona lor superioară, ca o bi­ruință norocoasă a însăși spetii o­­menești. Dar chiar lăsându-l nere­clamat țării lui de origină și tot participarea noastră inimoasă s’ar înțelege de la sine, fiind vorba de o glorie a Franței, care pentru noi rămâne locul maximei noastre so­lidarizări. Ba chiar dacă am co­borî și mai tare pe latura egoismu­­­­lui restrictiv, tot vom găsi motive temeinice pentru această festivita­te, pe scena teatrului nostru națio­nal, întrucât Victor Hugo a fost un autor care a hrănit abundent uce­nicia noastră dramatică, și de tra­ducerea operelor sale de teatru se găsesc legate nume, pe vecie în­scrise în analele literaturii noastre, cum sunt Costache Negruzzi, Olă­­nescu-Ascanio, Haralamb Lecca și alții. In sfârșit fără Victor Hugo n’ar fi existat nici dramele noastre în versuri, în forma în care au existat, — nici Răzvan și Vidra a lui Haș­­deu, nici Dispod-Vodă a lui Alexan­dri și poate nici drama mai solidă și mai stăpânită, Vlaicu-Vodă a lui Alexandru Davila. Teatrul romantic era formula cea mai potrivită cu tinerețea noastră literară, e dovadă că el rămâne nu num­ai preferința unor anumite e­­poci din evoluția popoarelor, dar chiar slăbiciunea unei anumite vâr­ste in toate epocile. Iar acei care cu toate vicisitudinele vieții și-au păstrat în sufletul lor încercat o flacără de tinerețe neuzată, vor gus­ta și astăzi — cel puțin din când în când­­— efuziunile poetice și ge­neroase ale unor asemenea lucrări, oricât gustul se va fi schimbat, ori­cât am preferi astăzi naturalețea sobră a vieții cotidiane și oricât n’am mai socoti ca altă dată, că veșmântul versului ar fi indispen­sabil unei piese de teatru, când are ambiția de a fi o capodoperă. De altfel este interesant de amin­tit că Victor Hugo — care s’a cre­zut un revoluționar în materie tea­trală și a condus în vremea lui o luptă victorioasă față de concepția trecutului — preconiza tot întoar­cerea la natural, la omul așa cum este, cu amestec de dureri și bucu­rii, cu împletiri de năzuinți înalte și preocupări mai terestre, împotriva teatrului clasic care tronase in cel de al 17-lea și 18-lea veac, înfăți­­șându-se pe scenă un om simplifi­cat, o figură schematică, redusă la esențial, desbrăcat de orice contin­gențe și accesorii omenești, o idee platonică de superbă înlănțuire geo­metrică, dar fără flexibilitatea și fără pitorescul trăirei naturale. Este drept că intențiile lui Victor Hugo n’au isbutit întotdeauna, și dacă pe alocuri a făcut fără con­testare să progreseze naturalul în teatru, prin introducerea de epi­soade vii, în schimb logica pasiuni­­nelor și desfășurarea lor esențială era la dânsul mai extravagantă de­cât la dramaturgii perioadei clasi­ce, iar situațiile­ dramatice mai ne­­verosimle, mai arbitrare, mai fan­teziste. Noroc că amețitoarea și fosforescenta poezie a tiradelor, șterge adeseori hotarul dintre ve­rosimil și neverosimil, câtă vreme ridicat pe sus, in înălțimile văzdu­hului, nu mai poți desluși linii de demarcație precisă, care ți s’ar im­pune implacabil atunci când calci cu piciorul pe pământ. In orice caz teatrul lui Victor Hugo reprezintă o dată în istoria genului, o faptă revoluționară, ce e dreptul inspirată de opera lui Sha­kespeare, care instalase mai de mult în Englit era un model superior de libertate creatoare, cu miraculoase realizări dramatice. De altfel sistemul de aclimatizare al inspirațiilor