Telegraful Roman, 1906 (Anul 54, nr. 7-142)

1906-05-06 / nr. 49

214 de Flechtenmacher şi balada „Mănăstirea Putna“ de Vorobchievici. Puterile deosebit de bune, de caridispune corul seminarial în ăst an, au dovedit, că muncesc şi inerţia caracteristică multor pături ale societăţii noastre, aci a fost înfrântă de ambiţia manifestării şi a progresului. Mult a plăcut în deosebi solo da bas al baladei executat de clericul Aurel Medrea, care dispune de o voce metalică, curată şi profundă ca puţini alţii. Cea mai adâncă mulţămire sufletească a simţit-o în acele momente tatăl solistului, preotul Medrea din ţara Haţegului, care retras într-un colţ al sălii nu şi-a putut înfrâna fărâma lacrimilor de bucurie, ce l-au podidit. Un punct de forţă al programului a fost lucrarea clericului Ion Duma: „Rolul istoric al bisericei ortodoxe în viaţa poporului român“. Autorul, care dispune de o limbă curată românească răsfoeşte paginile mohorâte ale trecutului neamului nostru şi scoate în relief faptul, că biserica a fost temelia existenţei noastre de azi, biserica a fost mama, la sinul căreia neamul nostru românesc şi-a adăpostit toate vrerile şi nădejdile şi ea i-a dat puterea ca să poată triumfa asupra tuturor urgiilor, ce s’au deslănţuit veacuri dearândul asupra neamului nostru. Autorul a fost răsplătit cu binemeritate aplauze. Mult a plăcut în sfârşit declamaţia clericului Titu Morariu: „cătră pace” de P. Cerna. Succesul a fost însă desăvârşit după ce declamatorul rechemat la rampă a declamat „Oltul* de O. Goga. Interpretarea foarte corectă a răsvrătirii sufleteşti expusă cu o vehemenţă extraordinară în această poezie a electrizat tot publicul, care a făcut ovaţii entuziaste atât declamatorului cât mai ales autorului poeziei. Succesul desăvârşit al matineului a fost bine apreciat la sfârşit de P. S. Sa episcopul I. Ign. Papp, care a adresat debutanţilor cuvinte călduroase de mulţămită emnat la muncă stăruitoare şi despre fericirea neamului nostru iţa aceasta festivă s’a încheiat î şi jumătate. S. denţa dlui Nicolae Iorga. „ Pe Luni după ameazi la orele patru nunţat o conferenţă a profesorului aihiversitar din Bucureşti N. Iorga, despre „ Viaţa culturală românească de astăzi“. Ea a şi fost spusă şi a durat mai bine de un cas şi jumătate. Aici încerc să reasumez ideile dezvoltate în conferenţă. Dl Iorga zice, că metropolia noastră, catedrala înfăţişează înainte de toate un spirit de jertfă, care va trăi vecinie în cei ce-şi vor aduce aminte de cheltuelile duioase, muncite sângeros, ale celor ce au înălţat-o. Ea reprezintă încă, mai ales prin zugrăvirea cupolei, idealul de înfrăţire al artei noastre vechi cu nevoile sufleteşti de azi ale Românilor şi în sfârşit catedrala închipue minunea unirii oamenilor prin idei înalte, ea cuprinde simţul de închinare cătră ce e mare. Cultura şi literatura unui popor trebue să aibă acelaş caracter. Scrisul oricui trebue să plece de la toţi cari alcătuesc acelaşi neam să nu fie numai un dar aruncat de boierii gândului. Românii au avut norocul acesta, literatura noastră are această valoare de solidaritate, acest preţ de frăţie. Aceasta va fi şi în viitor astfel, ceea ce ne garantează frumseţa şi bogăţia poeziei populare, cinstea, gingăşia sufletului ţărănesc şi trecutul îndepărtat, când se scriau cronicile şi se făcea literatura religioasă. Mai este apoi literatura cultă. Deşi Văcărescu, Conachi şi alţii au scris frumos, a venit curând vremea când scriitorii au fost zmomiţi de teorii sterpe, când literatura se scria în ore de răgaz, precum se cetia şi se ceteşte încă pentru plictiseală. Pe când într’advărul