Teatrul azi, 2019 (Anul 20, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 5-6 - 118
mim* Nicolae HAVRILIUC Ac i*sC-6^/^tc6 ^jW)%{a4**0'A46’ Pentru a cincea oară consecutiv, onorând proiectul „Teatru românesc la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău”, pe scena Naţionalului bucureştean, în aceasta iarnă, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău a prezentat două dintre cele mai recente producţii ale sale: Carnavalul, după I.L. Caragiale, versiune scenică de Alexa Visarion, şi Livada de vişini de A. P. Cehov, în regia lui Alexandru Cozub. în cele ce urmează, mă voi referi la primul spectacol. Prin revizitarea şi redescoperirea lui Caragiale, pe linia autorului de inedite forme şi reprezentări teatrale, Alexa Visarion, dorind „să vorbească prezentului”, a conceput şi realizat, pentru Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău, versiunea scenică intitulată Carnavalul. Este un spectacol de sine stătător, crescut prin acţiunea de a cola texte sau protejat de această acţiune, ce pune în relaţie texte din opera comediografului român, atât de frecventată de măiestritul om de teatru, în trecutul său. Cum originalitatea este condiţia oricărei elaborări artistice, noua versiune scenică pentru D-ale carnavalului, surprinzătoare prin conceptul lui Alexa Visarion, se desfăşoară în adiacenţa schiţelor Moşii (tabla de materii), Inspecţiune, Grand-Hotel Victoria Română şi a monologului 1 Aprilie. Dar asimilarea elementelor de contiguitate şi includerea lor în joc se datorează actorului. Ceea ce s-a văzut în seara de 26 ianuarie 2019, la Studio TNB, a fost un spectacol în devenire, cu actori ce performează. Sunt convins că, la o altă vizionare, spectacolul va arăta altfel. Pregătitoare pentru ambianţa spectacolului este atmosfera de bâlci, de la început, unde vocile agită cuvintele, precum negustorii îşi strigă marfa, aruncând totul în deriziune, şi onoare, şi mândrie. Personajul mijlocitor, introdus în spectacol drept indicator de tensiune, Râsu’-Plânsu’, anunţă că se va asista la o comedie nostimă, din care nu vor lipsi lacrimile. Pe dată, corpul de saltimbanci, aflat la bariera urbei, se pregăteşte să joace scena când lumea, părăsită de ideal şi de esenţă, se risipeşte în „capriciile” firii şi ale existenţei. Luminile se aprind şi apare la vedere „frizeria lui Nae Girimea”, un fel de cerc rotitor de năravuri şi lecuiri, spre care vin şi de la care pleacă respectivii în cauză, adică suferinzii de „trădare” şi de boala măselii, după ce au trecut prin mâinile unei calfe de frizer şi spiţer, numit Iordache, ţinând locul şefului, când acesta e plecat în teritoriu. Dacă rănile se vindecă de la sine, destăinuirile complică lucrurile, încurcându-le. Are loc o paradă de stări, atitudini şi gesturi ce transformă liniştea nopţii abia instalată într-o noapte furtunoasă. Pampon, ofuscat pentru că Didina îl trădează, vrea răzbunare; Miţa, intrigată şi ea că amantul a tradus-o, caută scandal; Crăcănel, cel luat drept altul, cere explicaţii pentru bătaia încasată; numai Nae Girimea, liber şi nestingherit, circulă printre cucoane şi sindrofii, bucurându-şi „feuda”. Cum personajele îşi ies din fixul lor elementar, vor fi împinse către jocul măştilor din noaptea carnavalului, prilej de a-şi potoli furiile şi de a se împăca unii cu alţii, căci altă ieşire n-au. Aşadar, punerea în lumină a lumii şi a fiinţelor din lume se face prin joc, adică prin teatralitatea ce devoalează existenţa şi-i pune oglinda în faţă. Ca o notă definitorie pentru perimetrul de viaţă al personajelor este acel amestec de glie şi mondenitate ce întreţine spaţiul sonor de evoluţie: liniile melodice ale horelor şi tânguirilor noastre se întretaie cu acorduri de largă respiraţie din Strauss, Verdi ori Carl Orff (Şerban Fleancu ilustrează şi aranjează muzica în spectacol). Cadrul se păstrează în dimensiunea unei convieţuiri ce generează rizibilul: amestecul nu are în vedere integrarea în suflul emancipării, ci maimuţăreala prin care se ambiţionează diferenţele şi se accentuează contrastele. Cele două părţi ale spectacolului Carnavalul, despărţite prin şocanta replică „O tiranie ca-n Rusia!”, rostită de Lache în semn de introducere la pauza ce urmează, sunt marcate de comicul de caracter şi de situaţie. în partea a două există şi comicul tragic, venit din ignoranţa care, extinsă, n-are lecuire, în ciuda unei sinucideri exemplare. Nimic nu stă în