Teatrul, 1964 (Anul 9, nr. 1-11)
Numerele paginilor - nr. 6 - 35
gheata şi banul, gheata şi banul ! Că de nu, dau cu scăunelul după ei ! SLAVICI : Da, dar asta nu e o soluţie de existenţă... CARAGIALE : Atunci mă fac berar! Eu — berar ; Creangă — tutungiu ; Eminescu — nemţoaică la copii ! Asta e soarta care se rezervă scriitorilor noştri! Unchiul Costache, după o viaţă închinată teatrului, n-a murit funcţionar ? Mă ! să vă intre în cap, o dată pentru totdeauna, că eu văd mai limpede decit voi ! CREANGA : Are dreptate... CARAGIALE : Nu se mai poate, Eminache! Cu forţa te iau de-aici ! Nu vezi în ce hal ai ajuns ? îţi tremură mîinile... te încing durerile de cap din zi în zi... şi robeşti mai departe aici... pe cînd ei, cum au dat căldurile, aleargă toţi la băi, în Franţa, în Germania, în Austria... la dracu să-i ia şi să le rămîie oasele pe-acolo! Dacă nu vrei să demisionezi, măcar ia-ţi un concediu de două-trei luni. EMINESCU : Unde să plec ? Cu ce să plec ?... De cînd mă ştiu, mă fraţilor, de cînd eram copil, toţi plecau vara, numai eu rămîneam zălog la proprietari... şi cînd eram în şcoală... şi la Viena... şi la Berlin... şi la Iaşi... şi aici... CARAGIALE (a luat un ziar de pe masă) : Poftim, citeşte ici, în „Lndépendance Roumaine“, lista celor care au şi plecat : „d-1 şi d-na Lukasievici, la Vichy... d-1 şi d-na Lahovary, la Montecatini... d-1 şi d-na Costinesco, la Evian... d-1 şi d-na Cantacuzone, la Pistyan... d-na Otetelesano, la Kissingen...“ Şi cred că ştii că, ieri, şi Titus Livius Barbisonus a şters-o, cu „aide“ Kremnitz, la Interlaken ! EMINESCU : Interlaken ? CARAGIALE (îl bate pe umăr şi trece la tonul mucalit) : Ei, hai şi noi, ceva mai aproape... la o bere, la „Duro“ ! SLAVICI : Ai dreptate. (Se uită la ceas.) E aproape opt. EMINESCU : Duceţi-vă voi, băieți, eu mai am de lucru. CARAGIALE (indignat) : Cum, mă, tot nu te-ai săturat de... ? EMINESCU : Nu vezi telegramele astea „Havas“, care mă așteaptă ? SLAVICI : Nu mai stărui degeaba, lancaie, nu-l ştii cum e ? Când e vorba de datorie... Dar după ce termini, Mihai, vii ? EMINESCU : Bine, după ce termin. CHIBICI: Vrei să rămîn eu cu tine ? EMINESCU : Nu, frate Chibici, viu... CHIBICI : Bine... bine... CARAGIALE (ieşind cu ceilalţi): Să ştii că te-aşteptăm oricât! (Rămas singur, Eminescu îşi stringe fruntea în palme şi începe să dea telegramelor titluri şi indicaţii tipografice. Apoi, lucrînd chinuit, murmură:) EMINESCU : La Interlaken... cu alde Kremnitz, la Interlaken... (Pe un ton care parcă nu-i mai aparţine.) Lukasievici, la Vichy... Lahovary, Montecatini... Maiorescu — Kremnitz, Interlaken... (Işi ridică ochii de pe vraful hirtiilor şi rămine cu privirea fixă, halucinată, pe tabloul lui Maiorescu, inundat de o lumină ireală.) Dacă sînteţi plecat la Interlaken... cum de vă mai aflaţi aici ? MAIORESCU (adică imaginea lui din tablou): Vreau să ştiu... EMINESCU (gindul, răscolindu-i obsesia, îl tulbură. Aproape agresiv) : Da, e adevărat! Mă însor ! De ce o faceţi mereu uşuratică ? De ce ?... Cum ? A mai fost prietena... cui ?... altuia ? MAIORESCU (îndepărtat) : Altora. EMINESCU (ca prin vis) : Al... tora ?... MAIORESCU (al cărui portret intră treptat in întuneric) : Dar dumneata... EMINESCU : Ştiu ! O să-mi spuneţi iar că planez deasupra acestor nimicuri ale vieţii ! Dar nu-i adevărat! MAIORESCU : Dumneata eşti... EMINESCU (cu o indignare care duce la un sarcasm dureros) : Ha-ha !... o fire impersonală, nu ? Care plutesc cu nepăsare peste contingenţele vieţii, nu ?... Nu-i adevărat ! Şi nu-i adevărat că pasiunile se reflectă la mine în esenţa lor incoruptibilă, deasupra realităţilor omeneşti ! (Strigă, urmărind portretul.) Nu-i adevărat! Nu-i adevărat !! Nu-i adevărat!!! (Se întoarce brusc, cu ochii măriţi.) Nu-i adevărat... ce ?... Altora ?... Lukasievici, la Vichy... Lahovary, Montecatini... Maiorescu—Kremnitz, Interlaken... Altora ? Nu-i adevărat... (începe să se plimbe în cerc.) Interlaken, Montecatini, Pistyan, Evian, Montecatini, Kissingen, Interlaken, Viena, Viena, Viena, San Marc sinistru miezul nopţii bate, Viena, Blaj, Mureş, Berlin, Viena, Iaşi, Viena, Ipoteşti... (Se opreşte şi, ca o placă de gramofon, care hârtie într-un punct