tuturor, e un grapede, împodobit, încliioase, curăţit. Ae prisos de bunătat pândească acest gr TELEGRAFUL ROMAN De pe la 1880 pănă la 1870, epocă în care societatea românească se putea preface uşor, oamenii şi scriitorii noştri cei mai mulţi au stat boereşte şi au zis: Eu sunt scriitor, ce am eu cu oamenii cei mulţi şi proşti? Cetitorii de asemenea treceau pe lângă cărţi — chinul atâtor suflete — fără să-şi amestece sufletele cu ale autorilor. De la o vreme încoace însă cei buni, cei curaţi îşi ştiu răspunderea în faţa lui Dzeu şi a oamenilor: fiecare dă tot ce are. E, par’că am vrea să câştigăm şi ce am perdut prin anii morţi din viaţa noastră. Căci neamul ne e rămas înapoi şi nu putem aştepta în goana viforoasă spre viitor, nimic de la nime; noi nu avem să facem polonizm. Cine piere va pieri din vina lui, din lipsa de iubire, de credinţă şi de luptă, e buruiană în calea stejarului şi noi stejari trebue să fim. Dar de unde putem? Putere e peatru, putere e felul, putere e numărul, dar puterile materiale nu sunt întâiul adevăr. Noi să înţelegem, că suntem numai forme trecătoare că întrupăm acel lucru mare, care e un popor. Deci să schimbăm izvorul din care ies formele, să ne strângem rândurile, să ne creăm un suflet al nostru, să ne învăţăm limba dela fraţii mai mari împrăştiaţi prin atâtea locuri, să prefacem după rostul limbei noastre ce vom împrumuta — când n’avem încă trăit — dela alţii, să ne căutăm tot aurul de pretutindenea şi din orice timp să cetim tot ce avem. Acesta e idealul, în numele căruia se mărturiseşte azi în orice loc, în Sibiiu ca şi în Bucureşti. Aceasta e literatura şi cultura cea nouă adevărată românească. Acesta e adevărul, lumina care vine de sus, pogorând nu de la noi, ci prin noi. Faţă de toate acestea rostul nu e lămurit: nu mai putem asculta de graiul prorocilor mincinoşi. Aplauze şi ovaţiuni ca cele cari au urmat după conferenţă dlui Iorga nu s’au pomenit la noi pentru astfel de lucruri. I s’a mulţămit şi în chipul acesta — cel dintâiu e propoziţia ultimă din reazumarea conferenţei — pentru ideile multe, bogate, turnate în cea mai îndrăzneaţă şi nouă haină de vorbe şi imagini şi pentru valul de învietoare putere oratorică. I. D. P. bine frumosul solo din „Durerea Românului“ de I. Crişan. Corul atât în cântarea aceasta, cât şi în celelalte cinci cântece exclusiv româneşti s’a arătat vrednic de laudă; a dovedit că dispune de multe puteri bune, rutină şi disciplină exemplară, şi de un conducător harnic şi dibaciu, care îşi pricepe rostul chemării sale. Dl Candid Popa a dovedit la nenumărate ocazii că este un dirigent bine priceput. Declamaţia dlui Titu Morariu, (Paul de Nola de G. Coşbuc) încă e vrednică numai de cuvinte de laudă. Un merit netăgăduit la succesul acestui concert revine fără îndoială doamnei Brote, care cu drag şi-a pus arta în serviciul concertului şi a acompaniat la pian toate punctele de solo. Atât membrii reuniunii cât şi publicul au răsplătit-o cu manifestarea celor mai vii sentimente de recunoştinţă. In general zis, succesul acestui concert a fost desăvârşit. A avut prilej să se întrunească aci tot publicul venit la măreţul act al sfinţirii, domni şi popor. Şi cu atât mai mult a plăcut concertul, cu cât programul a fost aproape exclusiv compus din piese româneşti. Mai amintesc că prof. dem. Dr. Petru Şpan, a rostit la miezul nopţii o frumoasă vorbire de avânt naţional. In fine nu pot să nu aduc laudă şi voinicilor căluşeri, cari au jucat jocurile noastre naţionale căluşerul şi bătuta. Cătră miezul nopţii s’a încins apoi focul pănă în dalbele zori. Succesul material al sării acesteia