engleze pe pământul francez a rămas identic și în do­meniul politic și în acel literar. După cum politicește englezii au început prin a face revoluția și nu­mai pe ură i-au scris teoria, în timp ce francezii, deși călcând pe urma lor, au procedat invers, începând cu demonstrația teoretică și ajun­gând mai târziu la înfăptuirea prac­tică, tot așa s-a întâmplat și în do­meniul literar-dramatic, unde Vic­­tor Hugo a câștigat și călăuzit de exemplul lui Shakespeare, a început cu lansarea unui manifest, a unei prefețe programatice, pe care a căutat ulterior să o exemplifice, printrun șir de opere de valoare neegală, dar câteva din ele cu tipuri vii, cu personagii puternic contu­rate, cu acțiune dibaciu desvoltată, — ca să nu mai pomenim de culoa­rea viguroasă a expresiei și de ar­monia magică a stilului. Fără să aibă adâncimile și vlaga shakespe­­rialui, dramele romantice a lui Hu­go sunt totuși mai rotunde, mai bine desemnate subt raportul for­mal — un nou exemplu al înclină­rilor geometrice ale spiritului fran­cez — încât au fost astfel mai ca­lificate să facă educația tinerelor popoare, care se exercitau în dome­niul dramatic, mai ales al acelora cu limpezi afinități latine. Ar fi totuși nedrept să prezentăm teatrul lui Hugo, ca o simplă peda­gogie de export pentru popoarele adolescente, întrucât acest teatru a creiat efectiv o școală în Franța, cu reprezentanți care și-au avut vre­mea lor de slavă, ca François Coppée Jean Richepin sau Edmond Ros­tand, — elevii glorioși ai maestrului deși probabil cu mai puțină forță creatoare, dovadă ce au îmbătrânit mai repede decât înaintașul lor, al cărui Ruy-Bl­’s pr­evesește să aibă ș* mult longevitate, nu numai de­cât producțiile perimate ale unui Coppée sau Richepin, ci chiar decât faimosul, cavalerescul și amețitorul Cyrano de Bergerac . Era firesc ca la o festivitate ca aceasta, pe scena unui teatru na­țional și în preajma unei repre­zentații dramatice, să insistăm cu deosebire asupra lui Hugo ca autor dramatic, deși această ipostază nu epuizează, nici pe departe persona­litatea poetului sărbătorit. Ea poate activitatea sa dramatică rămâne unul din episoadele mai puțin impresionante, când ne gân­dim la pădurile lui nesfârșite de creații lirice, epice, sau chiar filo­sofice,­­ căci sub­ forma unei mi­tologii cosmice, în general de dân­sul făurită. Hugo a abordat­­ cele mai adânci teme ale meditațiunii, lansând sugestiuni scânteetoare, ca niște poduri aeriene de curcubee și de raze, cărora totuși un cap filo­sofic criticist înarmat cu metodă și răbdare, ar reuși poate să le cons­truiască picioare de piatră și să le lege astfel mai temeinic de scoarța solidă a dovezilor. In toate genurile abordate, unde a introdus ritmuri noi și cadențe speciale, Hugo uimește până astăzi prin cascadele de imagini proaspe­te, care curg tumultuos și niciodată cu perspective de secare, prin va­rietatea nesfârșită a temelor, de la subiecte familiare, la vaste compo­ziții istorice și la ambițioase cons­trucții cosmogonice, prin gama in­­fimiă a tonului, capabil uneori de bubuituri fioroase, pentru ca altă dată să dobândească mlădierele cele mai înduioșate și ciripirile cele mai fermecătoare. De altfel poetul S’a definit singur, declarându-se înarmat pentru circumstanțele cele mai heterogene: „Mon voi est sur­­ J’ai des ailes pour la tempéte Et pour l’azur”. Talentul așa de mult acord a lui Victor