Teatrul, 1964 (Anul 9, nr. 1-12)
1964-06-01 / nr. 6
ragiale a putut să-l compare pe domnul Eminescu (pofnind) cu Rafael (pofnind și mai tare) și cu Beethoven, atunci nu ar mai mira că încep să se formeze păreri — și chiar printre unii critici — cari vor să-l așăze pe domnul Eminescu deasupra domnului Alecsandri ! VOCI : Asta este o enormitate ! BELFERUL : Da, acesta este cuvîntul , o enormitate !... Și, dacă mi-am permis să aduc acest lucru la cunoștință domnului Alecsandri, este că poate pînă la domnia sa n-o îndrăznit să ajungă asemine ecouri, cari pi mine m-o tulburat, m-o... ALECSANDRI . Au ajuns. (Se ridică încet.) Au ajuns... (Se uită la Eminescu.) Și... acum cîtva timp, mi-au și inspirat o poezie, din care am să vă recitez o singură strofă. (Face cîțiva pași de-a lungul mesei, spre capătul in care se află Eminescu. Apropiindu-se de el, recită simplu.) E unul care cîntă mai dulce decit mine ? Cu atît mai bine țării, și lui cu atît mai bine. (Ajuns in fața lui Eminescu, se oprește.) Apuce înainte s-ajungă cu de sus. La răsăritu-i falnic se-nchină al meu apus. (Odată cu ultimul emistih, și-a pus mîinile pe umerii lui Eminescu... șiapoi, în fața ochilor însăcrămați ai lui Caragiale, Creangă și Slavici și in fața privirilor încremenite ale celorlalți, îl sărută pe frunte. (Întuneric.) «• » * Lumină lunară. In fața scenei, o bancă. Trec: Eminescu, Slavici și Caragiale. CARAGIALE (lui Eminescu): îmi pare rău că tocmai astă-seară, cînd ești fericit, trebuie să mă grăbesc. Dar te las cu Ienoiu. SLAVICI : Păi... și eu o să trebuiască să... CARAGIALE : Bună, fraților. (înainte de a ieși, declamă.) Peste-a nopții feerie Se ridică mîndra lună, Totu-i vis și armonie — Eminescu — Noapte bună ! EMINESCU (lui Slavici) . Și tu pleci ? Eu n-aș putea dormi. Nu-mi iese din minte gestul lui Alecsandri. M-a emoționat și... SLAVICI : Și ce ? EMINESCU : Nu știu... parcă mai aștept ceva. Hai, du-te... (Slavici iese. Eminescu se așază pe bancă. Un zimbet îi inundă fața. După un timp, apare Chibici.) CHIBICI : Mihai ! EMINESCU : Chibici ! Ce-i cu tine ? CHIBICI : Te-am căutat acasă. EMINESCU : Ce bine c-ai venit ? Creangă a plecat la gară. Caragiale și Slavici s-au dus după treburile lor, rămăsesem singur... Mă Chibici, am avut astă seară, la „Junimea“, o mulțumire atît de... atît de mare... încît... (Il vede distrat.) Dar ce e cu tine ? Nu mă asculți ? CHIBICI : Mihai... te căutasem ca să-ți dau o veste... EMINESCU : O veste ? CHIBICI : Mihai... a murit Ștefan Micle. EMINESCU : Amu... (Rămîne cu privirea fixă, nici întristată, nici zîmbitoare.) Era un om foarte cumsecade. (Pauză.) O iubesc mult, frate Chibici ! Sînt cîțiva ani de cînd o iubesc... (In șoaptă.) Și acum, Veronica e liberă... CHIBICI : Te-ai gîndi să... ? Bineînțeles, după cîteva luni ! EMINESCU (tace, apoi) : N-am și eu dreptul să fiu fericit ? CHIBICI O... sigur... EMINESCU : Da... știu că mie mi-e greu să fiu o casă. Cînd abia plecasem de la Ipotești, visam să am o casă mică, în vîlcioara mea natală. Dar și în odăița mea de-aici o să fie bine! Dacă ziarul o să-mi plătească regulat leafa... dacă mai găsesc o slujbă, o catedră, orice. Nu-mi trebuie mult, Chibici ! N-o să ne trebuiască mult! Veronica e veselă, e dornică de viață, pentru că nu și-a trăit-o încă, dar nu e ușuratică... așa cum am auzit că spune Maiorescu ! (La gestul înțelegător al lui Chibici.) Nu-i așa ? O să putem fi fericiți, în biata mea odăiță ! (Iluminat de iluzii.) O să se lumineze totul ! (Se ridică și parcă și-ar vedea și și-ar pipăi odăița.) Aici... pe peretele ăsta (îl mîngâie) o să-mi comand niște rafturi pentru cărți... Aici, un dulap pentru Veronica... Acolo, un tablou frumos... (Face un gest rotund în spațiu.) Aici, o măsuță, cu un ghiveci 27