încă a fost desăvârşit. S’au încassat peste 900 cor., iar prezidentul reuniunii dl V. Iordăşianu a colectat cu pălăria „ Dumnezeu vede 11 mărci de prezenţă în suma de 54 coroane. Laudă se cuvine atât debutanţilor, cât şi reuniunii întregi pentru zelul ei de manifestare, precum şi prezidentului harnic al acesteia. s. Convenirea socială a meseriaşilor. Ziua de Duminecă s’a încheiat cu convenirea socială aranjată de reuniunea socialilor români din Sibiiu. S’a început la orele 9 seara. Sala dela Gesellschaftshaus, încăpătoare peste o mie de oameni, s’a umplut pănă la ultimul loc. Atracţia principală a fost concertul cât se poate de bogat, la care şi-au dat concursul unele din cele mai probate puteri muzicale ale societăţii noastre de diletanţi din Sibiiu. In locul prim amintesc pe doamna Crişan, care a cântat două piese muzicale, una de G. Dima şi alta de H. Kirchner, şi ale cărei aptitudini distinse muzicale sunt prea bine cunoscute publicului sibian. Ne-a procurat şi de astădată momente plăcute, atât în aceste doauă piese de solo, cât şi în cele două duete cu dşoara E. Cunţan. Dşoara Cunţan încă ne-a delectat cu trei cântece solo. Vocea curată şi bine instruată de alt pronunţat a dşoarei Cunţan, precum şi executarea măiastră a cântărilor, a fost răsplătită cu aplauze frenetice. Mult au plăcut apoi cele două piese româneşti executate la pian de dşoara Olivia Bardoşi. Prezentarea simpatică şi măiestria cu care a ştiut stoarce din strunele de sârmă farmecul cântecului românesc, a dat prilej ca întreg publicul să-i facă manifestaţii frumoase. Dl I. Stanciu, zugrav, ne-a cântat un cântec de dor de Gabrielescu. Dl Stanciu dispune de o voce de tenor simpatică, şi de o mlădiere lirică, pe care cu un exerciţiu stăruitor o poate duce la desăvârşirea unui tenorist de prima forţă. Amintire deosebită merită dşoara E. Roman, care ne a îndulcit câteva clipe sufletul cu glasul ei plăcut, cântând foarte ^Reprezentarea „Năpastei“. Duminecă după ameazi la orele cinci s’a reprezentat în sala Casei naţionale drama lui Ion Luca Caragiale: „Năpasta". In ziarul nostru s’a mai vorbit despre opera aceasta de artă atunci, când a fost jucată — în traducere — de actorii germani din Sibiiu. Deci cetitorii îşi vor aduce aminte, care e subiectul ei. O femeie, Anca, ia de bărbat pe Dragomir, bănuindu-l că acesta l-a omorît întâiul ei soţ şi aşteptând să-şi poată confirma bănuelile şi apoi să-l vădească. In această aşteptare trec nouă ani de zile şi atunci se începe acţiunea dramei, condusă cu măiestrie, înaintând scenă cu scenă spre desnodământ. Rolurile cele mai grele sunt: al lui Dragomir, având să redea remuşcările de conştiinţă ale unui ucigaş, spaima nebună de a nu fi descoperit aproape de terminul după care încetează puterea legii, neneputincioasa furie în primul moment, când se vede prins, al Ancăi, o femee rea, intrigantă, cuprinsă vecinie de gândul să afle taina ce o chinueşte de ani în fiecare clipă, şi — cel mai cu anevoe de jucat — al lui Ion nebunul zdrobit şi trupeşte, cu momente de luciditate, a cărui bunătate şi nevinovăţie înduioşează pănă la lacrămi. Prin urmare diletanţii de sub conducerea dlui Z. Bârsan au avut să învingă foarte multe greutăţi, izvorite din nesfârşitele nuanţe ale caracterelor atât de complexe, cărora li se adaoge şi scena nepotrivită a Casei naţionale. Insă talentul probat de mai multe ori şi rutina celor ce au susţinut diferitele roluri le-a garantat o reuşită deplină. Dl. Z. Bârsan a început prin a face o creaţiune din rolul lui Ion: înfăţişarea de ocnaş fugit, vocea slăbită, trădând o lume de negrăită suferinţă, privirile rătăcite, acel scâncet plângător: „îmi dai mânânc? — Bogda proste!