Teatrul, 1964 (Anul 9, nr. 1-11)

Numerele paginilor - nr. 6 - 27

ragiale a putut să-l compare pi dom­nul Eminescu (pufnind) cu Rafael (pufnind și mai tare) și cu Beethoven, atunci nu nu mai mira că încep să se formeze păreri — și chiar printre unii critici — cari vor să-l aşeze pi domnul Eminescu deasupra dom­nului Alecsandri ! VOCI : Asta este o enormitate ! BELFERUL : Da, acesta este cuvîntul : o enormitate !... Și, dacă mi-am per­mis să aduc acest lucru la cunoș­tință domnului Alecsandri, este că poate pînă la domnia-sa n-o îndrăz­nit să ajungă asemine ecouri, cari pi mine m-o tulburat, m-a... ALECSANDRI : Au ajuns. (Se ridică încet.) Au ajuns... (Se uită la Emi­nescu.) Şi... acum cîtva timp, mi-au şi inspirat o poezie, din care am să vă recitez o singură strofă. (Face cîţiva paşi de-a lungul mesei, spre capătul in care se află Eminescu. Apropiindu-se de el, recită simplu.) E unul care cîntă mai dulce decit mine ? Cu atît mai bine ţării, şi lui cu atît mai bine. (Ajuns in faţa lui Eminescu, se o­­preşte.) Apuce înainte s-ajungă cit de sus, La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus. (Odată cu ultimul emistih, şi-a pus mîinile pe umerii lui Eminescu... şi­­apoi, în faţa ochilor înlăcrămaţi ai lui Caragiale, Creangă şi Slavici şi in faţa privirilor încremenite ale celorlalţi, îl sărută pe frunte.­ (Întuneric.) «• » * Lumină lunară. In faţa scenei, o bancă. Trec: Eminescu, Slavici şi Ca­ragiale. CARAGIALE (lui Eminescu): îmi pare rău că tocmai astă-seară, cînd eşti fericit, trebuie să mă grăbesc. Dar te las cu Ienoiu. SLAVICI : Păi... şi eu o să trebuiască să... CARAGIALE : Bună, fraţilor. (înainte de a ieşi, declamă.) Peste-a nopţii feerie Se ridică mîndra lună, Totu-i vis şi armonie — Eminescu — Noapte bună ! EMINESCU (lui Slavici) : Şi tu pleci ? Eu n-aş putea dormi. Nu-mi iese din minte gestul lui Alecsandri. M-a emoţionat şi... SLAVICI : Şi ce ? EMINESCU : Nu ştiu... parcă mai aş­tept ceva. Hai, du-te... (Slavici iese. Eminescu se aşază pe bancă. Un zimbet îi inundă faţa. După un timp, apare Chibici.) CHIBICI : Mihai ! EMINESCU : Chibici ! Ce-i cu tine ? CHIBICI : Te-am căutat acasă. EMINESCU : Ce bine c-ai venit ? Creangă a plecat la gară. Caragiale și Slavici s-au dus după treburile lor, rămăsesem singur... Mă Chibici, am avut astă-seară, la „Junimea“, o mulțumire atît de... atît de mare... încît... (Il vede distrat.) Dar ce e cu tine ? Nu mă asculți ? CHIBICI : Mihai... te căutasem ca să-ţi dau o veste... EMINESCU : O veste ? CHIBICI : Mihai... a murit Ștefan Micle. EMINESCU : A­mu... (Rămîne cu pri­virea fixă, nici întristată, nici zîm­­bitoare.) Era un om foarte cumse­cade. (Pauză.) O iubesc mult, frate Chibici ! Sînt cîţiva ani de cînd o iubesc... (In şoaptă.) Şi acum, Vero­nica e liberă... CHIBICI : Te-ai gîndi să... ? Bineînţe­les, după cîteva luni ! EMINESCU (tace; apoi) : N-am şi eu dreptul să fiu fericit ? CHIBICI : O... sigur... EMINESCU : Da... ştiu că mie mi-e greu să ţiu o casă. Cînd abia plecasem de la Ipoteşti, visam să am o casă mică, în vîlcioara mea natală. Dar şi în odăiţa mea de-aici o să fie bine! Dacă ziarul o să-mi plătească regu­lat leafa... dacă mai găsesc o sluj­bă, o catedră, orice. Nu-mi trebuie mult, Chibici ! N-o să ne trebuiască mult! Veronica e veselă, e dornică de viaţă, pentru că nu şi-a trăit-o încă, dar nu e uşuratică... aşa cum am auzit că spune Maiorescu ! (La gestul înţelegător al lui Chibici.) Nu-i aşa ? O să putem fi fericiţi, în biata mea odăiţă ! (Iluminat de iluzii.) O să se lumineze totul ! (Se ridică şi parcă şi-ar vedea şi şi-ar pipăi odăi­ţa.) Aici... pe peretele ăsta (îl mîn­­giie) o să-mi comand nişte rafturi pentru cărţi... Aici, un dulap pen­tru Veronica... Acolo, un tablou fru­mos... (Face un gest rotund în spa­ţiu.) Aici, o măsuţă, cu un ghiveci

Next