Teatrul, 1981 (Anul 26, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 2 - 6
Craiova Zilele „Ion Luca Între 30 ianuarie şi 1 februarie 1981 au avut loc la Craiova, potrivit tradiţiei. Zilele „Ion Luca Caragiale“, iniţiate de Societatea culturală „Caragiale“ şi organizate de Comitetul judeţean Dolj pentru cultură şi educaţie socialistă, de Teatrul Naţional din Craiova şi de A.T.M., sub egida Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Această manifestare, aflată, cum se ştie, la a cincea ediţie, îşi propune să evalueze, an de an, felul cum se fructifică dramaturgia marelui nostru clasic în spectacole şi să extindă cercetarea teoretică a operei acestuia, in întregul ei. Sunt chemate să participe la Zilele „Ion Luca Caragiale“ teatrele care au în repertoriul lor spectacole noi cu piesele dramaturgului, sunt invitate formaţii artistice amatoare, iau parte membrii societăţii „Caragiale“, cercetători, critici, creatori cu o preocupare profesională predilectă pentru opera lui Caragiale. Porţile manifestării sunt generos deschise tuturor iubitorilor marelui clasic, astfel că la sesiunea de comunicări, la colocvii, la reprezentaţii, au participat, alături de membrii „Societăţii“ şi de creatori ai spectacolelor, alţi esteticieni, critici, ziarişti, oameni de teatru, precum şi muncitori, elevi etc. Actuala ediţie a Zilelor „Ion Luca Caragiale“ a cuprins următoarele montări : O noapte furtunoasă (Teatrul Naţional din Craiova, regia Mircea Cornişteanu), 1 aprilie (Teatrul Municipal „Maria Filotti“ din Brăila, regia Gheorghe Miletineanu), O noapte furtunoasă (Teatrul „Mihai Eminescu“ din Botoşani, regia Anca Ovanez-Doroşenco), D-ale carnavalului (Teatrul Bacovia din Bacău, regia Mircea Cornişteanu), spectacolul-lectură cu prologul dramatic Începem, în interpretarea unui colectiv al Teatrului Naţional din Craiova, precum şi recitalul de un franc, poet, susţinut de actorul Tudor Gheorghe. Societatea „Caragiale“ a organizat o sesiune ştiinţifică, în cadrul căreia au fost prezentate următoarele comunicări: „Ipostaze ale eului în proza lui Caragiale“ I Ipostaze ale eului în proza lui Caragiale Vechii pictori obişnuiau, în cuprinsul unor pînze cu o figuraţie bogată şi diversă, să se înfăţişeze pe ei înşişi sub veşmîntul unuia dintre personajele zugrăvite. S-ar zice că, procedînd astfel, ei îşi încredinţau operei propria fiinţă pieritoare, ca unei bărci menite să o treacă dincolo de Styx. Unde se află, în opera lui Caragiale, acest autoportret al artistului ? Problema s-a găsit de mai multe ori în atenţia criticii, şi cîteva dintre răspunsurile ce i s-au dat merită a fi reamintite. Pentru G. Călinescu, opera lui Caragiale este „mai toată, în linii mari, autobiografică. [...] Prin sublimarea fondului său munteano-balcanic, Caragiale scoate un nastratinism, înrudit, deşi pe altă linie geografică, cu acela al lui Creangă, devenind el însuşi eroul propriei lui literaturi, un personagiu proverbial“. Tudor Vianu relevă la rîndul său, în substratul unei creaţii de recunoscută factură obiectivă, „curentul unui lirism personal şi autobiografic, pe care nu-l putem trece cu vederea. Dacă mai cu seamă oamenii din «momente» — continuă Tudor Vianu — trăiesc într-o atmosferă caldă, împrejurarea provine din aceea că scriitorul se oglindeşte oarecum in ei, nu-i resimte cu totul străini de el insuşi. Personajul social al lui «nenea Iancu» este un om din «momente». Oamenii din «momente» dezvoltă cite una din laturile lui «nenea Iancu»“. Opiniile pe care le-am reprodus ne îndeamnă să medităm în continuare la ceea ce s-ar putea numi relaţia de consangvinitate dintre autor şi personajele sale. „Sunt fiul operelor mele, al căror tată sunt“, declara odată Caragiale, dezvoltînd cu umor o formulă a timpului, prin care prestigiului de ordin ereditar i se opunea, în spirit democratic, cel întemeiat pe talentul și înfăptuirile personale. Dar ȘTEFAN CAZIMIR