Hugo, i-a asigurat o multi­plă ctitorie literară, și cu toate că mai presus de orice era meșter ne­întrecut in mânuirea versului, el deschide era nouă și prozei franțu­zești, începând și ab­ea o serie rod­nică. Toată proza de romancier a lui Emile Zola descinde din „Les Mise­rables" a lui Hugo, — și e caracte­ristic pentru complexitatea uriașu­lui Victor Hugo, că el nu are numai paternitatea romantismului fran­cez, ci chiar și a ramurii naturalis­te, întocmai precum în filosofie, din concepția multilaterală a lui Des­cartes, n’a purces numai un curent spiritualist, ci alături, și altul ma­terialist, — dovadă de bogăție cen­trifugală, și de dinamism pluriva­lent de fecundă fermentațiune. Având o curiozitate pururea vie și un interes căruia nu-i scapă ni­mic, capabil să freamăte oriunde întâlnește o suferință și află o ne­dreptate — el singur s’a asemănat cu un clopot care vibrează în ar­monie cu toate sguduirile exterioa­re — Victor Hugo concepe misiu­nea poetului nu contemplativă, ci activă,­­ protestând împotriva e­­goismului unor scriitori ca Hora­­țiu, Lafontaine sau chiar Goethe, care au trecut indiferenți și senini cu aere de superioritate pe lângă durerile altora, fără să-i mâng­e și fără să le ia apărarea. El atribue artistului o misiune so­cială, sau, pentru a folosi expresia saii simonistă, o funcție sacerdotală. Hugo a trăit intens toate frămân­tările nației sale, îmbrățișăndu-i ceas cu ceas aspirațiile, urile­ și sim­patiile, motiv pentru care, privit de la exterior, face impresia unui om de convingeri mobile, căci rând pe rând a fost regalist, bonapartist, socialist, republican și antibonapar­­tist furibund. In fond, aceste zig­zaguri ascundeau și putem zice, chiar exprimau, linia fermă a unor dispoziții permanente și­ a unor ten­dințe veșnic înșelate : dragostea de libertate, setea de justiție și uma­nitarism. Toate credințele sale gravitau în jurul ideilor de justiție și generozi­tate. Chiar ideia de adevăr trebuia să purceadă tot de acolo, dovadă versul: Homme, veux-tu trouver le vrai ? Cherche le juste. însăși viața religioasă înțelegea s-o reducă la justiție și puritate, re­nunțând la zădărnicia explicărilor antropomofice, — pe care le ironi­zează în această frază lapidară : Hamme, tu ne peux faire un monstre et tu veux faire un dieu. Toate ideile speculative le concepe prin prisma preocupărilor morale, — dovadă că și imortalitatea sufle­tului, o timiteasă la nemurirea oa­menilor de treabă, adică a acelora care nu și-au ucis sufletul în tim­pul vieții, așa ca să nu mai aibă ce conserva după moarte. De altfel Hugo este optimist, cre­de în progres d­­in triumful final al binelui, de multe ori așteptân­­du-l de-acolo de unde nu poate veni,­ ca atunci când întrevăzând în viitor aviația, nădăjduește — din echivocul pueril al apropierii de cer, — odată cu ridicarea noastră în văzduh, și unele consecințe etice îmbucurătoare. însuflețit de aceleași nădejdi ge­neroase, el aruncă dintr’un colț al operii lui colosale și ideia unei So­cietăți a națiunilor, anticipând asu­pra unor înfăptuiri pe care nu avea să le vadă, dar pe care le presim­țea venind pentru o zi apropiată. Pasionat de justiție și de egali­tate, și luptător neobosit pentru instaurarea lor, Victor Hugo apare cu drept cuvânt ca o încarnare au­tentică a geniului francez, pe care îl mai exprimă de astfel și în alte calități specifice. Căci