Telegraful Roman, 1882 (Anul 30, nr. 1-152)
1882-12-09 / nr. 144
574 TELEGRAFUL ROMAN țiuni pentru Egipt; nu fac însă nimica pentru a se apropia de Italia, cu toate că despre Germania s’au vedut în zilele din urmă unele fulgere politice îndreptate și asupra Franciei. Motivul a fost de asta dată aversiunea francezilor de cătră productele industriei nemțesci. Sub rubrica „mai nou“ am amintit în nr. precedent de un articul al dlui Vegem Buscalla. Iată, după „Frăția rom.-ital.“, articulul în întregimea lui: O salutare Romanilor. Dincoace și dincolo de Cariați și de Brnd. Spirea numirei domnului Bălăceanu trimis estraordinar și ministru plenipotențiar al regelui Carol al României pe lângă curtea din Viena, în aceeași calitate pe lângă regele Umberto, făcu cea mai frumoasă impresiune poporului italian (care nu pute pricepe îndelungata vacanță a titularului legațiunei române la Roma) și aceasta pentru că e îndeobște cunoscut cum d. Bălăceanu, în șederea-i de mai mulți ani în capitala austriacă, sciu să câștige stima tuturor prin menținerea sa plăcută, prin diplomația sa, prin aceea că a isbutit în împregiurări anevoioase să facă ca neînțelegerile dintre cabinetele din Viena și din Bucureșci se se schimbe în afabilități pe față. Dar nu numai pentru aceste considerațiuni se aprobă din inimă aceea numire, ci pentru că în starea de față a lucrurilor pare că cestiunea Orientului, neresolvată de stângaciul congres de la Berlin, ar fi să se ridice și mai complicată, și mai încurcată și mai lesne ca o pricină a resboiului general. De aceea e de trebuință atât pentru Italia cât și pentru România de a fi într’o deplină înțelegere pentru ca se se ferească de a fi victime ale urmărilor evenimentelor ce se vor întâmpla poate în anul viitor. Pe lângă aceasta ar fi de dorit ca d. Bălăceanu se poată face ca regele Carol să vină să strîngă mâna regele Umberto în Roma după cum diseră și unele bare. Aceasta visită ar ave mare înfluință pentru a strînge mai mult relațiunile dintre cele două state amândouor popoarelor cari au aceiași origine, și același caracter și tot aceleași aspirațiuni. Ceva mai mult, aceeastă visită ar arăta Papei Leon XIII că un rege de religie catolică vine să strîngă mâna regelui italian în Roma fără a se teme că va fi ars de fulgerul Vaticanului, fulger pe care progresele de acum ale solinței electricităței l’a făcut nevătămâtor și neputincios. Entusiasmul cu care ar fi primit regele României ar fi încă o dovadă de afecțiunea pe care o are Patria mamă cătră vechia și scumpa sa colonie. Mai înainte de a închide această scrisoare, alerg la acea bunăvoință, domnule Director, cu care ați primit articolele mele precedente, ca se trimit această salutare Românilor de dincoace și de dincolo de Carpați, precum și acelora de dincoace și de dincolo de Pind. Românii bătrân de ani și obosit de neajuns unsurile unei verste înaintate, văd că mă apropiiu de sfârșitul vieței*). Vreau, dar, se vă trimit un afectuos rămas bun și se vă mulțumesc de bunăvoință pe care a’ți arătat-o aceluia care de o jumătate veac întrebuințează cu îndărătnicie toate forțele săracului său talent pentru ca să susțină drepturile voastre și pentru ca să vă înfrățească cu Italienii. Dați-mi voie să vă mai dau un sfat: Siliți-vă voi toți care nutriți o iubire vie pentru țeara voastră, siliți-vă ca totdeauna să împrospătați și măriți relațiunile frățesei cu Italia, nu cu pacte subscrise de cancelari regesei, dar săpate în inima fiecăruia ca un viu simțământ de frăție reciprocă. O criză politică și socială e aproape să isbucnească în bătrâna Europă și dacă Italienii și Românii vor trăi într’o perfectă comunitate de silințe și înțelegeri, vom străbate nevătămați acest pericol îngrozitoriu, la sfârșitul căruia va fi o nouă Europă, întemeiată pe drepturile sfinte ale naționalităților. Turi, Decernare. Vegem Buscalla, popoarelor ce cucerise, ca se nu se mânie pe Romani, zeii popoarelor cuprinse de dânșii. Apoi, încetul cu încetul, mai cu rugăciune, mai cu amenințări, mai cu una, mai cu alta, strecurată în Olimp unul câte unul, pe toți zeii popoarelor căzute sub stăpânirea lor. Ei! ce-i faci tu acum ? Hară, pară jucau zeii în gloată, de voe, de nevoe, mâncau ei la amvrosie și beau la nectar, acolo în Olimp, și se desfătau cât le cerea inima, dară atât posidic de zei și de zeițe, fără slujbe, fără nimic, cum or s’o ducă ? Romanii cu cap, făcu tuturor rândueală ca se nu ajungă să mi se încaibeze acolo