Telegraful Roman, 1906 (Anul 54, nr. 7-142)

1906-04-11 / nr. 39

rile de la „Moşii“ obicinuite a se da săra­cilor la Paşti, toate le-au pus la dispoziţia parohilor Victor Cupşa din Magoegea şi Gregoriu Lador şi Valise Tămaş din Chi­­neşti, cari a doua zi le au şi împărţit ce­lor nenorociţi, afară de aceasta aceeaşi locuitori la îndemnul numiţilor parohi şi la a notarului Batani Tamás au început a aduna bucate, haine, nutreţ pentru e le, ba chiar şi lemne de edificare, pre­mergând el însuşi cu exemplul lăudabil; dar toate acestea sunt neîndestulitoare pentru mângăerea şi numai în parte a atâ­tor nenorociţi, dintre cari unii au rămas chiar lipiţi pământului şi fără nici o spe­ranţă, că barem în parte să se vindece de aceasta lovitură grea, în toată vieaţa lor. Deci ajutoarele marinimoase vor fi bine­venite de ori şi unde. Iată unde duce beţia şi negrija cu aruncarea capetelor de ţigarete aprinse. De altcum şi aici ca mai pe tot locul este scăderea în poporul nostru, că mulţi pă­rinţi în loc să-şi ferească pruncii de beu­­tură şi de fumat, chiar ei îi deprind cu a­­cestea, considerând chiar de o virtute be­ţia şi fumatul de timpuriu. Doamne fereşte de astfel de virtute ! 6. Sinodul eparhial din Caransebeş a prorogat. O depeşe primită aseară din Ca­ransebeş ne anunţă, că sinodul s’a constituit şi după ce a acordat 22 con­cedii s’a prorogat pană, la io Maiu. Dăm cu socoteala, că motivul acestei prorogări va fi activitatea ex­traordinară ce o dez­boartă fruntaşii români din Caraş-Severin în faţa alegerilor pentru dietă. NOUTĂŢI. Regele Carol al României a împlinit Vineri anul al 67-lea al etăţii. Din acest incident s’a făcut serviciu divin­ în toate bisericile din regatul român. Tot Vineri s’au împlinit 40 de ani dela proclamarea Maiestăţii Sale de domnitor al ţării româ­neşti. Zi deci de îndoită sărbătoare. *­­fc Magnum Etimologicum. Se ştie, că cu compunerea dicţionarului Academiei române a fost însărcinat domnul Dr. Sextil Puşcariu, docent la universitatea din Viena. După cum aflăm, domnul Puşcariu lucră cu sirguinţă la această operă monumen­tală și crede, că pe la începutul lui Maiu va putea scoate de sub tipar primul fas­cicol.* Numiri. Maiestatea Sa Regele a nu­mit prezident la Curie pe viceprezidentul Oberschall Adolf, iar viceprezident pe se­cretarul de stat Bernath. A mai numit apoi pe Günther Antal secretar de stat în mi­nisterul de justiţie, iar pe contele Hadik János secretar de stat în ministerul de in­terne.* Erată. Din o regretabilă scăpare din vedere, dela numărul 18, pănă la cel din urmă, 38, s’a tipărit în fruntea foii anul LVI ca an de existenţă a ziarului nostru, în loc de anul corect LIV. * Proces­ele presă a avut dl Sever Se­­cula, profesor în Arad, pentru un articol publicat în „Tribuna“. La pertractarea ţi­nută Vineri în faţa curţii cu juraţi din Oradea-mare, acuzatul a fost achitat de în­vinuirea, că a agitat în contra Ungurilor, a fost declarat însă vinovat și pedepsit cu 100 coroane amendă pentru preamărirea unui fapt penibil.