cu toată re­vărsarea torențială și plină de în­credere a fanteziilor sale poetice, acel care a stăpânit literatura franceză a secolului al XIX-lea și căruia i se îngăduiau toate excese­le imaginative, a rămas în fond un cartesian, care prețuește deopotrivă valoarea îndoelii și supremul bun al clarității. Ocupându-se de soarta omului — ceia ce i se întâmplă a­­desea — Victor Hugo își începe un splendid pasagiu cu versul: Douter est sa puissance et sa pa­rtition. Cât despre apologia „clarității’’, aceasta o vom găsi ori de câte ori, fi­­losofând asupra existenței, el face din „umbră" izvorul păcatului, al materialității, al imperfecției cauza unui minus de realitate, față de Dumnezeu, care este și rămâne, cla­ritate pură și lumină nealterată. Fără umbre, lumea n’ar fi putut fi­rește exista, căci ea s’ar fi confun­dat cu D-zeu. Parfaite, eile serait en lui ren­­trée, â forme de clarté. Dar pătrunderea profunzimelor existenții se face sporindu-ți veșnic claritatea, și este caracteristic cum poe­zia lui Hugo, cu toată inundația imaginelor și in ciuda înclinărei vă­dită de­ a exprima infinitul și tai­nele imensității, rămâne îndeobște o poezie clară și solid articulată, un uriaș reflector de lumină, — tot ce poate fi mai străin de obscuritățile crepusculare și de negurile simbo­liste. Prin gigantica sa întindere, prin­ neistovitul său elan, prin superbele ei înoiri, prin marea ei putere de fecundațiune, opera lui Victor Hugo este dintre acelea care reprezintă o epocă și înseamnă o piatră de hotar. In pofida vocilor izolate, bucu­roase să bârfească, ea este de mult înconjurată de valuri nesfârșite de admirațiune. Ce putem noi adăuga astăzi acestui ocean de prețuire u­­niversală ? Poate câteva picături de simțire proaspătă, care își vor avea rostul lor față de ape mai vechi și mai stătute. Așa că încheind cu această idee pot sfârși cu un citat din Vic­tor Hugo însuș, din minunata sa poezioară L’océan et la Source. A­­postrofată de oceanul nesfârșit, de ce picură din stânca dela țărm, stropi de care dânsul n’are nici o trebuință... „La Source dit au gouffre amer î! Je te donne sans bruit un gloire, Ce qui te manque, o­ vaste mer ! Une goutte d’eau qu’on peut beire”. t Tăgăduiri ! » 5 de ION MOIER ! Intretăeri de visuri, întrebăeri de gând . Se r­ânduiau în zarea pudrate! dimineți ! Și’n răstigniri de clipe se profilau pe rând ? . Aducerile­ aminte pe cuiburi de tristeți. I­I. Și’n rasvrătiri de ape se cățărau șirag ! Tumultoase gânduri, în­volburări de seară, v­­ Nehotărîri de drumuri se poposeau în prag­­ . In prăbușiri de umbre și fulgerări de pară.­rș. Din rătăciri albastre cu unduiri de scaun Fantomele plecării tăgăduiau pe rame și deschizând adâncuri în nesfârșiri de drum Catargurile morții îmi fâlfâiau năframe. Funerarii pentru Riki de M. VLADIMIR / Era o zi ca toate celelalte când pâlpâirea inimei plăpânde sub mână i-am simțit-o potolită — S’a chinuit un timp, s’a svârcolit apoi mult, și ochii pân’atunci — stele vii — s’au stins de tot... Și-adânc durerea s’a curmat isbă­vito­are... A fost o zi ca toate celelalte... L’am coborît încet în cuib de lut să doarmă peste vis și amintire ; și­ atât a fost: o dărâmare în mine, ’n vreme și ’n banal. I Tălmăcire **v.. de AL. 8ATRANU In lacrimă de rouă mi-am scăldat simțirea * Să spăl durerea strânsă’n mine ca o tină, Apoi, din soare să-mi urzesc tăcut iubirea, Ca un cântec