Teatrul azi, 2017 (Anul 18, nr. 1-12)

Numerele paginilor - nr. 5-6 - 234

minor 27, „un regal de interpretare şi regie” (subl. mea). De ce cred că nu e sarabandă? Pentru că o per­cepţie atentă surprinde desfăşurarea dialogului într-o conformitate perfectă cu textul, nu în sal­turi, şi ceea ce se impune este o notă inedită dată personajelor şi acţiunii, într-o tonalitate vigu­roasă - forte, cum se spune în muzică, aprigă, cum aş spune eu. Difuzat acum, în 13 februarie 2017 (în ziua când se năştea Caragiale, acum 165 de ani, conform Casei de producţie TV), spectacolul încântă şi entuziasmează prin protagoniştii impli­caţi, prin ingeniozitatea soluţiilor şi efectelor comice, prin culorile atractive în decor şi costume, prin excelentele compoziţii inedite ale imaginilor. Un Nae Girimea donjuanesc, în costum alb, purtat semeţ de Claudiu Bleonţ, care, cum dă ochii cu Miţa­­ în costumul roşu, al patimei aprinse, al Emiliei Popescu­­, îşi leapădă subit pantalonii şi o trage pe canapea, pentru un amor scurt, şi o Miţă aprigă, în evoluţia actriţei, care se simte trădată în amorul ei de fidea cu el. Un Pampon umflat şi feroce, în persoana lui Mihai Constantin, o apariţie de clovn a lui Horaţiu Mălăele în Crăcănel (pălărie de paie, vestă roşie, mustăcioară sub nas). Micuţul George Ivaşcu, cu falca legată de o afurisită durere de măsea a Catindatului: uniforma roşie cu epoleţi şi chipiu a Cătălinei Mustaţă, în Didina la carnaval; un lordache lucid şi echilibrat - Alexandru Bindea. Poate că şi ghearele unui cocoş pe coardele unui ţambal, în imaginea de început, ar fi o suges­tie de petrecere lăutărească la carnaval, cu pierderea echilibrului lui Alexandru Jitea în Chelner, ca şi masca albă cu nas coroiat a chefliului Constantin Drăgănescu. Ingenioase imaginile surprinse cu măiestrie de operatorul Ion Cristodulo, precum umbrele de dansatori văzuţi printr-un geam la carnaval, şi mai ales antologica alternanţă de cadre reflectate în oglindă, când cu chipul unuia dintre eroi, când cu al celuilalt, la dia­logul pătimaş al lui Pampon cu echilibratul Iordache. Ritm alert, vioi, imprimat inspirat de Dominic Dembinski, cu evoluţii spectaculoase şi harul inedit al unei noi generaţii de autentică măiestrie artistică. Decoruri, Virgil Popa; costume, Elena Timonu; director de imagine, Ion Cristodule. Scrisorile lui Caragiale Domnul Mircea Cornişteanu compune un scenariu inteligent şi cu mult haz, din unele schiţe ale lui Ion Luca Caragiale, redate ca scrisori ale scriitorului, cu obişnuita reverenţă de sfârşit, care i-a inspirat şi titlul: Al matale, Caragiale. Regizat de dânsul şi retransmis pentru noi la TVR în 20 februarie 2017, după premiera TV din 9 martie 1992. Cu fantezie în montare, soluţii inedite pentru planurile de televiziune alese şi cu un număr restrâns de interpreţi, pentru mai multe tipologii. Singurii care rămân în rol sunt Radu Beligan, în ipos­taza lui Caragiale, şi Mircea Albulescu, într-o apariţie sâcâitoare, spre final. Restul evolu­ează în variate personaje: Şerban Ionescu, de pildă, orator pătimaş la întrunirea politică („Eu sunt copilul şcoalei clasice a opoziţiei liberale”), un ţigan, un parlamentar şi - dacă nu mă înşel - în postura lui Paul Zarifopol, la un moment dat, Cornel Revent, răcnind ca un aprig demagog la întrunirea politică, naş apoi la întâlnirea cu ţiganul, uşier la Parlament, Madam Caragiale în travesti, servindu-l la masă pe năzurosul Barbu Delavrancea (inter­pretat de Mircea Albulescu, dar cu vocea lui de bărbat), Florin Zamfirescu, relatând o întâmplare foarte gravă din lumea politicii (Rusia dă ultimatum Chinei) și încercând să explice ce înseamnă ultimatum, oscilează între a o scălda, sau a răspunde prin tangență (și exemplifică cu întâlnirea naşului cu ţiganul); nu ştiu dacă tot el a fost şi ministrul Lahovary, care şi-a pierdut notele pentru cuvântarea din Parlament. Radu Beligan, bine distribuit în rolul lui Caragiale, cu dicţia lui uşor ironică, stă la un birou şi redactează mai multe scrisori: o cronică pentru zece lei, întrunirea politică de care am amintit, o situaţie disperată, relatată unui doctor, preţul şi condiţiunile pentru repararea unor versuri şi o depeşă din Berlin către amicul Alecu, în care se plânge că a păţit o mare ruşine cu venirea lui Barbu, care strâmbă din nas şi critică tot ce vede la Berlin: erezii artis­tice în edificiile din oraş, un tablou de la Muzeul Naţional privit cu dispreţ („Muma mă-sii de nemţi!”), la fel ca la Grădina Zoologică, în fine, despărţire la gară, cu Zarifopol şi Guşti (unde Radu Beligan spune: „Ne pupăm cu mucii”), aiuriţi de trecerea acestui zănatic pe aici, care nu e mulţumit de nimic nemţesc. Mircea Cornişteanu surprinde prin nişte soluţii inedite, cum e aceea cu subtext ironic, privind asistenţa imobilă de la întrunirea politică, figurată prin două haine pe umeraşe şi

Next