“ şi ac' conştienţă dureroasă, care şi-a aju mea în mărturisirea’... „că sunt nebun...“, toate a leste a proape desăvârşite. Ce a urmat, e drep că n’a izbutit să fie totdeauna la aceeaş înălţime. Mai puţin reuşită a fost acea descriere minunată — singura pagină de căldură, de învietoare seninătate şi lumina în dramă, — în care declamaţia a înăbuşit binişor sentimentul. Cu toate acestea dl Bârsan ne-a dat dese străfulgerări, la a căror lumină s’a văzut limpede o minune: arta adevărată. Despre dl Radu Popea cred că a înţeles, în parte, greşit rolul lui Dragomir. Dsa a reprezentat un plan de-o rară sălbătăcie, şi trăsătura aceasta a rămas cea mai strigătoare în jocul său întreg, câtă vreme trebuia să se vadă foarte rar, îndobitocit de beutură (să nu se uite că el bea de năcaz), vecinic apăsat de-o teamă grea, Dragomir este, în concepţia oricui cunoaşte drama lui Caragiale, un om nefericit care inspiră mai curând milă, ne înmoaie oarecum, dar nu ne înspăimântă. Vorbesc, fireşte, de impresia generală, căci momente redate just a avut şi dl Radu Popea. Doamna Lucia Cosma a fost bine în rolul Ancăi. Dsa ne-a dat o mare iluzie de adevăr în părţile aceea, în care soţia lui Dragomir e foarte răutăcioasă şi mulţămită, aproape fericită de apropierea „ceasului“ răsplătirii. Mă gândesc mai cu seamă la scena, în care Dragomir îşi mărturiseşti scrima şi adauge, că el şi acum iubeşte pe Anca. Ea îi răspunde: „Aşa? Aşteaptă tu să vezi cum îţi plătesc eu ţie dragostea“. Rolul de înamorat, susţinut de dl Enescu, nu ne-a putut arăta întreaga dibăcie a acestui diletant, care s’a achitat de atâtea ori cu cinste de roluri grele. Dar şi în puţinătatea acestui rol s’a putut observa îndemânarea-i de altă dată. Publicul foarte număros a răsplătit cu îndelungate aplauze stăruinţele celor ce se străduesc să pună început marei şcoli a unui teatru românesc în Ardeal. 1. D. P. Concertul „Reuniunii“. 1 .Reuniunea română de muzică din Sibiiu* a dat Luni, la 1/14 Mai, în şirul festivităţilor aranjate din incidentul sfinţirii catedralei, un concert festiv, cu concursul dlui Isaia Popa şi al „capelei orăşeneşti“. Programul foarte bogat şi variat s-a deschis cu „Irmosul de la Intrarea în biserică“ al dlui Gh. Dima, în care gingăşia melodiei, ritmul săltăreţ din mijlocul cântării şi mansarea nesfârşită cuceresc repede şi sigur. Tot atât de apreciată a fost şi cealaltă bucată bisericească, de Muzicescu. In toate celelalte cântări s’au văzut silinţele puse ca să li se dea interpretarea adevărată, ceeace a reuşit, — chiar şi dacă n’am ţinea seamă de oboseala celor mai mulţi corişti în zilele premergătoare. Dintre soli se desface înaintea altora dna Veturia Iriteanu, prin puterea, elasticitatea şi căldura vocii, prin sentimentul de tinereţă, de frăgezime desprins din chipul cum rosteşte cuvintele, şi prin siguranţa cântării. Foarte frumos a fost şi sopranul dnei Valeria Beu, plin, mângâietor şi totuşi pătimaş, în „Nunta lui Figaro“. Intre domni s’a remarcat basul ternic şi frumos, mai ales în notele al dlui A. Medrea, şi vocea foarte espresivă, a baritonului N. Dă • Punctul culminant, ca stică a compoziţiei a fo acesta balada „Mama lu’ pentru soli, orhestră zător şi cam deci &• Cunţan, pe care ^mnică, vocea cultiva^ ‘ui Isaia Popa, ame?' n natură în orhestră plinat, ne-au dat îm admirabilă. u festiv „Reuniuninâne la înălţimea, la e ,i trecut, că în ea se — iar publicul a arătat aceste stăruinţe şi le spuna concert a fost cină comună în £ jB. mare de la „Unicum“. Aici au dat dnul asesor şi prezident al „Reu