Teatrul, 1988 (Anul 33, nr. 1-12)

Numerele paginilor - nr. 10 - 51

(In timp ce Liviu recită primele trei­sprezece strofe din „Luceafărul“ de Mihai Eminescu, doi servitori aduc un cufăr. Intră Eminescu, Mite, Carol I.) CAROL I : Poftiți, domnule Eminescu. CARMEN SYLVA (după o tăcere): Dom­nule Eminescu, v-am invitat în cercul nostru strimt, pentru a încerca să vă dăm ceva din norocul nostru... TABLOUL 5 Decor la Teatrul Naţional. Biroul directorului. SERVITORUL : Dumneavoastră îl căutaţi pe domnul Caragiale ? ION CREANGA : Nu. SERVITORUL : Nu ? ! Aşa, care va să zică, nu-l căutaţi pe domnul Caragiale... CREANGA : Nu te osteni prea tare să gîndești. Dacă nu-l caut eu pe domnul Caragiale, înseamnă că dumnealui mă caută pe mine. SERVITORUL : 'mnealui nu caută nicio­dată pe nimeni. CREANGA : Și, mă rog, ce-ai avea mata împotrivă dacă m-ar căuta pe mine ? SERVITORUL : Vai de păcatele mele, ce să am împotrivă ? Numai că vă văd venind de la drum. Ceea ce înseamnă că dumneavoastră căutaţi pe cineva, iar nu altcineva pe dumneavoastră. CREANGA : Uite ce-i, măi omule, eu sunt cam sfios de felul meu. Vin într-ade­­văr de la drum şi plec la drum. Fi bun şi lămureşte-mă, cine-i acest domn Caragiale despre care îmi vor­beşti cu atîta trufie ? SERVITORUL : Cum ? Nu-1 cunoaşteţi pe domnul Caragiale ? CREANGA : Iaca, nu-1 cunosc. SERVITORUL : E un domn mare, dom­nule. E un domn fără pereche. CREANGA : Poate fi şi fără pereche, dacă zici mata, dar cine-i, asta te întreb, cine-i ? SERVITORUL : Dumneavoastră veţi fi fiind prieten cu domnul Caragiale şi gîndiţi să-i spuneţi cum că cine ştie ce-am zis eu despre dînsul. Dacă-i aşa, să ştiţi că n-am zis nimic decît că domnul Caragiale este directorul teatrului nostru şi n-are să mai fie multă vreme. CREANGĂ : De ce, dragă ? SERVITORUL : Din cauza Scrisorii. CREANGA : Ce scrisoare, mă omule ? SERVITORUL : Cum, dumneavoastră nu ştiţi nimic ? CREANGA : Iaca, nu ştiu. SERVITORUL : Nu vă supăraţi, cine sunteţi, de fapt, dumneavoastră ? CREANGĂ : Ion Creangă. SERVITORUL : Ala cu „Amintirile“ ? CREANGĂ : Ala cu „Amintirile“, dacă zici mata. Da’ mata cine-mi eşti ? SERVITORUL : Spiridon, vreu să zic, adică Aristizza Romanescu. fi. L. Caragiale apare in prag şi se opreşte. Aristizza şi I. Creangă nu-l ob­servă.) CREANGĂ : Şezi puţin. Mata eşti femeie ori bărbat ? ARISTIZZA (îşi scoate peruca): Sunt o actriţă, domnule Creangă, o actriţă. CREANGA : Lasă că ştiu ce-i o actriţă, c-am auzit că mata umbli într-un cufăr prin casele oamenilor. ARISTIZZA : Nu-i adevărat, domnule Creangă. E o închipuire a oamenilor. O închipuire şi o glumă. Se glumeşte pe seama mea. CREANGA : Mata vrei să spui că nu-i nimic adevărat din cîte se scriu în gazete ? ARISTIZZA : E purul adevăr. CREANGA : Păcat, mare păcat, mi-ar fi plăcut să fie adevărat. ARISTIZZA : Aţi venit pentru domnul Eminescu ? CREANGA : Altfel nici nu se putea. ARISTIZZA : Eu zic să nu vă amestecaţi. CREANGA : Nici vorbă ! Cum am venit, aşa o să şi plec, şi nici urmă de-a mea n-o să rămînă. Şi, totuşi, nu mă lasă inima să nu-l văd. ARISTIZZA : Va trebui. CREANGĂ : Dacă zici mata. Da’ de ce zici aşa ? ARISTIZZA : Pentru că nimeni nu poate face nimic, cel puţin pentru moment. CREANGĂ : Păi, mie mi s-a spus că toată lumea face cîte ceva. ARISTIZZA : Bădiţă Creangă, ieri dom­nul Eminescu a fost la palat. Carmen Sylva a avut proasta inspiraţie să-i propună să discute ca între poeţi, iar domnul Eminescu i-a zis „nu se poate, doamnă, dumneavoastră scrieţi poezii proaste“. I. L. CARAGIALE : De unde ştii dum­neata cine ce-a zis ? Erai dumneata în cufăr ? CREANGĂ : Staţi, oameni buni, că n-a zis rău deloc Mihai. A zis chiar ceea ce se cuvenea... ARISTIZZA : Musiu Caragiale, nu-ţi per­mit să-mi vorbeşti astfel. Iar uiţi, musiu, cu cine vorbeşti ? CARAGIALE : Vezi că plezneşte. ARISTIZZA : Asta și vreau. Nu mai su­port, jupîne. Nu mai suport. 51

Next