Teatrul, 1977 (Anul 22, nr. 1-12)
1977-11-01 / nr. 11
farsa construită în bunele tradiții ale comediei populare, cu cîntece, se îmbogățește considerabil prin comentariile autorului-povestitor, eu liric și epic care trece cu nepăsare dintr-un registru canonic intr-altul, chemîndu-ne la înțelegere și la luciditate, la acțiune și la atitudine. Scriitorul acuză cu expresivă, cu emoțională vehemență pe prozeliții „fericitei nepăsări“, pe cei care, in numele libertății de conștiință, și-o dezagregă, neînțelegînd exact semnificațiile libertății. El pledează, cu un genuin patos agitatoric, pentru creșterea sentimentului de responsabilitate, chemînd la integrarea curajoasă în „colectivitatea bătută de vinturi și furtuni“. Recunoaștem aici vibrația unui scriitor-poet al teatrului, tresărirea unui dramaturg-povestitor al vieții satului, în fața unei misiuni dificile, aceea de a îndruma conștiințele. Morala fabulei lui Sütő e lipsită de didacticism, schema tezei sale n-are rigiditate. Poezia, mai bine spus, o stare de grație poetică, învăluie, cu delicatețe, jocul personajelor sale, pe care el le compară cu niște păpuși pe sîrmă, marionete, „oameni mînuiți, oameni-unelte“ , infiltrarea unui ton sarcastic, ca și neașteptate racursiuri grotești, dau piesei puternica ei pecete originală, racordînd-o, prin stil, la întreaga operă a autorului Miresei desculțe și al Nunții la castel. Spectacolul sectei maghiare, realizat de regizorul Harag György împreună cu Hunyadi András, e deopotrivă de frumos, de colorat, de pitoresc și de atracțios, pe cît e de grav și de adînc meditativ. O exemplară reprezentație cultă și cultivată, de factură populară, în maniera spectacolului de bîlci, a comediei țărănești, a șezătorii cu snoave și cimilituri, de tradiții și de folclor specific maghiare, punctată cu momente grave, cu intermezzo-uri care solicită reflecția. Elaborarea colectivă a celor doi regizori, în rodnică simbioză, a dat lanțului de momente hazoase, dialogului de un comic truculent, jocului deschis, carnavalesc, într-o unitate stilistică fără fisură, o deschidere către zone de gîndire înalte, forță de generalizare, un caracter reflexiv, accentuat prin același arsenal de mijloace care se revendică de la teatrul popular, și anume, cîntecul și pantomima. Cântecul leit-motiv, de filiație brechtiană, direct și incitant, și pantomima, gravă sau burlescă, alternînd mimica, pantalonada, comicul grotesc, cu atitudinea elegiacă, clovneria tristă a saltimbancilor-poeți. Purtătorii de cuvînt ai piesei și ai spectacolului sînt Fugedes și Predicatorul, interpretați de Tarz László și Lohinszky Lorand. Jocul lor, în aparență, spontan, în fond, migălos elaborat, în două compoziții de virtuozitate, ni-l încrustează în memorie pe țăranul cumsecade, bătut de toate vînturile, cu individualismul său autoritar și mărginit, Tarr László, și pe tartujul acestui argon orbit, Lorand Lohinszky, savuroasă caricatură în aqua forte a ipocriziei de o îndulcită ferocitate, a demagogiei puritanismului și ascezei. In jurul acestor doi poli ai reprezentației se rotesc ceilalți interpreți, realizînd cu profesionalism mici profiluri, crochiuri, schițe. Din numeroasa distribuție se detașează, însă, Szabó- Duci, în rolul unei văduve focoase și istețe, reprezentanta comisiei de femei și participantă la festa jucată bigoților, Mózes Erzsébet, cu hariute și vervă lirică, în înfățișarea uneia dintre fiice,și Ferenczy István, „corifeu“ și animator al carnavalului sătesc. O reprezentație de artă colectivă, riguros orchestrată în toate compartimentele ei, și ale cărei funcții estetice și educative nu pot fi puse la îndoială. Mira Iosif TEATRUL „MIHAI EMINESCU" DIN BOTOȘANI ZILELE MIHAIL SORBUL E de observat că, la Teatrul „Mihai Eminescu“ din Botoșani, au loc acțiuni carepunctează activitatea curentă, acțiuni lăudabile, menite să atragă atenția asupra unor noi posibilități de valorificare a moștenirii artistice. Cu ani în urmă, dramaturgia lui Delavrancea s-a prezentat pentru întiia oară în aer liber, în locuri istorice, cu o masivă participare a publicului. Mai de curînd, au fost reprezentate aici, pe scena teatrului botoșenean, unele dintre încercările dramatice ale lui Mihai Eminescu. Zilelor de teatru Mihail Sorbul le vor urma, peste puțină vreme, alte zile sărbătorești, închinate dramaturgiei lui Nicolae Iorga. Sunt inițiative temerare, sunt acțiuni eficiente, sunt eforturi lăudabile, fie și numai pentru că pun (sau repun) în discuție, supun judecății publicului, criticilor, piese mai puțin cunoscute din tezaurul național, modalități de reprezentare mai rar încercate. Zilele de teatru Mihail Sorbul, desfășurate în această toamnă (manifestare organizată de Teatrul „Mihai Eminescu“, în colaborare cu A.T.M.), se înscriu în cadrul acțiunilor fazei de masă a celei de-a II-a ediții a Festivalului național „Cântarea României“. Participanților — spectatori botoșeneni sau oameni de specialitate — le-au fost înfățișate spectacole cu piesele lui Mihail Sorbul , Patima roșie, Dracul, Dezertorul și Povestestudențească. 62