Teatrul, 1977 (Anul 22, nr. 1-12)

1977-11-01 / nr. 11

farsa construită în bunele tradiții ale come­diei populare, cu cîntece, se îmbogățește considerabil prin comentariile autorului-po­­vestitor, eu liric și epic care trece cu ne­păsare dintr-un registru canonic intr-altul, chemîndu-ne la înțelegere și la luciditate, la acțiune și la atitudine. Scriitorul acuză cu expresivă, cu emoțională vehemență pe pro­zeliții „fericitei nepăsări“, pe cei care, in numele libertății de conștiință, și-o dezagre­gă, neînțelegînd exact semnificațiile libertă­ții. El pledează, cu un genuin patos agita­toric, pentru creșterea sentimentului de res­ponsabilitate, chemînd la integrarea curajoa­să în „colectivitatea bătută de vinturi și furtuni“. Recunoaștem aici vibrația unui scriitor-poet al teatrului, tresărirea unui dramaturg-povestitor al vieții satului, în fața unei misiuni dificile, aceea de a îndruma conștiințele. Morala fabulei lui Sütő e lip­sită de didacticism, schema tezei sale n-are rigiditate. Poezia, mai bine spus, o stare de grație poetică, învăluie, cu delicatețe, jocul personajelor sale, pe care el le compară cu niște păpuși pe sîrmă, marionete, „oameni mînuiți, oameni-unelte“ , infiltrarea unui ton sarcastic, ca și neașteptate racursiuri gro­tești, dau piesei puternica ei pecete origi­nală, racordînd-o, prin stil, la întreaga operă a autorului Miresei desculțe și al Nunții la castel. Spectacolul sec­tei maghiare, realizat de regizorul Harag György împreună cu Huny­adi András, e deopotrivă de frumos, de co­lorat, de pitoresc și de atracțios, pe cît e de grav și de adînc meditativ. O exemplară reprezentație cultă și cultivată, de factură populară, în maniera spectacolului de­­ bîlci, a comediei țărănești, a șezătorii cu snoave și cimilituri, de tradiții și de folclor speci­fic maghiare, punctată cu momente grave, cu intermezzo-uri care solicită reflecția. Elabo­rarea colectivă a celor doi regizori, în rod­nică simbioză, a dat lanțului de momente hazoase, dialogului de un comic truculent, jocului deschis, carnavalesc, într-o unitate stilistică fără fisură, o deschidere către zone de gîndire înalte, forță de generalizare, un caracter reflexiv, accentuat prin același ar­senal de mijloace care se revendică de la teatrul popular, și anume, cîntecul și panto­­mima. Cântecul leit-motiv, de filiație brechti­­ană, direct și incitant, și pantomima, gravă sau burlescă, alternînd mimica, pantalonada, comicul grotesc, cu atitudinea elegiacă, clov­neria tristă a saltimbancilor-poeți. Purtătorii de cuvînt ai piesei și ai spectacolului sînt Fu­gedes și Predicatorul, interpretați de Tarz László și Lohinszky Lorand. Jocul lor, în aparență, spontan, în fond, migălos elaborat, în două compoziții de virtuozitate, ni-l în­crustează în memorie pe țăranul cumsecade, bătut de toate vînturile, cu individualismul său autoritar și mărginit, Tarr László, și pe tartuj­ul acestui argon orbit, Lorand Lo­hinszky, savuroasă caricatură în aqua forte a ipocriziei de o îndulcită ferocitate, a de­magogiei puritanismului și ascezei. In jurul acestor doi poli ai reprezentației se rotesc ceilalți interpreți, realizînd cu profesionalism mici profiluri, crochiuri, schițe. Din nume­roasa distribuție se detașează, însă, Szabó- Duci, în rolul unei văduve focoase și istețe, reprezentanta comisiei de femei și partici­pantă la festa jucată bigoților, Mózes Erzsé­bet, cu har­iute și vervă lirică, în înfățișarea uneia dintre fiice,­­și Ferenczy István, „cori­feu“ și animator al carnavalului sătesc. O reprezentație de artă colectivă, riguros or­chestrată în toate compartimentele ei, și ale cărei funcții estetice și educative nu pot fi puse la îndoială. Mira Iosif TEATRUL „MIHAI EMINESCU" DIN BOTOȘANI ZILELE MIHAIL SORBUL E de observat că, la Teatrul „Mihai Emi­­nescu“ din Botoșani, au loc acțiuni care­­punctează activitatea curentă, acțiuni lăuda­bile, menite să atragă atenția asupra unor noi posibilități de valorificare a moștenirii artistice. Cu ani în urmă, dramaturgia lui Dela­­vrancea s-a prezentat pentru întiia oară în aer liber, în locuri istorice, cu o masivă participare a publicului. Mai de curînd, au fost reprezentate aici, pe scena teatrului bo­­toșenean, unele dintre încercările dramatice ale lui Mihai Eminescu. Zilelor de teatru Mihail Sorbul le vor urma, peste puțină vreme, alte zile sărbăto­rești, închinate dramaturgiei lui Nicolae Iorga. Sunt inițiative temerare, sunt acțiuni eficiente, sunt eforturi lăudabile, fie și numai pentru că pun (sau repun) în discuție, supun judecății publicului, criticilor, piese mai puțin cunoscute din tezaurul național, modalități de reprezentare mai rar încercate. Zilele de teatru Mihail Sorbul, desfășu­rate în această toamnă (manifestare organi­zată de Teatrul „Mihai Eminescu“, în cola­borare cu A.T.M.), se înscriu în cadrul acți­unilor fazei de masă a celei de-a II-a ediții a Festivalului național „Cântarea României“. Participanților — spectatori botoșeneni sau oameni de specialitate — le-au fost înfăți­șate spectacole cu piesele lui Mihail Sorbul , Patima roșie, Dracul, Dezertorul și Poveste­­studențească. 62

Next