Telegraful Roman, 1882 (Anul 30, nr. 1-152)

1882-12-09 / nr. 144

574 TELEGRAFUL ROMAN țiuni pentru Egipt; nu fac însă ni­­­­mica pentru a se apropia de Italia, cu toate că despre Germania s’au ve­­d­ut în zilele din urmă unele fulgere politice îndreptate și asupra Franciei. Motivul a fost de asta dată aversiunea francezilor de cătră productele indu­striei nemțesci. Sub rubrica „mai nou“ am amin­tit în nr. precedent de un articul al dlui Vegem Buscalla. Iată, după „Frăția rom.-ital.“, articulul în întregimea lui: O salutare Romanilor. Dincoace și dincolo de Cariați și de Brnd. Spirea numirei domnului Bălăceanu trimis estraordinar și ministru pleni­potențiar al regelui Carol al Româ­niei pe lângă curtea din Viena, în aceeași calitate pe lângă regele Um­berto, făcu cea mai frumoasă impresi­­une poporului italian (care nu pute pricepe îndelungata vacanță a titula­rului legațiunei române la Roma) și aceasta pentru că e în­deobște cu­noscut cum d. Bălăceanu, în șederea-i de mai mulți ani în capitala austriacă, sciu să câștige stima tuturor prin menținerea sa plăcută, prin diploma­ția sa, prin aceea că a isbutit în îm­­pregiurări anevoioase să facă ca ne­înțelegerile dintre cabinetele din Viena și din Bucureșci se se schimbe în afabi­lități pe față. Dar nu numai pentru aceste con­­siderațiuni se aprobă din inimă aceea numire, ci pentru că în starea de față a lucrurilor pare că cestiunea Orien­tului, neresolvată de stângaciul con­gres de la Berlin, ar fi să se ridice și mai complicată, și mai încurcată și mai lesne ca o pricină a resboiului general. De aceea e de trebuință atât pentru Italia cât și pentru Ro­mânia de a fi într’o deplină înțelegere pentru ca se se ferească de a fi vic­time ale urmărilor evenimentelor ce se vor întâmpla poate în anul viitor. Pe lângă aceasta ar fi de dorit ca d. Bălăceanu se poată face ca re­gele Carol să vină să strîngă mâna regele Umberto în Rom­a după cum d­iseră și unele­­ bare. Acea­sta visită ar ave mare înfluință pen­tru a strînge mai mult relațiunile din­tre cele două state amândouor popoa­relor cari au aceiași origine, și același caracter și tot aceleași aspirațiuni. Ceva mai mult, aceeastă visită ar arăta Papei Leon XIII că un rege de religie ca­tolică vine să strîngă mâna regelui italian în Roma fără a se teme că va fi ars de fulgerul Vaticanului, ful­ger pe care progresele de acum ale solinței electricităței l’a făcut nevătă­­mâtor și neputincios. Entusiasmul cu care ar fi primit regele României ar fi încă o dovadă de afecțiunea pe care o are Patria mamă cătră vechia și scumpa sa colonie. Mai înainte de a închide această scrisoare, alerg la acea bunăvoință, domnule Director, cu care ați primit articolele mele precedente, ca se tri­mit această salutare Românilor de din­coace și de dincolo de Carpați, pre­cum și acelora de dincoace și de din­colo de Pind. Românii bătrân de ani și obosit de neajuns unsurile unei verste îna­intate, văd că mă apropiiu de sfârșitul vieței*). Vreau, dar, se vă trimit un afectuos rămas bun și se vă mulțu­mesc de bunăvoință pe care a’ți ară­­tat-o aceluia care de o jumătate veac întrebuințează cu îndărătnicie toate for­țele săracului său talent pentru ca să susțină drepturile voastre și pentru ca să vă înfrățească cu Italienii. Dați-mi voie să vă mai dau un sfat: Siliți-vă voi toți care nutriți o iubire vie pentru țeara voastră, siliți-vă ca