nou în trup de violină. Să sting aleanul plâns pe țărmuri de văpaie Din zile negre cu mijiri de renunțare, Că să aprind luna cu candela-i bătaie In stinghere gânduri de mări clocotitoare. • Dar, strălucirea prinsă’n bulgări de lumină S’a revărsat prea mult in ochii-mi de ametist Și nu mai văd pe cer zulufii de regină... De-atunci eu plâng într’una, cu plumb de sbucium trist. Au rătăcit în mine căile lactee Și, ca oricu-mi pun grumazu’n lanțuri de destin, In ochii tăi cu mângâieri târzii, femee, Am început să cred, din ce’n ce, tot mai puțin. C­opilărie Amândoi eram „monitori”: ca la fete, eu la băieți. Eram tare mân­dru că sunt pus pe aceiași treaptă cu ea, deși toata lumea zicea că sunt cel mai bun dinr cla,să. Dom­­­nișoara Rădița, așa se chema În­vățătoarea noastră, ne iubia pe a­­mândoi deopotrivă. Dar deși eram buni prieteni, niciodată nu reuși­sem să fac ceva care să-i dove­dească prietenia adâncă a mea... So­coteam că sunt prea stângaciu, prea mototul ca să-i spun din gură... Și, apoi niciodată nu mi-am putut tra­duce exact­­ sentimentele; când am făcut-o, și asta numai silit de slă­biciunea mea, am devenit cel mai autentic caraghios. Așa că aștep­tam un moment care să mă aducă în stare să-i dovedesc „devota­mentul” meu... Intr’o zi am reușit... Da! Era în­­tr’o după amiază de primăvară. Sal­câmii începuseră să înfrunzească. De pe dâmbul pe care era așezată școala noastră,­­priviam toată lunca Borcii, balta și dealurile viorii ale Dobrogei. In fața clasei noastre se aflau vreo 4 oțetari groși. Intr’imul din ei se gâlcevea un cârd de vrăbii. Deabia intrasem în clasă, roșii de fugă și de plăcerea zilelor frumoa­se. Eu și Lica ne luarăm imediat posturile în primire. Fiecare aveam câte o nuia sdravănâ în mână, sem­nul nobleței! Dar vrăbiile se gâlce­­veau atât de insistent, încât ne a­­trase lângă geamul întredeschis. Lica, fiindcă era măruntă, s’a co­coțat pe colțul postamentului. Vroind să deschidă mai mult gea­mul, a alunecat și nuiaua iubit în plin. Zarnnn !! Geamul s’a făcut țăndări. Amândoi am încremenit și cu noi toată clasa. Lica, se făcuse palidă de tot. Clasa însă s’a recu­les mai repede ca noi și a început să dea semnalul de alarmă obiș­nuit, întâia timid, apoi din ce în ce mai puternic: „NA ! NA ! NA ! ȘI CE-OI MAI DA !!” repetat până la obsesie. Lica mă privea năucă... îmi cerea ajutorul! Puteam să i-l refuz ? Ușa clasei s’a deschis. Intrase na­șul meu, directorul școlii... — A spart geamu ! a țipat un glas din fundul clasei. — Cine l-a spart?! Lica? O! nu! Ea n’ar fi putut să-l spargă. Era prea cuminte!!... Dar... O! Sigur !! — Eu, domnule ! Cred că am țipat tare, ca să-mi fac singur curaj, știam că nașul­­ are obiceiu să bată cu „boxu”. S’a apropiat roșu de mânie. 1l simțeam grozav, fără să-l văd. Aș­teptam să mă lovească având cu­rajul să-l privesc până ’n fundul ochilor lui albaștrii. Mâna s'a ridi­cat, haină, dar a căzut neputin­cioasă... — In genuchi! Măgarule !!... Sentința a căzut grea în clasa unde nimeni nu mai sufla. Mă stri­vise sub greutate ! Nu mai fusesem pedepsit până atunci ! Ce vor zice părinții mei, domnișoara ? Dar ce însemnau toate astea pe lângă fap­tul că o salvasem ? Nici nu îndrăs­­neam s’o privesc, ca nu cumva să se simtă jicnită. Oare își dădea sea­ma de sacrificiul pe care-l făcusem? Servitorul intrat să adune ciobu­rile m’a privit atât de urît!!... Și cum ar fi