* La America. Cetim în ziarele din București, că 104 familii evreești au ple­cat dri Duminecă din România pe la Pre­deal spre America. Cele multe înainte! * Gorki în America. Marele scriitor rus Maxim Gorki, câ­nd a sosit zilele tre­cute în New-York, a fost primit la înce­put cu mare însufleţire, dar mai apoi în­sufleţirea aceasta s’a schimbat în dispreţ. Nime n’a voit să mai găzduească pe acest autor, chiar şi dela hotele i-au dat drumul. Cauza acestei purtări a Americanilor e ur­mătoarea : Gorki încă nu s’a despărţit de femeea sa legitimă, şi totuşi are pe cineva care l’a însoţit şi ’n America, şi care s’a anunţat autorităţilor americane drept „doamna Gorki“. Aceasta e, şi după le­gile acelui continent, o imoralitate mare, şi celebrul scriitor se poate aştepta să fie exilat, dimpreună cu însoţitoarea sa cu tot, din America. * în fire a zis cătră soţia sa: „Ce ţi­ s’a în­tâmplat Alexandru, că te alipeşti cu atâta îndrăzneală de vrăjitorul şi fermecătorul acesta, iar de Dumnezei le rapezi cu neru­şinare?“ împărăteasa şi-a întors faţa de cătră el, neinvrednicindu-l de nici un răspuns. Văzându-le acestea împăratul şi-a zis: „Sunt biruit, biruit, umilit şi ruşinat! Am biruit multe oştiri, dar un singur om râde de puterea mea, el m’a biruit. Ce-mi folo­seşte puterea unei împărăţii, dacă cu ea nu pot birui pe acest singur om, la picioarele căruia aleargă chiar şi soţia mea!? De omorât îl voiu omora eu, ca prostimea să nu se turbure, dar tot el rămâne biruitor şi eu biruitul!“ Şi, turbând de mănie şi de ruşine, a poruncit să-i iea pe amândoi, pe Gheorghe şi pe împărăteasa, să-i scoată afară din cetate şi să le taie capetele, arun­­cându-le departe de trupuri, ca nu cumva să învieze. Deci, după porunca împăratului ostaşii cei ce erau spre aceasta orânduiţi, au luat pe Gheorghe şi l-au dus afară din cetate, rarând cu dânşii şi pe împărăteasa. Pe cale împărăteasa, plecându-şi capul lângă un ‘aid, şi-a dat duhul în manile lui Dumnezeu. Tulburări în Marocco. In părţile su­dice ale acestei ţărişoare africane au pro­clamat de Sultan pe un membru tinăr al familiei domnitoare. In porturile, cari vor avea să primească jandarmerie din Europa, se pregătesc să se răsvrătească, fără gând de astâmpărare înainte de a birui, contra Europenilor.* Mucenicul Gheorghe, văzând cele în­tâmplate, lăudă pe Dzeu şi se rugă să-l învrednicească şi pe el de sfârşit bun. Apoi ajungând la locul hotărât, după ce s’a rugat lui şi pentru cei ce i-au greşit, şi-a plecat capul sub sabie. Şi capul lui a fost des­părţit de trup la 23 a lunii lui Aprilie. Aşa a biruit răbdând chinuri şi moarte nebiruitul purtător de biruinţe marele mu­cenic Gheorghe. El a biruit credinţa căzând, curgerea plinind, prin munci cu vitejie tre­când şi la ţântă ajungând, a luat de la Dumnezeu cununa biruinţei, ca un viteaz între mucenici. Sfântul Gheorghe pentru noi. Sfântul marele mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţe, pentru noi Românii are o deose­bită purtare de grije. Din vremile cele mai vechi el a fost povăţuitorul nevăzut al oş­tirilor strămoşilor noştri. Pe vremea de vitejie a lui Ştefan­ cel­­mare în fruntea oştirii se purtă steagul sfânt cu chipul marelui mucenic Gheorghe, sub a cărui povăţuire nebiruite rămâneau oştirile moldoveneşti. Acel steag aducător aminte de mari vitejii şi de nenumărate biruinţe, cu icoana marelui mucenic Gheorghe se află şi astăzi în fiinţă. El se găseşte (Va urma). In loc de anunţuri de logodnă, Dl Victor Tordăşianu, referent conzistorial şi dşoara Eugenia Iovescu, profesoară la şcoala de fete a „Asociaţiunii“, drept res- Cumpărare a anunţurilor de logodnă, dă­­ruesc pentru „Muzeul etnografic“ al „Aso­­ciaţiunii“ 20 cor. fondului de 20 bani al „Reuniunii socialilor români din Sibiiu“, pentru cumpărarea unei case cu hală de vânzare 10 cor.