în Olimp și să’și facă zeirile de rîs. Deferă fiecărui lucrușor din cer și de pe pământ câte un zeu, care mai mare care mai mic, după mutra fiecăruia, și așa îi împăcară pe toți. Legea aceasta a lor tot politeism se numeste ca și a Grecilor, căci, când ’i căuta bine, tot aceea este. Pe vremile acelea cum cum se vede treaba, nu prea era pace pe pământ cu atâtea zeități. Se pare că unii din zei se amestecau nu numai în slujbele celorlalți zei, dară încă și prin trebile pământenilor, căci oamenii ajunseră se numai cunoască ce este omenia, ce este cinstea ce este mila. Să îndobitociseră de nu mai voiau să scie de aproapele lor, de cei neputincioși, de sărmanul și de văduva; nu ’și mai cunoșteau rudeniile, nu mai era nimic sfânt aicea jos pentru dânșii. Trăiau toți cu toții într’o zăpăceală și într’o buimăceală, fără seamăn, dând unii peste alții ca orbii însuși evreii, cu numele numai că se închinau unui singur Dumnezeu; căci de altminteri, nesocotind pe Dumnezeul adevărat, ei ajunseseră de se închinau numai aurului, mai rău adecă și decât gloata popoarelor păgâne, cu care se învecinau fără ca să se amestece și să se încuscreze cu ele. Cum am plice noi pe românesce ații, era o amestecătură carababură și o desfățare pe pământ, cărora nici dracul nu le-ar fi putut da de căpătâiu. Toți din toate părțile ’și făcuseră Corespondente particulare ale „Telegrafului Bontan“. Sighișoara, 4 Decemvre 1882 v. Scriea cum că Maghiarii și Maghiaronii din acest ținut preparează o copiă a paschilului din Marmația, un protest în contra memorialului partidei naționale române a atins în mod dureros pe cei de bun simț din acest ținut. Toți se întreabă dacă e cu putință ca în ținutul Sighișoarei să se afle Români atât de degenerați și uitați de Dumnezeu, încât să fie în stare a desvotat ei înșiși pe representanții, ce i-a trimis la conferența din Maiu 1881, îmi țin de datorință a salva onoarea națională a românimei de aici, asigurând pe onorații cetitori, că noi toți, cu mic cu mare, suntem și vom remâne români adevărați, cari ținem din toată puterea sufletului nostru la naționalitatea noastră și o vom susține și apăra aceasta pănă la ultima resuflare și pănâ la ultima picătură de sânge. Ceea ce va fi încuragiat pe Maghiari și Maghiaronii de pe aici de a întreprinde înscenarea unei nouă comedii e împregiurarea, că pe întregul teritoriu al coroanei ungarice șovinismul nu și-a ridicat fruntea în mod așa de nerușinat, ca în ținutul nostru, și nicăiri autoritățile publice nu au devenit în aceea măsură instrumente ale șovinismului, ca la noi. Aici e cuibul în care s’a clocit ideea puciului săcitesc din anul 1877 și toți acei indivizi, cari l’a înscenat sânt dătătorii de ton în afacerile publice administrative de aici. In mare parte nemesuți de șapte pruni, scăpătați materialmente — acești oameni se folosesc de toate posibilele mijloace spre a ajunge la vreun post public bine salarisat. Ei sciu că auzul celor de la putere nu se gâdise cu nimic mai plăcut decât cu ideea fiesă de a maghiarisa pană și petrile de prin Transilvania, și se folosesc de tot ce e posibil spre ași câștiga și arăta la cei de sus merite în direcțiunea aceasta. De aici vine, că pe de o parte minciuna și falsificarea, ear pe de altă persecuțiunea și terorismul în contra românilor a ajuns în ținutul nostru gradul de sub principii reformați în secolul al 17-lea când preoții români, cari țineau la legea și moravurile strămoșesci, să aruncau prin temnițe, și să maltratau trupece și moral în modul cel mai bajocoritoriu. La aceste am ajuns și astăzii cu acea mică deosebire, că persecuțiunile de acum să ascund sub masca legei, ear terorismul să învălesce în protestul de esecutarea ordinațiunilor guvernului. Cine ar crede că astăzi, în secuiul luminilor și în constituțiunea buciumată de cea mai liberală în lume, în Ungaria, poporul român din ținutul nostru și în special partea inteligentă e tot așa de persecutată și bajocorită ca pe timpurile crudului barbarism din seculii trecuți ? Și cum că e așa probează următoarele: E lucru cunoscut că spre realisarea nebunei ilusiuni de a maghiarisa cele trei milioane de români de pe teritoriul coroanei ungarice, se maghiarizează școalele și învățământul de jos pănă sus. Parola dată funcționarilor publici în aceasta direcțiune e ca la anumite puncte ale țărei și anume acolo, unde poporațiunea română e mai resfirată seau mai espusă, legile politice de învățământ și ordinațiunile