totdeauna să împrospătați și măriți relațiunile frățesei cu Italia, nu cu pacte subscrise de cancelari regesei, dar săpate în inima fie­căruia ca un viu simțământ de frăție reciprocă. O criză politică și socială e a­­proape să isbucnească în bătrâna Eu­ropă și dacă Italienii și Românii vor trăi într’o perfectă comunitate de si­lințe și înțelegeri, vom străbate nevă­tămați acest pericol îngrozitoriu, la sfâr­șitul căruia va fi o nouă Europă, în­temeiată pe drepturile sfinte ale na­ționalităților. Turi­, Decern­are. Vegem Buscalla, popoare­lor ce cucerise, ca se nu se mânie pe Romani, zeii popoarelor cu­prinse de dânșii. Apoi, încetul cu încetul, mai cu rugăciune, mai cu amenințări, mai cu una, mai cu alta, strecurat­ă în Olimp unul câte unul, pe toți zeii popoare­lor căzute sub stăpânirea lor. Ei! ce-i faci tu acum ? Hară, pară jucau zeii în gloată, de voe, de nevoe, mâncau ei la am­vr­o­sie și beau la nectar, acolo în Olimp, și se desfă­tau cât le cerea inima, dară atât po­­sidic de zei și de zeițe, fără slujbe, fără nimic, cum or s’o ducă ? Ro­manii cu cap, făcu tuturor rândueală ca se nu ajungă să mi se încaibeze acolo în Olimp și să’și facă zeirile de rîs. Deferă fiecărui lucrușor din cer și de pe pământ câte un zeu, care mai mare care mai mic, după mutra fie­căruia, și așa îi împăcară pe toți. Legea aceasta a lor tot polite­­ism se numeste ca și a Grecilor, căci, când ’i căuta bine, tot aceea este. Pe vremile acelea cum cum se vede treaba, nu prea era pace pe pă­mânt cu atâtea zeități. Se pare că unii din zei se amestecau nu numai în slujbele celorlalți zei, dară încă și prin trebile pământenilor, căci oame­nii ajunseră se numai cunoască ce este omenia, ce este cinstea ce este mila. Să îndobitociseră de nu mai voiau să scie de aproapele lor, de cei nepu­tincioși, de sărmanul și de văduva; nu ’și mai cunoșteau rudeniile, nu mai era nimic sfânt aicea jos pentru dânșii. Trăiau toți cu toții într’o zăpă­ceală și într’o buimăceală, fără seamăn, dând unii peste alții ca orbii­ însuși evreii, cu numele numai că se închi­nau unui singur Dumnezeu; căci de altminteri, nesocotind pe Dumnezeul adevărat, ei ajunseseră de se închinau numai aurului, mai rău adecă și decât gloata popoarelor păgâne, cu care se învecinau fără ca să se amestece și să se încuscreze cu ele. Cum am plice noi pe românesce ații, era o ameste­cătură c­arababură și o desfățare pe pământ, cărora nici dracul nu le-ar fi putut da de căpătâiu. Toți din toate părțile ’și făcuseră Corespondente particulare ale „Telegrafului Bontan“. Sighișoara, 4 Decemvre 1882 v. Scriea cum că Maghiarii și Maghiaronii din acest ținut preparează o copiă a paschilului din Marmația, un protest în contra memorialului partidei na­ționale române a atins în mod dure­ros pe cei de bun simț din acest ți­nut. Toți se întreabă dacă e cu pu­tință ca în ținutul Sighișoarei să se afle Români atât de degenerați și ui­tați de Dumnezeu, încât să fie în stare a desvotat ei înșiși pe represen­­tanții, ce i-a trimis la conferența din Maiu 1881, îmi țin de datorință a salva onoa­rea națională a românimei de aici, asigurând pe onorații cetitori, că noi toți, cu mic cu mare, suntem și vom remâne români adevărați, cari ținem din toată puterea sufletului nostru la naționalitatea noastră și o vom sus­ține și apăra aceasta pănă la ultima resuflare și pănâ la ultima picătură de sânge. Ceea ce va fi