* Ilimen. Dşoara Aniţi Morariu şi dl Va­lie Spătariu anunţă celebrarea religioasă a cununiei lor, care va avea loc Duminecă în 29 Aprilie st. n. la ora 3d. a. în J a c . s. •— Domnişoara Victoria Stupinian şi domnul Petru Armean teol. ales, anunţă sărbarea religioasă a cununiei lor, care se va ţinea în Ohaba de sub peatră. Marţi, în 1 Maiu st. n. la orele 4 p. m. * „Patria“, cassă de economii, socie­tate pe acţiuni în Blaj, s’a înscris în şi­rul membrilor fundatori ai „Reuniunii so­cialilor români din Sibiiu“, cu taxa de 100 cor., vărsată la cassa Reuniunei, telegraful ronom Profesorul Curie din Paris, inven­tatorul radiumului, mergând pe stradă s’a împedecat şi a căzut, iar o trăsură încăr­cată cu povară, venind spre el în fugă mare, a trecut peste corpul profesorului, care a rămas mort pe stradă. Era de 47 ani. -X­Aut­. In hotarul comunei Zorlenţul­­mat­r din comitatul Caraş-Severin s’au des­coperit vine bogate de aur. S’a cerut ime­diat concesie de exploatare. « Al 84-lea! Gassariatul „Reuniunei române de înmormântare din Sibiiu“ a solvit ajutorul statutar după reposatul membru Maria Moise n. Cimbru. * Teatru în Sibiiu. La reprezentaţia teatrală anunţată pe Vineri în teatrul oră­şenesc din Sibiiu se va preda pieza Papa Lebonard, de Jean Aicard, iar Napasta, de Caragiale se va preda Duminecă în sala Casei Naţionale. * Gapon omorât. Din iadul, din cha­­osul acelui colos dela Nord, care nu s’a liniştit, de atâta amar de vreme, vine şti­rea, că răsculaţii au ucis pe cel care-l con­ducea odinioară, — pe preotul Agapon, s­au cum îi scriu mulţi numele, Gapon. Cronică literară. Noua şcoală istorică din România, afară de marii ei întemeietori e reprezen­tată şi prin o generaţie de tineri munci­tori harnici, ale căror lucrări de amănunte prezintă un mare interes. Intre aceşti istorici tineri cel mai rodnic este fără îndoială dl Alexandru Lă­­pădatu, fi­ul poetului ardelean, care a scos „Albina Carpaţilor*. Cea mai recentă scriere a sa este: „Episcopia Strehaii şi tradiţia scaunului bănesc de acolo“, apă­rută în zilele acestea numai. Autorul, băzându-se pe nişte docu­mente publicate de dl I. Bianu, pe o pi­sanie rămasă de la un Dima Zugravul şi pe o notiţă a Stolnicului Constantin Can­­tacuzino, discută şi confirmă adevărul şti­rii despre existenţa între anii 1673—5 a unei episcopii la Strehaia în Ţara­ Româ­­nească şi — pe cât permit dovezile isto­rice — cearcă să arete timpul şi împre­jurările, între cari s’a întemeiat episcopia aceasta, apoi că cine a fost episcopul ei Daniil, câtă vreme a păstorit şi ce teri­torii de jurisdicţie a avut. Răspunsurile la aceste întrebări le re­zumă dl Lăpădatu în următoarele: „In penultima decenie a secolului al XVIII-lea documentele vremii ne mărturisesc despre existenţa în extremitatea din Apus a Ţării­ Româneşti, a unei episcopii cu reşedinţa în mănăstirea Strehan­. Această episcopie care şi a primit numele de la mănăstirea de reşedinţă a fost după cum reese din inter­pretarea unor mărturii istorice, directe şi altor conexe, a fost zicem o episcopie efec­­tivă în întregul înţeles al cuvântului, cu teritor de jurisdicţiune bisericească şi cu legături ierarhice îndatinate. Ea s’a înte­meiat între 15 Ianuarie şi 15 Aprilie 1673 pe seama personală a lui chir Daniil „ar­hiepiscopul“, de origine din Moldova.