Telegraful Roman, 1880 (Anul 28, nr. 1-151)
1880-04-17 / nr. 46
Nr. 46. ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 er., 3 luni 1 fl. 75 cr. Pentru monarchie pe an 8 fl., 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Sibiiu, Joi 17 Aprilie 1880 Anul XXVIII. TELEGRAFUL ROMÂN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la: Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiin, strada Măcelarilor 47 Corespondențele sunt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 37. Epistole nefrancate se retușa. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de două ori 12 cr., — de trei or 15 cr. rândul cu litere garmond — și timbru de 30 cr. pentr fiecare publicare. Miseria poporului în Banat. Sibiiu 16/28 Aprilie 1880. Sub acest titlu anunță fiarele din capitala țărei, iar cele locale reproduc deplorabila situațiune a poporului scăpătat din părțile mănoase ale Banatului, care deja de câțiva ani sunt espuse la diferite calamități elementare. Când estindările de ape, când seceta, a se răcit bietul popor agricultor încât stă se piară de foame. Căci toate moșiile, pământurile, casele, vitele și câte le mai avea după suflet le-au vândut pe mai nimica, și astăzi despoiați de toate, acei sărmani, cari au mai rămas cel puțin cu veștmintele pe ei, și cu vre-o doi bani, în pungă, au luat lumea în cap și au emigrat care încotro; ear aceia cari au rămas golani ca napul cu copii lor aruncați pe stradă sunt prada miseriei, peritori de foame. Neamțul zice: „Cine a dat de pagubă n’are se se îngrigiască de batjocură.“ Aceasta vine de sine. Oficioasele care au datorința de a acoperi și a ascunde toate defectele unui guvern cu defecte explică mărimea miseriei cu aceea, că poporul nu vrea să meargă la proprietariul Ose ’i lucre cu 40 cr. pe <jb-Poate fi oare icoana cum o doping amintitele $iare și atât de netrebnic, leneș și depravat poporul nostru român din acele părți binecuvântate odinioară, precum ’1 caracterisează foile în hatârul guvernului și a cutărui domn proprietariu totodată informator al acelor ziare, carele descriind miseria poporului —nu maghiar, nici german cum accentua el — ci se înțelege român, demnde că causa cea adevărată a miseriei este de a se atribui numai și numai acelui popor necult, trândav și corbicos, care fuge de lucru și mai bucuros sufere și pere de toamne decât se voiască a-și câștiga pânea de toate zilele prin lucru ? Deci ca de exemplu și dovadă a defaimărei acesteia, afirmă cașul special din comitatul Temișului, și anume că dl C. însuși de milă (?) a îmbiat pre locuitorii din comuna sa cu lucru, chiemându’i să’i taie muele din pădurea sa, oferindu-le pe toată ziua câte 40 cruceri, ce însă dânșii au refusat cerând câte 1 fl. 50 cr., pe zi și preferind a se tăvăli, a cerși pe la ușile celor cu stare mai bună, ba chiar a peri de foame! Mai spune apoi și acea dureroasă fatalitate, că mulți dintre acei locuitori ’și-au vândut realitățile în valoare de sute de floreni pe preț bagate, de câte 10—12 florini, care în câteva zile slau și consumat;lice apoi că poporul s’a dedat încă de pe timpul calamității foametei din anul 1863 a fi împărtășit cu ajutoare de la stat, la care contează și acum a molipsit de trândăvia cea mai condemnabilă. Caracteristice că tot aceleși fiare, de bună samă informate de același domn proprietar-mare cum își dau titlul și aerul toți jidanii și speculanții venetici, — recunosc marea miserie ce o au causat recoltele de tot rele, iar de altă parte sarcinele grele de contribuțiuni publice mari, nesuportabile, prin cari poporul preste tot a sărăcit și necum să se poată reculege din scăpătarea ce au causat-o anii din urmă cei rei, astăzi și mai râu este amenințat, căci semănăturile de toamnă, adecă mai pretutindenea au secat din rădăcină de gerul cel mare și îndelungat, ear acuma și cât a remas ici colea puțin din lipsa de ploaie se uscă și piere cu totul, încât bieții oameni sânt desperați și siliți a ara de nou toate holdele semănate cu grău. Se mirau apoi, că