Teatrul, 1980 (Anul 25, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 1 - 8
treaga forţă creatoare, talentul şi pasiunea lor realizării unor opere de o mare diversitate de genuri şi stiluri artistice, care, pătrunse de spiritul înnoitor al socialismului, să militeze pentru elevarea spirituală a omului, pentru perfecţionarea societăţii, pentru triumful idealurilor de pace şi dreptate ale omenirii. Chezăşia acestor izbînzi rezidă în legătura permanentă a scriitorilor şi artiştilor cu viaţa făuritorilor tuturor valorilor progresului uman, cu munca — uriaşul laborator de plămădire a personalităţii omeneşti —, cu aspiraţiile şi frămîntările lor. Inspirîndu-se din grandioasa operă de ctitorie socialistă a poporului, din universul său spiritual tot mai bogat, din marile mutaţii şi schimbări ce se produc astăzi în lume, creatorii de frumos din ţara noastră vor putea dura opere viabile, de înaltă ţinută ideologică şi valoare estetică, apte să contribuie, în măsură sporită, la zidirea noii orînduiri, la făurirea omului nou — ţelul suprem al politicii partidului nostru. Raportul la Congres înfăţişează sarcinile de nobilă răspundere ce revin tuturor artelor — literatură, muzică, arte plastice, teatru şi cinematografie — care, în minunatul lor concert, sunt menite să elogieze munca şi realizările poporului român. Se cere artelor să militeze, cu mijloacele ce le sînt specifice, pentru desăvîrşirea morală a omului, pentru instaurarea principiilor noi de viaţă, reflectînd convingător noua condiţie umană din societatea noastră, frumuseţile patriei, superioritatea orînduirii socialiste. Fără îndoială, climatul tonifiant, de înaltă emulaţie creatoare, prilejuit de Congresul partidului, orizonturile de amplă perspectivă pe care le-a deschis naţiunii române, vor înrâuri şi mai mult dezvoltarea artei şi literaturii din ţara noastră, vor determina o şi mai accentuată angajare a creatorilor în problematica majoră a epocii noastre, spre o tot mai deplină sincronizare a culturii artistice cu marile prefaceri din celelalte compartimente ale civilizaţiei socialiste. De la tribuna Congresului al XII-lea al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu spunea : „adresez oamenilor de litere, compozitorilor, plasticienilor, creatorilor din teatru şi cinematografie, tuturor oamenilor de artă chemarea de a de ţării tot mai multe lucrări pătrunse de umanismul revoluţionar al societăţii noastre, care prin mesajul şi valoarea lor artistică să contribuie la înnobilarea fiinţei umane, să cultive spiritul patriotic, devotamentul faţă de patrie, la cauza socialismului, a fericirii întregului nostru popor“. Gheorghe Stroia EMINESCU — un episod biografic în dublă versiune Istoriografia eminesciană n-a limpezit decît în parte episodul giurgiuvean din biografia poetului. Şi nici n-a sesizat contradicţia dintre cele două principale mărturii documentare, în vara lui 1866, Eminescu venise de la Blaj la Bucureşti, în peregrinări rămase obscure. Un an mai tîrziu, la Giurgiu, romanticul adolescent este angajat de Iorgu Caragiale, unchiul dramaturgului, ca ştiutor de carte, pentru a sufla trupei de turneu a nenorocosului director. Cum de-a ajuns Eminescu la Giurgiu ? Nu se știe încă. Dar sînt două versiuni — la fel de fructificate de biografi, fără a le compara — ale întîlnirii lui Iorgu Caragiale cu Eminescu. Prima e relatată de I. L. Caragiale în cunoscutul necrolog In Nirvana. Unchiul, încîntat că nepotul citeşte mult, i-ar fi povestit cum a întîlnit în oraşul portuar pe actualul sufleur al trupei, şi el pătimaş al cititului, Eminescu : „Şi-mi povesti cum găsise într-un hotel din Giurgiu pe acel băiat — care slujea în curte şi la grajd — culcat în fîn şi citind în gura mare pe Schiller. în ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan — biblioteca băiatului — plin cu cărţi nemţeşti. Actorul îi propuse să-l ia sufleul cu şapte galbeni pe lună şi băiatul primi cu bucurie“, în 1904, poetul Traian Demetrescu scoate un liliputan volum cu interviul luate celor care l-au cunoscut pe poet, volum numit „Eminescu intim“. Un domn Găvănescu, telegrafist, care în tinereţe avusese „dragoste mare de teatru“ şi se numărase printre actorii trupei lui Iorgu Caragiale, în turneu la Giurgiu „prin 1866— 1867“, îşi aminteşte că a pornit cu Iorgu în port, în căutarea unui sufleur. Printre hamali au găsit pe unul „care sta cu răzătoarea de fier în mînă şi rădea bănuţele pline“, înfăţişarea îi era jalnică : „în picioare avea numai nişte pantaloni de dril albaştri, iar pe corp un sacou scurt de materie ordinară. Nici cămaşă, nici ciorapi, nimic“. Era viitorul mare poet, „băiat foarte deştept“ — conchide bravul telegrafist. Şi episodului acestuia i-au dat crezare biografii, ca şi versiunii lui I. L. Caragiale. Capriciile memorialisticii ? Ionuţ Niculescu 8