*) Şi această întemeere s’a făcut în chip normal cu învoirea Domnului şi Metropolitului şi cu chibzuirea sfatului ţării, — tot aşa pre­*) Acest Daniil a fost identificat de dl Dr. A. Bunea cu Daniil, contemporanul lui Gherasim, care a îngrijit după dsa, de mântuirea sufletească a cre­dincioşilor gr. ort. din jurul Făgăraşului, de la 1654 înainte, fiind denumit apoi la 1672 de Apafi, ca epis­cop peste Olt, căci mai nainte fusese „fără reşe­dinţă“. Dl Lăpădatu arată însă, că Daniil „au fost străin din Ţara Moldovei“, iar nu „un călugăr din Panonia său din Ungaria“, cum susţine dl Bunea în „Vechile episcopii“ .... la p. 11). Deci Daniil al nostru a fost cu totului tot altă persoană şi la iden­tificarea de mai sus va trebui să renunţam pentru totdeauna, aşezat în mănăstirea zugravului din sfântul munte Atos. Iar însăşi mănăstirea e zidită de marele voivod Ştefan, purtător de biruinţe. Multe şi alte biserici ridicate de Ro­mâni şi închinate u. mucenic Gheorghe, dovedesc marea cinste cu care bunii şi străbunii noştri au cinstit pe acest nebiruit viteaz, dorind şi dânşii să-i urmeze după puterile lor, şi în credinţă şi în statornicie şi în vitejie şi la nevoe, în suferinţe pentru ţară şi pentru lege. Iar numele Gheorghe pe care atât de mulţi părinţi îl dau fiilor lor, este o nouă dovadă despre dorinţa ce o au părinţii, ca fiii lor să se asemene sfântului marelui mucenic Gheorghe în frum­­seţe şi în înţelepciune, în dragoste de neam şi de lege, în vitejie nebiruită şi în stator­nicie neclintită. Iar cei cari avem din sfântul botez slăvitul nume „Gheorghe“, datori suntem a-1 avea pe mucenicul neîncetat înaintea ochilor noştri sufleteşti, ca un tip, a cărui fapte să ne povăţuiască să-i urmăm lui, vrednici fiind de numele ce-1 purtăm, cum mai târziu, în 1793 s’a "şi întemeiat episcopia Argeşului, pe seama personală la început a lui Iosif, episcopul titular al Sevastiei. Pe când însă aceasta din urmă s’a menţinut, Iosif având urmaşi pănă în ziua de azi, cea dintâiu din împrejurări cari ne sunt necunoscute şi cari foarte probabil, necunoscute ne vor şi rămânea, s’a menţinut puţin de tot, nici măcar atât se pare cât episcopul pentru care s’a în­temeiat: —■ pănă la 1675 sau poate chiar pănă aproape de 1688, când seria egume­nilor mănăstirii, întreruptă la 1763 s’a re­deschis. In sfârşit teritorul de jurisdicţie bisericească al episcopiei Strehaii s’a în­tins — după singurul calcul cu putinţă de făcut — în mijlociu peste un ţinut întreg în cazul nostru acel al Mehedinţilor“. Acesta e rezultatul cercetărilor dlui Lăpădatu cu privire la episcopia Strehaia. Dar în pisania lui Dima Zugravul se spune, că înainte de a se fi strămutat Episcopia la Râmnic, a fost la Strehaia, cu alte cu­vinte în pisania comemorativă „se îndrep­tăţeşte istoriceşte aşezarea acestei episco­pii la mănăstirea Strehaia“. Tradiţia pă­strată în forma aceasta o explică autorul în partea a doua a studiului său de faţă, în legătură cu „tradiţia scaunului bănesc de la Strehaia“. Tradiţia despre scaunul bănesc al Strehaii s’a născut într’un mod foarte na­tural. In jumătatea a doua a secolului al XIV-lea