în Timișoară de curând ar fi sosit un transport mare cu grău și făină importată tocmai din America pentru Banatul renumit în întreagă Europa ca comoara cea mai mănoasă de grâne. Neavând noi din partea celor ai noștri în formațiuni mai exacte și nepreocupate despre adevărata stare a lucrului, de astădată ne mărginim numai a lua notiță de cele espuse, și nefiind nici cei din aceste părți în condițiuni cu mult mai favorabile, cel puțin dăm espresiune adâncei compătimiri a noastre față cu calamitatea în carea se află confrații noștri bănățeni de care nici un om necum român binesimțitoriu nu poate fi indiferent, ci îndatorat a se îngriji de modul, de aflarea mijloacelor recerute pentru de a scurge întru ajutorarea celor loviți de soarte spre a scăpa o generațiune întreagă de perire, încât privesce calamitatea în sine produsă și cauzată de alonormitățile umbletului timpului, nu poporul din Bănat, fie Maghiar, German, Român ori Sârb, este de vină; dar cele ce impută informatoriul raportor al fiarelor amintite — numai Românilor, adecă trândăvia, corupțiunea și lenevirea caută să le discutăm și noi nițel după ale noastre informațiuni și convecțiuni, reducându-le la adevărata lor valoare. Experiențele triste ale calamității foametei de la anul 1863, — la care se provoacă dânsul în mod batjocoritoriu — ne revoacă în memorie, cum chiar pe atunci se aflau mulți dintre proprietarii așa numiți mari, cari din acea calamitate esploatau foloase egoistice, făceau specule minunate în detrimentul bietului țeran, care strimtorii de mari neajunsuri, de grele dări, lipsit de mijloace de a le putâ suporta, ba chiar și de bucate, a ajuns pe mâna ușurărilor, cam cu 80—100% scufundată în detolii așa, încât sistematic mi ți-l despoia de toate moșiile, vitele și de toate câte le mai avea după suflet. Este o nefericire calamitatea din umbletul timpului, dar numai pentru bietul popor agricultor și mai vârtos cum e cel din Bănat, respective din părțile Temișului și ale Torontalului, unde ce e drept pământurile sânt cuantitative și catitative cele mai bune, mai roditoare și rentabile, când și vegetațiunea normală și timpul le favorează. Ajunge numai un singur an bun, mănos, recoltă normală și economul este prevăzut cu bucate grâu, cucuruz, orez, fân și paie în abundanță. Dar și atunci raz numai speculanții au foloase, căci de regulă când anii, recoltele sunt mănoase, când economiii au bucate multe, prețul lor este bagatel, cu totul neproporționat. Nici atunci nu seceră cel ce a semănat bucatele, ci cel ce joacă cu banii, adecă speculantul, și într’adevăr așa este și așa s’a întâmplat în acele părți banatice tocmai după foamete, în anul următoriu 1864, care era cel mai mănos, bucate foarte multe și bune, dar mai fără nici un preț. Ce contrast, ce calamitate și fatalitate pentru bietul econom; anul foametei dela 1863 l’a cufundat în datorii pe fece și mai mulți ani, ba pre unii poate pe toată viața lor, ear cel următoriu, cât de roditoriu nici pe departe nu’i putu recrea, căci au trebuit să’și dea bucatele mai în dar încât din prețul lor pe bună cale nu ’și-au putut sorvi restanțele contribuțiunei dar nici enormele carnete cu cari ’s-au stors și înpovărat ușurării. Apoi tot așa bietul țăran, pe lângă această calamitate, sărăcind, remas fără avere proprie, este lovit și batjocorit și individualmente, chiar atunci, când domnesce cea mai teribilă scumpere a bucatelor, proprietarii cei mari îmbuibați pretind se lucre de dimineața pănă seară în arșița sorelui pentru un bagatel de 40 cruceri cu care nu-și pot cumpera nici o pâini. La acea imputare a marelui proprietariu, că poporul este dedat și așteaptă și acuma ca statul să-i întindă iarăși mila, adecă ajutoriu de bani, reflectez numai atâta, că după esperențele și datele ce le-am făcut pe timpul calamității foametei înfricoșate dela anul 1863, chiar și în privința aceasta iarăși domnii proprietari — mari și domnii funcționari mari și mici aveau foloase, pre când bietul popor și aci a fost