Teatrul, 1980 (Anul 25, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 1 - 26
CLASICII-CONTEMPORANII NOŞTRI „Zilele Caragiale , intrate în tradiţia manifestărilor anuale de cultură teatrală, şi avînd loc întotdeauna în ianuarie, lună a aniversării naşterii marelui nostru clasic, ca şi pleiada de montări caragialiene apărute la rampă in această stagiune, intr-o apăsată diversitate a demersului regizoral și interpretativ, ne cheamă la o dezbatere despre modul în care-l jucăm azi pe Caragiale. Opiniile exprimate în acest prim și amplu articol reprezintă un punct de plecare pentru o largă confruntare de idei, căreia nu are, deschise, paginile revistei noastre îi sunt, în contr a CONSTANTIN PARASCHIVESCU Caragiale. Anul 1979 şi mai cu seamă deschiderea stagiunii ’79—’80 au prilejuit un eveniment teatral cu totul ieşit din comun : prezentarea, în premieră, a unor spectacole, cu piese de Ion Luca Caragiale, care alături de reprezentaţii anterioare, curente încă pe afişul unor teatre, oferă o bogăţie spectacologică unică în ceea ce priveşte valorificarea operei sale şi, din punctul nostru de vedere, un prilej remarcabil de confruntare teoretică şi de evaluare a modului cum este interpretat, astăzi, marele nostru comediograf. Intr-adevăr , capodopera, O scrisoare pierdută, se joacă pe cinci scene : Naţionalul din Bucureşti (premiera 1979), Teatrul „Bulandra“ (1972), teatrele din Braşov (1976), Galaţi (1978), Oradea (1979) . O noapte furtunoasă cunoaşte patru reeditări : Teatrul Giuleşti (1979), Teatrul „A. Davila“ din Piteşti (1979), Teatrul de Comedie (1974), Naţionalul din Craiova (1976) . D-ale carnavalului a cunoscut o montare nouă la Bîrlad (1978), Conul Leonida faţă cu reacţiunea se joacă în două variante — împreună cu unele schiţe şi momente, la „Bulandra“ (1979) şi la Naţionalul din Cluj-Napoca (1979), iar o suită de schiţe şi momente se reprezintă pe scena mică a Teatrului „Nottara“, sub titlul Inele, cercei, beteală (1979). N-am numărat montările, dar e evident că prezenţa Caragiale pe scena românească a anului 1979 este abundentă şi, interesant de menţionat, ea nu marchează un moment aniversar (cu o singură excepţie *), ci este astăzi (!) rezultatul unui fericit concurs de împrejurări. Aşa fiind, nu ne vom întreba de ce aceste numeroase reeditări, ci cum valorifică ele bogata moştenire teatrală a genialului nostru autor. Dintr-o discuţie asupra montării gălăţene cu o scrisoare pierdută, la Festivalul de comedie din 1978, am notat faptul că există un complex Caragiale printre realizatorii contemporani, determinat de o puternică tradiţie, care s-a manifestat cu succes în interpretarea operei sale şi a devenit de notorietate publică. De acest complex au pomenit atunci criticul Ion Cocora, regizorul Nicolae Scarlat, scenograful Dan Jitianu. Despre ce este vorba? Intr-un fel, despre ceea ce simţim cu toţii cînd ne ducem să vedem un spectacol Caragiale : va fi tot atît de mare ca spectacolele generaţiei Giugaru-Marcel Anghelescu-Birlic ? Va trăda opera ? Va pune în valoare toate replicile, toate accentele, toate tonurile, pe care le ştim aproape pe dinafară ? S-a creat, deci, din imaginea ilustră a ceea ce ne-a oferit o generaţie de maeştri, o imagine preconcepută, cu care întîmpinăm, aproape fără excepţie, fiecare nouă premieră Caragiale, raportînd rezultatele ei, bune sau rele, la ceea ce am văzut sau la ceea ce ne-a delectat cîndva. Pînă la un punct, fenomenul e firesc — contribuţia înaintaşilor pomeniţi, generaţia Sică Alexandrescu, cum ne-am obişnuit să-i spunem, fiind dintre cele mai valoroase şi mai strălucite în cariera operei lui Caragiale şi, prin originalitatea ei, prin capacitatea ei de sinteză, prin exegeza riguroasă care a însoţit-o, foarte aproape de ceea ce mulţi 1 Reprezentarea comediei O noapte furtunoasă, de la a cărei premieră absolută se împlinesc o sută de ani (ianuarie 1879). 26