aflăm Bani la Severin, dar curând le dispare urma şi nu se mai ştie despre ei pănă în preajma secolului al XVI-lea, când îi găsim la Craiova. In secolul al XV-lea nu se află menţiune despre Bani. „A trebuit deci, cu necesitate, să se nască în mintea iscoditorilor şi reconstituitorilor după vremuri ai trecutului nostru întreba­rea : unde a putut fi scaunul Băniei — a căreia continuitate nu era pusă la îndoială — după ce acest scaun a părăsit Severinul şi înainte ca el să se aşeze la Craiova? S’a răspuns: la Strehaia*. Pentrucă acolo şi-au avut reşedinţa puternicii boeri din neamul Craioveştilor, cari au fost cei dintâi Bani ai Olteniei, aşezaţi temeinic, „cu ca­racter domnesc chiar“. După analogia acestei tradiţii s’a for­mat şi cea din pisania comemorativă. La 1370, când au pus Românii mâna din nou pe Bănatul Severinului, s’a întemeiat şi o metropolie românească, cu arhiereul Antim, în acelaş oraş. Durata acesteia a fost foarte scurtă, căci după Antim nu se mai poate dovedi istoriceşte că ar fi mai fost vre-o organizaţie bisericească, cu arhiereu în frunte, în părţile Olteniei, pănă ce s’a în­temeiat sub Radul-cel-Mare (1496 — 1508) episcopia „noului Severin“, adecă a Râm­nicului. Dar cum nu s’a pierdut credinţa în continuitatea organizării politice a Ol­teniei, nu s’a pierdut nici în cea a orga­nizării bisericeşti din acelaş ţinut, şi deci la întrebarea: „Unde a fost scaunul Epis­copiei oltene înainte de a se aşeza la Rîm­­nic ? — S’a răspuns: la Strehaia. Pentrucă era datina ca autoritatea bisericească să urmeze celei poltice.“ Astfel explică dl Lăpăditu, înr’o bro­șură de 30 pagini, folosind foarte multe izvoare istorice, cu o argumentare logică, lucrurile expuse mai sus,­­ iar rezultatele la cari a ajuns, trebue să fie primite de oricine.* „ Mihai Eminescu“, revistă literară, an. I, nr. 8. Are poezii de Gordon, C. Ar­­chip , urmarea traducerii: Samariteanca de Edmund Rostand, urmarea povestirei „Pe­tre Pădureţu Lăutarul“, de Rădulescu-Ni­­ger. „Carnetul meu“, de M. Popescu-Coli­­vescu, cronică artistică şi literară. Dl M. A. Rennert are un „studiu literar: Semne bune“, care are un caracter aşa de bine idealist, încât nu s’ar fi potrivit nicăiri aşa de bine, ca în revista dlui Helban. Auto­rul acestui articol crede, că tot ce zboară se mănâncă — vream să zic, că tot ce apare româneşte e bun. Prin urmare „tă­­gădu­ita dela „ Viaţa nouă“ sunt vestitori de „semne bune“, semiţii socialişti dela „Curentul nou“ asemenea, nihiliştii dela „Ovidiu“ aşişderea, pănă şi regretatele în­ţepături vecinice de la „Viaţa literară“ sunt solie de „semne bune“, numai „Românul literar“ a fost uitat (nu şi dl Bărbulescu). In schimb e menţionat cu laude pe p. 3 a copertei, unde-i vorba de „articole im­portante despre poeta Rim­a“. Mai multă orientală şi un curaj mai românesc ar face onoare revistei, care poartă numele lui Eminescu.* iso wiiii/iiii tu jC±. kJLwru.ru, jjuuuua sură despre „puterea executivă în consti­­tuţiunea României“, cu motto: „Bosola vecinie neclintită a datoriei ne ţine trepţi în rostul vieţii*. Sub titlul „A^xei i se reproduc, la urmă şi articole dialoge, me­morii, adrese etc. E o broşură, din care pot învăţa multe şi alţi Români, cari nu sunt „con­cetăţenii* dlui Sturdza, — căci acestora le închină autorul cartei*. Ion Paltin, 163

Next