Teatrul azi, 2004 (Anul 5, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 1-2 - 143
mimifim faţa şi reversul relaţiei dintre om şi destin”), exemplarele momente (unde „lectorul e silit să stea continuu la pândă, fiindcă, adeseori, scriitorul clipeşte complice din ochi abia perceptibil şi semnele sale pot uşor să treacă neobservate”), românismul lui N. Steinhardt şi secretul Scrisorii pierdute („codul binar «Iartă-mă-Te iert» nu mai funcţionează în vremea noastră, nu pentru că nimeni nu ar fi putut să spună «Te iert», ci pentru că nimeni n-a căzut în genunchi, exclamând «iartă-mă!»”), triumul Eminescu-Creangă-Caragiale („ultimul este cel ce relevă, de fapt, fiorul religios cel mai profund şi înfiorat”) şi, fireşte, cele trei incursiuni care întregesc imaginea clanului prin copiii Mateiu, Luca, Ion şi Tuşki, „estetizându-se şi rafinânduse spiritual”. Pomenesc la urmă eseul consacrat scenetei începem, scrisă şi reprezentată o singură dată la inaugurarea Companiei „Davila“, de obicei neglijată şi considerată un text minor în ansamblul operei lui Caragiale. Profesorul vede în ea, dimpotrivă, fondul serios de „artă poetică, o mică sinteză asupra problemelor teatrului şi, mai ales, asupra artei actorului”. Asociind-o ingenios cu Improvizaţia de la Alma a lui Eugen Ionescu şi avansând ipoteza unei reluări”ca uvertură a unei premiere” (chiar!), distinge, printre „aberaţiile burleşti” ale Profesorului de estetică (aluzie la Pompiliu Eliade), viziunea unui teatru „viu, cald, fierbinte”, de o incandescență fluidică... o teatralitate de-a dreptul stihială „a Doamnei abracadabrante, cu temperamente pasionale într-un ritm infernal”. Treptat-treptat, comentariul lui Caragiale începe să semene tot mai mult cu acela al excentricei Doamne din instantaneul său: «Ce vervă fosforică!... A intrat, a uimit, a răsturnat, a devastat şi se duce ca o furtună luminoasă, ca un meteor orbitor...»”. Când am văzut cartea Mirunei Runcan la sfârşitul lunii octombrie la un salon cultural UNITER condus de doamna Sorana Coroamă-Stanca, ce ne-a recomandat cu entuziasm, am avut simultan un sentiment de bucurie şi o nedumerire. Bucurie asociată cu imensă preţuire pentru tema aleasă, în spectaculoasă eflorescenţă practică astăzi în lume şi la noi, privind teatralizarea teatrului, cu adjuvantul nostru de reteatralizare impus de sinuozităţile istoriei. Termeni despre care tot discutăm de multă vreme, unii cercetători i-au ilustrat prin contribuţia individuală a unor personalităţi din interbelic (Florica Ichim despre Camil Petrescu, Virgil Petrovici despre Victor Ion Popa şi Ion Sava), în studii, monografii şi comentarii curente apar nuanţat şi frecvent, dar o radiografiere a dezvoltării conceptelor în spaţiul cultural românesc, atentă şi aprofundată, n-a încercat nimeni până acum. Motiv, fireşte, de recunoscătoare stimă pentru eseista Miruna Runcan, care, de mai multă vreme, scrutează cu subtilitate estetică, direcţia şi tendinţele. Pe un câmp vast de sincronizare, sau nu, cu cel internaţional. Nedumerirea privea arcul investigaţiei, 1920-1960... adică, de ce 1960, ziceam eu, când tocmai anii ’60 au fost cei mai înfloritori pentru confirmarea temei? Cu o memorabilă confruntare privind autonomia viziunii teatrale faţă de criteriile extrateatrale impuse atunci de o ideologie demagogică în cazul spectacolului Cum vă place de William Shakespeare al lui Liviu Ciulei, cu autoritate luări de poziţie teoretice ale regizorilor, care au încununat la acea dată direcţia de afirmare modernă a teatrului românesc prin celebrele lor spectacole de o splendidă expresivitate, Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu, David Esrig, Lucian Giurchescu, Dinu Cernescu; de ce nu 1970, am zis eu?