încuragiat pe Ma­ghiari și Maghiaronii de pe aici de a întreprinde înscenarea unei nouă co­medii e împregiurarea, că pe întregul teritoriu al coroanei ungarice șovi­nismul nu și-a ridicat fruntea în mod așa de nerușinat, ca în ținutul no­stru, și nicăiri autoritățile publice nu au devenit în aceea măsură instru­mente ale șovinismului, ca la noi. Aici e cuibul în care s’a clocit ideea puciului săcitesc din anul 1877 și toți acei indivizi, cari l’a înscenat sânt dătătorii de ton în afacerile publice administrative de aici. In mare parte ne­­mesuți de șapte pruni, scăpătați materi­almente­­ — acești oameni se folosesc de toate posibilele mijloace spre a ajunge la vre­un post public bine salarisat. Ei sciu că auzul celor de la putere nu se gâdise cu nimic mai plăcut decât cu ideea fiesă de a maghiarisa pană și petrile de prin Transilvania, și se fo­losesc de tot ce e posibil spre ași câștiga și arăta la cei de sus me­rite în direcțiunea aceasta. De aici vine, că pe de o parte minciuna și falsificarea, ear pe de a­ltă persecuți­­unea și terorismul în contra români­lor a ajuns în ținutul nostru gradul de sub principii reformați în secolul al 17-lea când preoții români, cari țineau la legea și moravurile strămo­­șesci, să aruncau prin temnițe, și să maltratau trupe­ce și moral în modul cel mai bajocoritoriu. La aceste am ajuns și astăzii cu acea mică deosebire, că persecuțiunile de acum să ascund sub masca legei, ear terorismul să învălesce în protestul de esecutarea ordinațiunilor guvernului. Cine ar crede că astăzi, în secu­iul luminilor și în constituțiunea bu­ciumată de cea mai liberală în lume, în Ungaria, poporul român din ținutul nostru și în special partea inteligentă e tot așa de persecutată și bajocorită ca pe timpurile crudului barbarism din seculii trecuți ? Și cum că e așa probează următoarele: E lucru cunoscut că spre reali­­sarea nebunei ilusiuni de a maghiarisa cele trei milioane de români de pe teritoriul coroanei ungarice, se ma­­ghiarizează școalele și învățământul de jos pănă sus. Parola dată funcțio­narilor publici în aceasta direcțiune e ca la anumite puncte ale țărei și anume acolo, unde poporațiunea română e mai resfirată seau mai espusă, le­gile politice de învățământ și or­­dinațiunile guvernului să se esplice și sucească astfel, ca ceea ce și-au pentru cele mai de căpetănie ființi ale lor zeești câte un simbol, adecă idoli cum le plesniseră și lor prin cap, și se închinau la dânsele. De serbar ’și serbau ei sărbăto­rile lor, de închinat să închinau ei, del că n’aveau încotro; dară lumea se aș­tepta la venirea unui Mesia adecă unui Mântuitor, căci vedeau și ei că așa cum se aflau, nu mai merge treaba. Tocmai atunci în ferberea acea­sta, se născu și Mântuitoriul nostru Isus Christos, carele văd­ând rătăcirea ce orbise pe oameni, binevoi a se po­­gorî din certuri spre a mântui nea­mul omenesc din robia păcatului. Legea lui Isus, creștinismul, care deschidea ochii muritorilor la lu­mina cerească, se lăți repede. Păgâ­nii o primiră cu bucurie, care mai de timpuriu, care mai târziu, pănă ce ajunse să domnească pe pământ. Căci, ce ochi ar fi aceia, care să nu vadă, ce urechi, care să nu audă că numai acolo este mântuire unde se cântă în biserică: „Mărire întru cei de sus lui Dum­creat confesiunile române cu su­doare amară în decursul mai mul­tor decenii, se devină în urmă ucigă­toare pentru