Teatrul, 1957 (Anul 2, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 7 - 45
Cum se împacă însă anticalofilismul lui Camil Petrescu, antipatia declarată pentru,stil“, pentru „gramatică“ şi „caligrafie“, cu obsesia stilistică şi gramaticală care tiraniza pe Caragiale ? Adevărul este că se împacă. De o parte grija lui Caragiale pentru cuvînt era preocupare pentru înţelesul cel mai propriu al cuvîntului ; multe divergenţe de idei le convertea, din pudoare, în divergenţe de termeni şi am văzut că acea neînţelegere manifestată de Slavici faţă de cauzele istovirii morale şi fizice a lui Eminescu e privită încele din urmă, ca o chestiune de termeni, în legătură directă cu „învăţarea“ limbii romîneşti. Aşadar, înţelesul preocupării lui Caragiale pentru „stil“ este derivat, mod de a spune oarecum altceva. De altă parte, dispreţul afişat pentru „stil“ al scriitorului contemporan include, de asemenea, o accepţie oarecum derivată, însemnînd mai mult teama de cuvîntul impropriu, „frumos“ dar lipsit de „autenticitate“. Nici Caragiale nu preţuia cuvîntul „frumos“, aşa incit, concilierea celor două poziţii nu reprezintă un paradox. De aceea citind în piesă că după ce compune Scrisoarea pierdută, Caragiale e lovit de „obsesia dementă a perfecţiunii stilistice“, e cazul să ne luăm toate precauţiunile şi să ne întrebăm dacă e numai de ordinul „perfecţiunii stilistice“ această exigenţă paralizantă, în linii mari, concepţia lui Camil Petrescu despre artă şi, în genere, despre cunoaştere, poate fi urmărită şi în replicile lui Caragiale, fără să avem totuşi sentimentul că adevărul ar fi fost sacrificat pe altarul unei personalităţi care tiranizează fenomenul studiat, aşezîndu-l în „patul lui Procust“ sub semnul viziunii proprii. Tot ce se spune în această privinţă e în spiritul lui Camil Petrescu, dar e raţional, adică deloc inadecvat pentru Caragiale. Artistul trăieşte continuu sub impresia datoriei sale. Arta cere cu necesitate o dăruire totală şi cine e obsedat de acest (schimbînd înţelesul) „joc al ielelor , nu mai cunoaşte odihnă, abatere de la ţinta sa, cu preţul oricîtor drame. Artistul „se dă muncii sale, ca Eminescu „fără să mai ştie de lume“. Aceasta e „legea scriitorului pe pămînt“ şi aici nu încape vorba „excese“. Cine nu pricepe aceste adevăruri elementare e „prost“, e „nepricopsit“, e „capsoman“, e, în sfîrşit, „zevzec organizat“. „Liniştea“ necesară creatorului nu e aceea la care se gîndeşte Slavici (,...într-o mahala mai liniştită, afară din oraş“); aceasta e liniştea „mecanică“. Adevărata „linişte“ e sentimentul de siguranţă al artistului, sentimentul că nu e „fugărit, încolţit“ şi această siguranţă nu poate fi niciodată pe deplin obţinută de un Eminescu şi de un Caragiale în vremea lor, într-o societate de burghezi care dispreţuiesc arta şi consideră pe artistul, oricît geniu ar avea, o persoană mai neînsemnată decit ultimul dintre politicienii agramaţi, oameni cu reală „autoritate“ socială cîştigată prin avere şi rang. Caragiale e un artist, e aşadar, „neserios“ prin definiţie, incapabil să obţină prestigiu adevărat fiindcă aparţine categoriei „neoamenilor“. Societatea e împărţită în „oameni“ şi „neoameni“, distincţie care face obiectul cîtorva pagini de interesant „prolog“. Revelatoare pentru om şi, în aceeaşi măsură, pentru concepţia despre artă, despre raporturile între artist şi semenii săi este scena întîlnirii lui Caragiale cu Titircă, cunoscut din Noaptea furtunoasă sub numele de jupîn Dumitrache. Este ilustrată spontan, experimentată pe viu ideea că pe scriitor îl leagă de eroii săi, pe lingă atitudinea umană şi ideologică conţinută în mesajul operei şi în structura însăşi a caracterelor, un curent de simpatie, explicabilă poate prin satisfacţia de a fi reuşit să găsească un „tip“, icoană autentică a năzuinţei sale de artist. Faţă de eroii săi, Caragiale se manifestă cu un soi de iubire, ca să zicem aşa ; îl vedem plin de bucurie în această scenă, frecîndu-şi palmele de plăcere pe cînd ascultă vorba candidă a familistului, iar la sfîrşit, plin de încîntare, îl cheamă la el, să-i mulţumească („Vino să te pup ; ai fost grozav“). Vom regăsi destule motive specifice teatrului, prozei şi poeziei lui Camil Petrescu. Luki, fiul lui Caragiale, cu care acesta se întreţine în noaptea ultimei aniversări, la 60 de ani, nu e oare un mic Gelu Ruscanu urmărit de un ideal obsesiv şi tiranic, în numele căruia se simte obligat să nu tolereze vreo nedreptate, vreun neadevăr, chiar în noaptea