putut îndura Lica pova­ra unei asemenea priviri ?... Și tu­ de DAN C. BALTEANU E eru curios : din ce treceau clipele, din aceia căpătau convingerea că eu spărsesem geamul, încât la un moment dat am îndrăsnit s o pri­­veșfc... Era îngrozită!!... De sacrifi­ci­u­l meu ? Poate !... d­omnișoara m’a trecut la loc. Pri­­virea­ ei era tot bună... In recreație nașul a intrat iar in clasă : — Cine-s monitori aici — Eu și Văleanu Radu ! a răs­puns Lica ! — Văleanu Radu? Nu ! Măgarii nu pot fi monitori!!... Hm ! Măgarii nu pot fi monitori, pentru că monitorii nu sparg gea­muri ! — Cine-i al doilea în clasă­ ? Bor­­șaru Aurel! — Zent ! — Tu ai să fii monitor în locul măgarului! !... N’am să uit niciodată privirea lui Aurel, privire de triumf și de milă, care m’a făcut să îndur mai mult decât orice bătaie... Dar trebuia să îndur!! Pentru ea!!... .*) Din volumul de nuvele „Caetul galben”, ' „Trandafirii roșii“ la Radio Cunoscutul și apreciatul violo­nist C. Bobescu, fost rectorul Aca­demiei de muzică la societatea „As­­tra“ din Brașov, prezintă la Radio, Duminică seara 2 Februarie crt., poemul muzical „Trandafirii roșii“ compoziție personală după opera dramatică a d-lui Zaharia Bârsan. D. C. Bobescu­ este cunoscut pu­blicului din valoroasele d-sale con­certe și compoziții manifestate la „Dalles“, „Ateneul român“ și Radio­difuziune. Incrustări pe răboj Duminică seara va fi o sărbătoare frumoasă pentru amatorii de muzi­­câ bună, pe care o așteptăm cu multă nerăbdare. Opera „Trandafirii roșii“ a d-lui Zaharia Bârsan, și-a găsit o fericită inspirație în personalitatea muzicală a d-lui C. Bobescu, transpusă cu atâta delicateță și înțelegere mu­zicală. Dacă ar putea fi inscenază, opera ar căpăta, desigur, saK desăvârșit succes, și ar trece alături de marile opere consacrate. * 1 v. D-l I. Petrovici la Cluj sau In Decembrie trecut, d. Ion Pe­trovici a fost oaspetele mult dorit al Universității din Cluj. Răspunzând unei vechi și repetate invitații a So­cietății studenților în filosofie și li­tere, la care au aderat apoi și pro­fesorii. Academicianul Ion Petro­vici a petrecut cinci zile de reale victorii spirituale în mijlocul tinere­tului universitar de pe p­?­arile Da­ciei Superioare. Nu știm cât de mari au fost ostenelile pentru d. I­ Petro­­vici, dar pentru noi, cele trei lecții­­conferințe, complectate cu o confe­rință specială și cu inălțătoarea evo­care a vieții studențești dinainte de războiu, au fost tot atâtea popasuri luminoase pe crestele unei alese spi­ritualități constructive. Cele trei conferințe cu caracter filosofic, cu toată diversitatea aparentă a titu­laturii: 1. Rațional și irațional; 2. Caracterul transacțional al cunoș­­tinții omenești; 3. Transcendența cunoașterii omenești: se grupează, prin linia armonioasă și monumen­tală , unei desăvârșite puteri de ex­presie, cât și prin substanța inti­mă și coeziunea luntrică a cugetării, în acelaș fulger de lumină, care ne indică sistemul de metafizică ce preocupă de mult pe d. I. Petrovici. Din partea noastră, pentru care scrisul d-lui I. Petrovici, nu de mult ales profesor agregat la Sorbona, este hrană de toate zilele, ca pâinea și vinul, această temeinică făgă­duință, viguros verificată la Cluj, nu poate fi considerată decât ca o su­premă biruință a elasticului și cu­prinzătorului spirit petrovician. In ultimul... „Convorbiri literare” de C. DAN PANTAZESCU Născută la 