scurtat, deoarece solul este, în ce mod și cu ce măsură împărțiau domnii acea milă numită împărătească. Apoi se scie că „cine împarte, parte,și face“, de unde naturalmente urmară multe cu acei bani pe contul statului și în sarcina carabietului popor, care în anii următori a trebuit să’i jefuiască nu numai tot cruceriul ce l-a primit el, ci pe spinarea lui s’a încărcat chiar sumele însemnate cari nu intrară nici odată în pungile țăranilor și pentru cari fură unii domni trași în cercetare disciplinară și criminală, lipsiți de oficii și aruncați în carcere. Au fost atunci, și durere se mai află și astăzi domni proprietari și mari și mai mici de acea pănură — dealtmintre oameni cu stare bună materială — cari la asemenea ocasiuni nu se sfiesc a-și căuta și ei interesele egoistice, punându-se și ei în categoria și rândul celor nenorociți, sărăciți prin daune elementare și calamități produse de estindări și secete; dacă și ei în parte au avut ici calea cât de puțină daună, n’aveau grije de cei totalmente daunați, ei făceau pretensiuni și încă cu un fel de aroganță la împărtășirea de ajutoare fie dela stat fie din colecte benevole, și durere că le și succedea a fi împărtășiți cu sume însemnate din atari colecte, — cu scăderea și scurtarea celor mai lipsiți poporeni — loviți de calamitate dar și de domni. N’are așadară causă a se supăra proprietariul mare, că n’a putut face o speculă bună și cu miseria de a fi, care a venit preste poporul sărac din Bănat. Ci și dânsul și ceilalți să se gândească mai vârtos, că sfârșitul cel din urmă al calamităților poate lovi pe toți de opotrivă reducându-i pe toți la trista stare de proletari. Căușele miseriilor ce se succed așa de des nu sânt de a se căuta în trândăvia poporului, ci în nepăsarea celor ce sunt chiemați a purta grnge de popor. Despre aceste însă cu altă ocasiune. Curitus. Revista politică. Sibiiu, în 16 Aprile. Au puțin noroc foile maghiare cu ale lor buneveștiri. N’a sosit bine scirea despre înclinarea Croaților cătră limba maghiară și câră „Pesti Napló“ încă înfânta Duminecă trecută a trebuit să strice inimile șovinistice, punândule perspectiva: lupta pentru a fi sau a nu mai fi. Perspectiva aceasta posomolită „pentru noi Maghiarii“ și „pentru națiunea maghiară“ — acesta este limbagiul „semizeilor“ de la „P. N.“ — a cășunat-o Gladstone, “care guvernează Englitera, India, Africa, Australia și părți din America“ și care este, amic Rușilor și inimii Turcilor și (închipuiți-ve !)— Maghiarilor“. Deci ca se nu se întâmple vre-o pacoste „noi Maghiarii“, dacă vom vede, că nu putem împiedeca unitatea sudslavică, nu putem câștiga în partea noastră hegemonia unei federațiuni dunărene, trebuie „să pașim ca cuceritori dincolo de Sare și de Dunăre“. în chipul acesta „P. N.“ continuă cu frase încât pare că în puțul mesei de la on, redacțiune a gentilei foi sânt armatele de pe uscat și de pe apă de la trei împărății de câte 80 milioane de suflete și vistieriele pământului grămădite în buzunarele nădragilor roșii, cu care curagiosul „P. N.“ vrea să bată pe Englezi, pe Slavii de sud, pe Rusia și pe tot sufletul, care ar îndrăsni, a nu se supera, că Gladstone a venit, ori are să vină în Engliteza la putere. Modestia este o rară raritate la frații Maghiari și li se întâmplă adeseori în răpirea lor să lase ca gura păcătosului adever se grăiască. Toate popoarele din Ungaria... dar ce zicem din Ungaria, din monarhie, sânt o nimica, — ei, uitasem că sânt reservate de material brut de a face Maghiari dintr’ânsele — „noi Maghiarii“ avem să scăpăm lumea de Englezi și de Ruși, și de va fi lipsă de toate neamurile de pe globul pământului; căci haruluii am arătat că au cu cine și au și cu ce. Cu toate că situațiunea e serioasă nu e cu putință să nu și ridă omul de giiada de vanitate, ca și când toată fericirea monarhiei și Europei ar atârna numai de la ființa sau neființa naționalității maghiare. Sânt alții, cari poartă ginge de viitoriul monarhiei și cari au scos-o din năcaș de câte ori fantasia cea în-