ele. Dacă d. e, în vre o comună românească există și câteva familii maghiare, cari nu sânt în stare a-și înființa școală populară și a că­ror prunci în sensul legei ar trebui să frecventeze școala româna confe­sională, acolo șovinismul folosesce tot ce e posibil pentru prefacerea școa­­lei confesionale române în școală co­munală maghiară, și precât nu întind legile școlare și instrucțiunile ministe­riale destulă mână de ajutoriu spre aceasta, să folosesce minciuna, falsifi­carea șî în ultima linie terorismul. — Legea statului prescrie, ca în toate școalele populare, așa­dară și în cele comunale și în cele de stat, școlarii să se instrueze în limba lor maternă pe cât aceasta e ușutată în comună. Șoviniștii însă aplică la scoalele co­munale și de stat învățători, cari afară de unele înjurături triviale nu pricep nici o boabă românescă. Dacă în atari locuri confesiunea română își susține școala sa, nu sânt atâtea căi și mijloace infernale, câte se nu să folosească spre sugrumarea aceleia. Iată cum se manevrează în direcțiu­nea aceasta, în comuna Walendorf, comi­tatul Târnavei mari, s-a înființat școală populară greco-orientală încă de prin anii 1840 și a fost frecventată de atunci pănă acum de câte 50—60 de copii români gr. or. cu succes atât de satisfăcătoriu, încât mai toți locu­itorii români din comună astăzi sciu ceti și scrie binișor și se află în stare materială destul de bună după îm­­pregiurările noastre de a stârji. De­oare­ce însă în acea comună locu­­esc și vre-o 30 familii maghiare, care au 18, opsprezece — copii de școală, parola șoviniștilor a fost­ sau a preface școală română în școala co­munală, sau a o sugruma și a înființa școală de stat. Cea dintâia nu a fost posibilă pentru că școala confesională corespunde tuturor prescriptelor legii, încât nu s’a putut nici admonia. S’a luat clar refugiu la al doilea mijloc, și pentru 18 copii maghiari s’a înfiin­țat la 1880 și se susține pe spesele statului — școală de stat. La prima vedere lucrul să pare enigmatic: tot omul se va mira cum de înaltul gu­vern în precarea stare a finanțelor sta­tului a aflat de bine a concede pen­tru 18 copii într’o comună mică de abia 112 familii înființarea și susține­rea acelei școli? Dacă însă vom con­sidera că notariul din comună e frate cu domnul vicecomite al comitatului, iar domnul vicepretor al cercului _ un domn de origine română — posede în aceea comună ceva avere, ne vom ved­ea, și pe pământ pace, între oa­meni bună­ voire.“ Numai în legea aceea este mân­­găere sufletească, care are drept sim­bol: Credința, Nădejdea și Dragostea. Toate bune, dară ce-i faci obi­ceiului? Păgânii apucaseră multe da­­tine, multe serbări de a­le legii lor, între altele, popoarele venite din fun­dul Asiei serbau la Solstițiul de iarnă, adecă când­­ ziua începe a da înainte, în Decembre, serbau, după cum zi­ceau ei, biruința soarelui asupră vrăj­mașilor lui. La această serbare ei aduceau în casele lor câte o ramură de brad îm­podobit cu fâciioare, cum fac și astăzi cei ce se trag din acele popoare. Bra­dul care le stă mereu viu și verde, în­chipuia pomul vieții, luminărelele, lu­mina soarelui, carele dela Solstițiul de iarnă începe a încălzi, a da viață tu­turor făpturilor amorțite, adecă ziua începe a cresce, t va urma.) *) Amintim cetitorilor noștri că Onof. d. Vegezzi Ruscalla are 84 de ani și că este orb N. R. „Frăției rom. ital.“

Next