Teatrul, 1988 (Anul 33, nr. 1-12)

Numerele paginilor - nr. 10 - 54

Bineînţeles, despăgubindu-vă pentru aceasta. CREANGA : Bădiţa Mihai cum vrea ? LIVIA : Tata i-a scris o scrisoare grozavă la Viena. Domnul Eminescu l-a crezut, desigur. Cred că tata a fost sincer cînd i-a scris. Nimeni nu putea pre­vedea că domnul Eminescu nu va avea tact in discuţia de la palat... CREANGA : Tact ? ARISTIZZA : Cum, Livia, ei au vrut să-l omoare, iar voi voiaţi ca Mihai Emi­nescu să mai aibă şi tact cu ei ? LIVIA : Ce dovezi aveţi ? ARISTIZZA : Avem. LIVIA : Şi în care tribunal le veţi de­pune ? ARISTIZZA: Crezi tu că noi avem ne­voie de un tribunal pentru a sancţiona monarhia ? LIVIA : Vă rog să nu strigaţi la mine. ARISTIZZA (furioasă, ieşind): Nu-i ni­mic. Fie cum doriţi, dar n-o să vă placă. C­ANDI­ANO POPESCU (unnind-o): Nu este cazul, vă rog, nu trebuie... LIVIA : Bădoie Creangă, nu te-am între­bat niciodată, gata de ce mi-ai de­dicat „Amintirile“ ? Parcă s-ar fi cu­venit altcuiva. CARAGIALE: Unde chiteşte Jupîn Creangă, nu greşeşte niciodată. CREANGA : Eu nu înţeleg de ce vă în­verşunaţi atîta, de ce să vă înver­şunaţi. Bădiţa Mihai a suferit atîta, că nu-i mai încape pămîntul. CARAGIALE : Bag de seamă că mă în­vinuiţi pe mine. CREANGĂ : Vai de păcatele mel­e, dacă iapa-i sură şi murele-s negre, pupăza tot în tei trage şi apa i se surpă şi trece şi tot trece ceva prin cîtimea unei urechi de ac prin care se pe­trece aţa şi-abia suveica de le înţelege şi tot neînţelese rămîn. De acasta-i păcat de cine nu înţelege ce înţelege bădiţa Mihai cînd zice „vino-n codrul la izvorul...“. CARAGIALE : Crezi că n-am vrut eu să-nţeleg, dar dacă el îmi vorbea mereu despre Kant... CREANGĂ : De-aia-i bine ca lucrul o­­dată făcut, făcut să rămînă. CARAGIALE : Bade Creangă, copil sărac ai fost şi mata. Nu-i aşa că atunci cînd primeai covrigi de sărbători, cînd umblaţi cu colindul, îţi venea să-i zgîrii înainte de a-i minca... CREANGĂ : Aşa-i, măi omule, dar nu trebuie să zgîrii sfinţii pentru a te convinge că-s sfinţi. CARAGIALE : Ba da, trebuie să existe o pedeapsă. Filosoful nostru, marele nostru filosof Mihai, un singur lucru nu vrea să înţeleagă, că nu ne naştem toţi la fel, că eu m-am născut pentru a fi Caragiale, şi m-am blestemat să fiu şi să rămîn Caragiale. LIVIA : Bădie Creangă, a zis tare frumos ce-a zis. CREANGA : Da, dar ce-a făcut nu-i la fel de frumos. CARAGIALE : Ba da, apostole Creangă, faptele apostolilor se judecă numai după înaltul cerului. Acolo unde­ a înălţat privirea Mihai, acolo am fost cu el, şi-am făcut gălăgie în lume pe înţelesul celor cu spile şi pe înţelesul mahalalelor că Mihai a înălţat pri­virea spre cer odată cu sufletul nos­tru şi pentru tot sufletul nostru. LIVIA : Ce trebuie să fac, bădiţă Crean­gă, ce trebuie să mă fac ? CREANGA : Ba, mata să te faci jupî­­neasă şi să nu iei seama la tot ce spunem noi, că vorbim şi noi la umbra lui Mihai şi ne tremură glasul, da-i bine că s-a întors acasă. Am auzit că pe acolo, pe la Florenţa, văzuse o englezoaică şi, luîndu-se după ea, a uitat încotro mergea şi pornise de-a dreptul către casă, că alt gînd decit în lumina de-acasă n-a avut şi nici n-o să aibă. Numai de nu l-ar mai chinui atîta. Şi mai lasă-mă şi mătă­­luţă, nu-mi mai scormoni sufletul de altiţă atîta ! CARAGIALE : Duceţi-vă liniştiţi. Eu i-am fluierat, ei or să mă fluiere. Timpul va decide cine a fluierat mai tare. LIVIA : Şi cu marmura cum rămîne ? CARAGIALE : Marmura, domnişoară, este făcută din lacrimi de îngeri. Numai Mihai ştie să lucreze cu ea. Eu stau în pragul casei şi-i ciomăgesc pe cei care nu vor să înţeleagă de vorbă bună. CREANGĂ : Fie cum zici. Actul IV TABLOUL 6 Casa Maiorescu, 1889. ANIŞOARA : De ce, Livia, după atîţia să nu recunosc căsătoria dumitale cu ani de cînd sunt doamna Maiorescu, tatăl meu, tu continui să-mi spui „Domnişoara ANIŞOARA : Dar ea a fost încuviinţată Rosetti“ ? şi recunoscută de Palat. LIVIA : Este dreptul meu. Am dreptul LIVIA : Nu mă interesează. Tata a efec- 54

Next