Teatrul, 1981 (Anul 26, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 2 - 7
Caragiale“ (Ştefan Cazimir),, „Un prieten craiovean al lui Caragiale — Eugeniu Carada“ (Constantin Gheorghiu), „Repere în definirea unei publicistici teatrale“ (Romulus Diaconescu), „I. L. Caragiale, despre condiţia socio-estetică a criticului teatral“ (Alexandru Firescu), „Expunere de motive la o cronologie caragialeană“ (Ion Cazaban), „Pe urmele lui Caragiale“ (Cristian Ghenea), „Argument la un film după Năpasta“ (Alexa Visarion), „Caragiale în Bulgaria“ (Snefina Nikolova, secretar literar la Teatrul din Vidin, R. P. Bulgaria). Sesiunea ştiinţifică şi colocviul au prilejuit interesante intervenţii ale participanţilor pe marginea comunicărilor, ca şi în legătură cu spectacolele prezentate. Au mai avut loc întîlniri şi discuţii ale esteticienilor, criticilor, oamenilor de teatru, cu elevi ai şcolilor din Craiova, cu oameni ai muncii, din întreprinderi craiovene. In cadrul unei festivităţi emoţionante, a fost înmînată Diploma de onoare a Societăţii „Caragiale“ regizorului Jean Georgescu, realizatorul unor valoroase ecranizări după opera lui Caragiale, ale cărui filme au rulat, în aceste zile, pe ecranele craiovene. Zilele „Ion Luca Caragiale“, manifestare de frumoasă ţinută artistică, de elevat nivel ştiinţific, totodată fierbinte omagiu adus marelui scriitor, a stîrnit, cu deplină îndreptăţire, un larg ecou în rîndurile iubitorilor de teatru din Craiova. Suntem îndreptăţiţi să credem că ea va continua cu aceeaşi eficienţă şi în anii care vin, după cum suntem doritori să regăsim în paginile unui volum comunicările produse, la cele cinci ediţii, în cadrul sesiunilor ştiinţifice ale Zilelor „Ion Luca Caragiale“. Rep. Caragiale, ne grăbim a adăuga, mai era „fiul operelor sale“ şi într-o altă accepţie a expresiei, şi anume în sensul acţiunii modelatoare pe care opera o exercită asupra propriului ei creator. Urmărindu-l pe scriitor în existenţa lui cotidiană, contemporanii au văzut în Ion Iuca nu doar pe zămislitorul operei sale, ci mai ales o prelungire a acesteia. Este greu de apreciat astăzi în ce măsură e la mijloc o eroare de optică, sau dacă scriitorul nu devenise cu adevărat, îndeosebi de la un timp încolo, o emanaţie a scrisului său. Ceea ce putem măsura cu mai puţine riscuri este locul pe care, în însăşi opera lui Caragiale, îl ocupă eul scriitorului şi variatele ipostaze sub care acesta ni se dezvăluie. Cît de labilă şi greu de perceput apare, în cazul de faţă, graniţa dintre eul empiric şi cel reflectat în oglinzile ficţiunii, abia dacă mai trebuie s-o spunem. O constatare la îndemîna oricui este că, în multe dintre prozele lui Caragiale, elementul personal se prezintă fără ocol, sub forma reminiscenţei autobiografice sau a filei proaspete de jurnal intim. Iată-l pe Caragiale copil, trăgînd, împreună cu alţii de-o vîrstă cu el, clopotele unei biserici dintr-o mahala a Ploieştilor, în vreme ce dascălul, care-şi primise de la fiecare tainul de gologani şi ouă roşii, le strigă de jos cu autoritate : „Mai încet, mă ! că mi le dogiţi !“ Iată şi casa lui Hagi Ilie lumînărarul, „unde am stat atîta vreme cu chirie pînă să-mi completez studiile şi să-mi obţin diploma de patru clase primare“. Iată ziua memorabilă a proclamării republicii ploieştene, cînd tînărul de şaptesprezece ani dezarmează un subcomisar şi e numit îndată în locul acestuia, de către însuşi preşedintele noului „stat“. Iată-l pe Caragiale membru al gărzii civice, aliniat cu compania pe Podul Mogoşoaiei, cot la cot cu un cafegiu îmbrăcat cu paltonul peste şorţul mai lung cu o palmă, în care-şi suflă, în răstimpuri, nasul plin de guturai. Iată-l pe Caragiale publicist, editînd împreună cu Frédéric Damé, în vremea războiului pentru Independenţă, gazeta Naţiunea română şi izbutind să scape cu fuga din calea cititorilor indignaţi, după anunţarea prematură a căderii Plevnei. Iată-l pe scriitor poposit, după mulţi ani, în urbea copilăriei sale, ca să petreacă o noapte sinistră într-o cameră de la Grand Hotel „Victoria Română“. Iată-l pe Ca-