Teatrul azi, 2010 (Anul 11, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 9-10 - 84
mimiar Gust amar a lăsat (celor capabili de gust!) seara a doua, când, la Casa de Cultură a Studenţilor, s-a jucat Te iubesc! Te iubesc?, adaptare după Dumitru Solomon, în regia lui Chris Simion. Producţia Companiei de teatru D’AYA Bucureşti a adus un mare afront, în opinia mea, subtilului text solomonian. Adaptat într-o manieră kitsch de regizoare, Te iubesc! Te iubesc? a dus discursul spectacologic într-o zonă a lipsei de profunzime, a exhibiţiei sentimentale, a unui umor facil căruia buna evoluţie actoricească a lui George Corodeanu nu i-a putut da o altă turnură. La fel, penibil discursul regizoarei, care, în stilu-i caracteristic, a invocat avocăţeşte nume precum cele ale lui Pascal Bruckner ori Alice Georgescu. Mai degrabă de esplanadă decât de festival, spectacolul în discuţie este o mostră relevantă de comerţ teatral şi de compromis artistic. Singura calitate: a durat vreo şaptezeci de minute! De departe vârful EuroArt-ului, spectacolul lui Radu Afrim Sufletul. Puncte de veghere, cu trupa Teatrului „Maria Filotti“ Brăila, a oferit două ore de comedie la cel mai înalt nivel. Roluri uimitor de bine făcute, imagini scenice de mare impact şi o poveste (a bulgarului Dimitrie Dinev) în care gravitatea franjurează hohotul de râs, amestec ce ni-l arată pe regizor cu alte faţete decât cele cu care ne obişnuise: un formidabil simţ al umorului, exploatând la maximum situaţii, relaţii, şi jonglând dezinvolt cu viaţa şi moartea, cu suprafeţele şi profunzimile. Rezolvările balcanice la problemele universale ale filosofiei, nebunia, beţia şi desfrâul puse în contrapartida unui „concept ipotetic“ numit „suflet“, priveghiul ca formă de existenţă - toate astea fac din Sufletul. Puncte de veghere o montare pe care nu doar că nu poţi să o uiţi, dar îţi doreşti, cu necesitate, să o revezi. Fără prea mari pretenţii, lesne plasabilă sub titulatura de „comedioară“, producţia Centrului Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“, Sylvia, în regia lui Alexandru Jitea, reprezintă, desigur, unul dintre momentele de umplutură ale Festivalului ieșean. Având ca (unic) argument faptul că piesa a fost jucată, prin 1995, cu Sarah Jessica Parker în rol principal, Alexandru Jitea produce un fel de sitcom teatral din care nu reţii decât scheunatul umanoid al căţelei cu inflexiuni de Mioriţă şi faptul că o căsnicie poate fi atât de fragilă, încât un lătrat o poate spulbera. Foarte bună premiera Teatrului „Mihai Eminescu“ Botoşani: O noapte nebună, nebună, adaptare inteligent făcută după textul lui Ray Cooney şi transpusă scenic de Alexandru Vasilache. Un spectacol de culoare, cu un ritm alert, umor bine dozat, în porţii livrate meseriaş de actori în mare formă precum Volin Costin, Ioan Creţescu sau Bogdan Muncaciu. Fără complicări inutile, limpede şi coerent articulat. O noapte nebună, nebună, amintind cumva de farsele moliereşti, se anunţă a fi o reprezentaţie de cursă lungă. Dincolo de toate, e însă un excelent spectacol de festival. Din seria a ceea ce s-ar putea numi „manelism teatral“ face parte şi spectacolul Mă mut la mama, în regia lui Gelu Colceag, cu Adriana Trandafir, Andreas Petrescu şi Gabriel Fătu. O altă producţie a Companiei D’AYA (pesemne o slăbiciune „estetică“ a selecţionerului Zarafescu!), dată ca premieră în Festival şi axânduse pe şarjele răsuflate compuse de actorii din distribuţie. Păcat de momentele excelente, din punct de vedere actoricesc, ale Adrianei Trandafir. OTV-ismul, şuşa, îngroşarea în exces, culminând cu vocea de final a lui Florin Piersic, înregistrată, au frizat lipsa de măsură şi dezertarea de la arta teatrală de calitate. Dacă în 2009, mai bine de jumătate din cei prezenţi părăseau sala la reprezentaţia obscenă, de prost gust, a celor de la Teatrul 74 Târgu Mureş, de data aceasta spectacolul Insomniacii, de Mimi Brănescu, în regia lui Sorin Militaru, a fost suportabil.