1 Marte 1867, ca or­gan principal al societății literare „Junimea“, revista „Convorbiri li­terare“ a străbătut un drum lung, plin de roade, cu adânci ramificații în toată mișcarea intelectuală de la noi. Pornită dintr’o necesitate loca­lă, a celor cari formau „Junimea“ înființată în 1863, de Titu Maiore­­scu, Petre Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi și Teodor Rosetti, adună în coloanele ei, scriitori de pe tot cu­prinsul pământului românesc, ba chiar și românii de peste hotare, dau contribuția lor sufletească. Și aici amintim câteva nume : Ion Ca­­ragiani, din Macedonia, G. Murnu, I. Temera, Miron Pompiliu, Ion Serpione Bâdescu, Gh. Coșbuc­­ care a trimis din Ardeal „Nunta Zamfi­rei), Dimitrie Petrino, D. Onciul, etc. Dar să facem un mic istoric al aces­tei reviste, așa cum ne-o arată cursul vremii. La început această revistă apare, în Iași, în format ma­re, de două ori pe lună. Are redactor pe Iacob Negruzzi, ajutat și de alți membri ai „Junimei“. In anul 1885, Iacob Negruzzi, fiind mutat ca pro­fesor universitar la București, mu­tă revista in Capitala țării. De aici încolo revista apare în formatul de azi. In anul 1892, împlinind revista douăzeci și cinci de ani de existență, apare intr’un bogat număr festiv, având pe copertă chipul celor cinci întemeietori ai societății. Iacob Ne­gruzzi se retrage din conducerea e­­fectivă, a revistei, care apare mai departe sub îngrijirea unui comitet, aceasta până în anul 1900. De la a­­ceastă dată revista e redactată de istoricul slavist Ion Bogdan, care îi dă mai mult caracter științific, de­cât literar. Aceasta până în 1906, când în fruntea ei găsim pe d. Si­­mion Mehedinți, care se luptă să-i dea iarăși aspectul literar și renu­­mele de care se bucurase în trecut. De zece ani, revista „Convorbiri literare“ a­pare sub îngrijirea d-lui prof. AL Tzigara Samurcaș. Intorcându-ne să urmărim rolul și lupta pe care le-a avut această mare revistă, vom observa că a fost animată de mai multe directive, care au silit-o să ducă polemică, ce au rămas ca o plăcută amintire, pentru posteritate. In primul loc, conducă­torii revistei, au dus o luptă cultu­rală, ciulind să răspândească. In toate păturile sociale, gustul pentru citit și dragostea pentru scrisul și cartea românească. Pe de altă par­te au dus o luptă înverșunată con­tra latiniștilor, cari întronase în sâ­nul Academiei române, și care a și publicat un monstruos dicționar al limbi noastre. Dar se lupta mai a­­les pentru îndepărtarea din litera­tură a artei cu tendințe străine de ea, cum încercase să o facă I. Do­­brogeanu-Gherea și toți ceilalți scriitori dela revista „Cotempora­­nul“. Au înfrânat compromiterea națio­nalismului, prin publicarea, de poe­zii ușoare și fără valoare literară, ce erau la modă pe acea vreme. Tot aici s’a scos în evidență „beția de cuvinte“ a atâtor oratori nechemați și a atâtor scriitori fără talent. S’a arătat primejdia pe care o poate avea „excesul cuvintelor străine în scrisul românesc din Ardeal. Și un șir nesfârșit, de alte îndemnuri și directive sănătoase, cari au animat în fiece clipă pe conducătorii și co­laboratorii acestei reviste. Și pen­­tru ea a fost acuzată această revistă și întregul junimist, de gemanofi­­lism, prin aceea­ că o bună parte din conducători și-au făcut studiile în Germania, și au venit de acolo cu spiritul și cultura germană, este bine să se știe că