guvernului să se esplice și sucească astfel, ca ceea ce și-au pentru cele mai de căpetănie ființi ale lor zeești câte un simbol, adecă idoli cum le plesniseră și lor prin cap, și se închinau la dânsele. De serbar ’și serbau ei sărbătorile lor, de închinat să închinau ei, del că n’aveau încotro; dară lumea se aștepta la venirea unui Mesia adecă unui Mântuitor, căci vedeau și ei că așa cum se aflau, nu mai merge treaba. Tocmai atunci în ferberea aceasta, se născu și Mântuitoriul nostru Isus Christos, carele vădând rătăcirea ce orbise pe oameni, binevoi a se pogorî din certuri spre a mântui neamul omenesc din robia păcatului. Legea lui Isus, creștinismul, care deschidea ochii muritorilor la lumina cerească, se lăți repede. Păgânii o primiră cu bucurie, care mai de timpuriu, care mai târziu, pănă ce ajunse să domnească pe pământ. Căci, ce ochi ar fi aceia, care să nu vadă, ce urechi, care să nu audă că numai acolo este mântuire unde se cântă în biserică: „Mărire întru cei de sus lui Dumcreat confesiunile române cu sudoare amară în decursul mai multor decenii, se devină în urmă ucigătoare pentru ele. Dacă d. e, în vre o comună românească există și câteva familii maghiare, cari nu sânt în stare a-și înființa școală populară și a căror prunci în sensul legei ar trebui să frecventeze școala româna confesională, acolo șovinismul folosesce tot ce e posibil pentru prefacerea școalei confesionale române în școală comunală maghiară, și precât nu întind legile școlare și instrucțiunile ministeriale destulă mână de ajutoriu spre aceasta, să folosesce minciuna, falsificarea șî în ultima linie terorismul. — Legea statului prescrie, ca în toate școalele populare, așadară și în cele comunale și în cele de stat, școlarii să se instrueze în limba lor maternă pe cât aceasta e ușutată în comună. Șoviniștii însă aplică la scoalele comunale și de stat învățători, cari afară de unele înjurături triviale nu pricep nici o boabă românescă. Dacă în atari locuri confesiunea română își susține școala sa, nu sânt atâtea căi și mijloace infernale, câte se nu să folosească spre sugrumarea aceleia. Iată cum se manevrează în direcțiunea aceasta, în comuna Walendorf, comitatul Târnavei mari, s-a înființat școală populară greco-orientală încă de prin anii 1840 și a fost frecventată de atunci pănă acum de câte 50—60 de copii români gr. or. cu succes atât de satisfăcătoriu, încât mai toți locuitorii români din comună astăzi sciu ceti și scrie binișor și se află în stare materială destul de bună după împregiurările noastre de a stârji. Deoarece însă în acea comună locuesc și vre-o 30 familii maghiare, care au 18, opsprezece — copii de școală, parola șoviniștilor a fost sau a preface școală română în școala comunală, sau a o sugruma și a înființa școală de stat. Cea dintâia nu a fost posibilă pentru că școala confesională corespunde tuturor prescriptelor legii, încât nu s’a putut nici admonia. S’a luat clar refugiu la al doilea mijloc, și pentru 18 copii maghiari s’a înființat la 1880 și se susține pe spesele statului — școală de stat. La prima vedere lucrul să pare enigmatic: tot omul se va mira cum de înaltul guvern în precarea stare a finanțelor statului a aflat de bine a concede pentru 18 copii într’o comună mică de abia 112 familii înființarea și susținerea acelei școli? Dacă însă vom considera că notariul din comună e frate cu domnul vicecomite al comitatului, iar domnul vicepretor al cercului _ un domn de origine română — posede în aceea comună ceva avere, ne vom vedea, și pe pământ pace, între oameni bună voire.“ Numai în legea aceea este mângăere sufletească, care are drept simbol: Credința, Nădejdea și Dragostea. Toate bune, dară ce-i faci obiceiului? Păgânii apucaseră multe datine, multe serbări de ale legii lor, între altele, popoarele venite din fundul Asiei serbau la Solstițiul de iarnă, adecă când ziua începe a da înainte, în Decembre, serbau, după cum ziceau ei, biruința soarelui asupră vrăjmașilor lui. La această serbare ei aduceau în casele lor câte o ramură de brad împodobit cu fâciioare, cum fac și astăzi cei ce se trag din acele popoare. Bradul care le stă mereu viu și verde, închipuia pomul vieții, luminărelele, lumina soarelui, carele dela Solstițiul de iarnă începe a încălzi, a da viață tuturor făpturilor amorțite, adecă ziua începe a cresce, t va urma.) *) Amintim cetitorilor noștri că Onof. d. Vegezzi Ruscalla are 84 de ani și că este orb N. R. „Frăției rom. ital.“