mai multe studii și traduceri franceze s’au făcut în această revistă, în decursul vremii, decât eșt. Și câțiva bur­sieri ai societății „Junimea“ ca: Al. Lambrior, Ștefan Vârgolici, Gh. Panu, G. Dem Teodorescu, și-au fă­cut studiile în Franța, la Sorbona. In această revistă, au debutat, s’au format și colaborat cei mai mari scriitori ai neamului româ­nesc. E destul să cităm câteva nu­me: M. Eminescu, Ion Creangă, I. L. C­aragiale, D. Zamfir­escu, Ion Slavici, Gh. Coșbuc, St. O. Iosif. De ■asemenea oameni de știință ca: filo­logul Al. Lambrior, istoricul A. D. Xenopol, D. Onciul, I. Bogdan. Amin­tim câteva polemici pe cari le-a susținut „Convorbiri literare“ cu alte reviste din țară. Așa a fost po­lemica cu revista „Contemporană“ unde trona poetul M. Zamfirescu, Pantazi-Ghica și istoricul V. A. U­­reche. Polemica dusă cu revista „Contemporanul“ și „Literatură și știință“ unde evreul Dobrogean­u- Gherea, întronase curentul socialist. Amintim și polemicele spirituale ale genialului B. P. Hașdeu, care deși a colaborat la „Convorbiri“, a făcut junimiștilor două farse rămase pro­verbiale. A trimis o poezie făcută de el, dată ca făcută de un poet german Gablitz și o altă poezie „La noi e putred mărul“ care se citea în acrostih : „La Convorbiri literare e putred mărul“. Din cele scrise, se vede limpede ce rost bine înțeles, a îndeplinit re­vista aceasta, în mișcarea noastră culturală, și termin evocarea trecu­timp, o anumită categorie de gaze­tari așa ziși „literari“,cari totuși n’au aproape nimic comun cu literatura, sau aere de mari latifundiari ai cri­ticei românești, condamnând sau ridicând in slavă scriitorii, după a­­num­ite calapoade meschine de inte­rese personale. Fără îndoială că mare impresie nu fac, fiindcă bunul simț îți arată imediat că sunt rău intenționați. Căci „a face critică“ nu înseamnă a căuta numai tradiționalele „no­duri în papură“, condamnând o o­­peră întreagă fiindcă nu-țî plac ochii cuiva, ci „a face critică“ în­seamnă a găsi deopotrivă și părțile bune și părțile rele. De aici se poate trage concluzia că este foarte mare deosebire intre „gazetar“ și „literat“! Vorbind, bine înțeles, de gazetarii fără bun simt­ tului, cu o remarcă. In afară de directivele date lumei literare, cei cari conduceau revista, mai erau­ mânați și de dorința de a releva ta­lente,­­ de a le scoate din anonimat și sa-i prezinte ca pe viitoarele ta­lente ce stau să isbucnească. Putem cita nume la infinit și nici­odată ale­gerea nu a fost greșită. Intr’un vo­lum din „Studii și documente lite­rare“, vol. V, de I. E. Torouțiu, gă­sim o bogată corespondență de la „Junimea“, în special a lui Titu Ma­­iorescu cu prof. I. Petrovici. De aici se vede grija pentru tinerii cu o pregătire aleasă, pe care în fiece moment o avea T. Maiorescu. O în­drumare, o încurajare, un gând bun și o îmbărbătare pentru studii, fă­ceau mult pentru un tânăr stu­dios. Astăzi revista „Convorbiri lite­rare“ a strâns în jurul ei un grup de tineri scriitori de valoare, având conducător pe d. prof. Al. Tzigara- Samurcaș. Un curent nou, naționalist și ro­mânesc, se imprima zi de zi, acestei strălucite reviste. Ultimul număr apărut, e o dovadă, fiindcă colabo­rează : M. S. Regina Maria, Al. Tzi­­gara-Samurcaș, N. Roșu, Cezar Pe­­trescu, Radu Gyr, Consta Stelian, George Acsinteami, D. Bâlteanu, Sandu Tzigara-Samurcaș și alții de aceiași aleasă valoare.

Next