Telegraful Român, 1957 (Anul 105, nr. 1-48)

1957-01-01 / nr. 1-2

Nr. 1—2 „Trăite şi văzute...“ Încercarea Habsburgilor din Viena de a imparji şi apoi de a învrăjbi pe romînii din Ar­deal pe che­st­unea credinţei nu a reuşit pretutin­deni. Cu toate „deschilinirile“ de formă dintre fraţi, preoţi luminaţi din ambele strane şi in­deo­­sebi poporul credincios, au ştiut să găsească putinţa unei convieţuiri paşnice şi frăţeşti chiar şi înainte de 1948, cînd s-au rupt „peceţile“ despărţitoare de fraţi. „Avînd împrejurul nostru atîta nour de mar­tori“ cum spunea sf. ap. Pavel, ne este uşor să arătăm că cele scrise mai sus, nu sînt vorbe işcale, ci lucruri adevărate. Pentru aceasta, în cele ce urmează voi înfăţişa cîteva fapte adevărate „trăite şi văzute“ în comunele din protopopiatul Sibiu de dinainte şi de după anul 1948. Încep cu comunele Avrig şi Racoviţa. Pe vremuri, în Avrig era protopopiat orto­­dox, iar în comuna vecină Racoviţa, era proto­popiat unit. In Avrig, păstorea prot. Cîndea, iar In Racoviţa, prot. Florian. Deşi unul asculta de mitropolia din Sibiu, iar celălalt de mitropolia din Blaj, totuşi cînd era vorba de drepturile poporului, ei nu mai ascultau decît de conştiinţa lor de buni români. De asemenea, cei doi proto­popi vecini munceau cu puteri unite pentru ridi­carea culturală a poporului în cadrul societăţii culturale de pe vremuri „ Astra“. La o astfel de manifestaţie culturală ţinută in comuna Racoviţa, am luat parte şi eu, împre­­ună cu un mare număr de credincioşi ortodocşi din Avrig. Cu acest prilej, ne-am simţit cu toţii „fraţi“ şi nici o umbră de deschijinire confesio­nală, nu a întunecat măreaţa serbare. Păr- Flo­rian, deşi albit de ani, a ţinut o cuvîntare însu­fleţită, în care a arătat că „sîngele apă nu se face“ şi ,c­ă de bine e şi cit e de frumos, să locuiască fraţii în unire“. A cuvîntat ca un tribun de la 1848, neuitînd bine înţeles să laude vitejia cu care s-au distins unii Racoviţeni în războaiele napoleoniene. Trebuie să amintesc aici că între comunele Racoviţa şi Avrig, s a purtat un proces, care a durat mai mult de o sută de ani, pentru stăpîni­­rea muntelui Suru. Legenda spune că trecînd Maria Tereza cu trăsura prin Racoviţa şi murin­­du-i un cal, n-a putut merge mai departe. Raco­­viţenii i-au dat un cal sur, iar ea drept recunoş­tinţă le-a promis că le dă în stăpînire muntele Suru. Un fapt netăgăduit este că cele două co­mune vecine au purtat proces timp îndelungat pentru un munte, dar pentru faptul că unii erau ortodocşi, iar alţii uniţi, nu s-au certat niciodată. De altfel Racoviţa, fiind înconjurată de co­mune cu populaţie curat ortodoxă, locuitorii ei deşi „uniţi“ totuşi nu s-au simţit străini de fraţii lor ort. din comunele vecine. Mulţi din ei aler­gau pentru „slujbe“ la preoţii ortodocşi din Avrig, dar mai ales la pr. Mateiu din Sebeşul de sus şi la pr. Dragomir din Porceşti, vestiţi în tot­­turul pentru evlavia lor. Prin faptul că Racoviţe­­u trii se duceau la biserici ort. din jur, cu prilejul unor căsătorii, înmormîntări şi masle, ei şi-au dat uşor seama că legea romînească e tot una şi că pentru patru puncte şi două cuvinte semănate fie străini între noi, Romînii n-au de ce se sfădi. Intr-adevăr preoţii s-au mai certat pentru cuvinte, dar poporul nu; el a rămas una şi nedespărţit în „legea romînească“. Îmi aduc aminte cu multă emoţie de două scene impresionante, petrecute în biserica din Racoviţa, după ce s-a făcut binecuvîntatul act al reîntregirii noastre bisericeşti, din 1948. Am mers la biserica din Racoviţa, unde am slujit cu păr. Cişmaş, prima liturghie a înfrăţirii Proverbul nostru „omul sfinţeşte locul“, spune un mare adevăr. Se ştie doar că în viaţa de toate zilele acolo unde, în treburile obşteşti, e pus un om de omenie şi care îşi dă seama de rostul şi de datoria sa, lucrurile merg bine. In schimb, acolo unde locul e ocupat de un om lipsit de însuşirile trebuitoare răspunderii pe care o are, lucrurile merg prost. Acest proverb se potriveşte şi mai mult la preotul păstor de suflete. Acolo unde păstoreşte un preot care stă la înălţimea chemării sale, pa­rohia se găseşte i­ntr-o stare înfloritoare şi cre­dincioşii aduc roade vrednice de numele pe care îl poartă. Dar acolo unde preotul nu corespunde cu locul pe care îl ocupă şi nu se ridică la înălţimea chemării sale, parohia şchiopătează în bunul ei mers, lincezeşte sau este năpădită de buruienile tuturor neajunsurilor şi bîntuită de fo­cul tuturor primejdiilor. Constatările, pe care le-am făcut cu prile­jul misiunii religioase în care am fost nu de mult, mi-au reîmprospătat şi întărit şi mai mult convingerea că proverbul mai sus pomenit îl pu­tem folosi şi în forma: „preotul sfinţeşte parohia*. Nu vrem să spunem asta în înţelesul că prin preot primesc credincioşii Harul dumnezeiesc, care le sfinţeşte viaţa, deşi acest lucru este adevărat şi bine cunoscut. Ci vrem să spunem că preotul păstor de suflete este acela, de care atîrnă în primul rînd bunul mers al unei parohii. Preotul este acela, care, prin îndeplinirea după cuviinţă a chemării sale, ridică parohia pe culmi de vie­ţuire cu adevărat creştinească, după cum tot preotul este acela, care, prin neajunsurile lucrării ce desfăşoară, coboară parohia pe un făgaş ne­corespunzător. Acest adevăr se arată în chip vădit şi în ceea ce priveşte desăvîrşirea unificării bisericeşti din luna lui octombrie a anului 1948. Cine nu ştie că în urzirea epocalului act de unificare a Bisericii romîneşti din Ardeal, preoţii fostei Biserici greco-catolice au desfăşurat un rol însemnat şi hotărîtor. Căci ei au fost aceia, cari desluşind vrerea poporului şi dînd ascultare glasului de chemare acasă al Prea Fericitului nostru Patriarh Justinian şi al vredni­cului de pomenire Mitropolitul Nicolae al Ardea­lului, au dus pînă la capăt lucrarea de întoarcere la sînul Bisericii ortodoxe­ romîneşti. La sfîrşit, am predicat pornind de la cuvintele Mintuitorului: „Fericiţi sînt ochii care văd ce vedeţi voi! Că zic vouă: mulţi prooroci şi drepţi au voit să vadă ce voi vedeţi, dar n-au văzut, şi s-audă cea ce auziţi, dar n-au auzit“. (Le. X. 23—24). Am arătat atunci pe larg cum s-a izvodit uniaţia în Ardeal şi în deosebi în comuna Racoviţa, care a fost comună grănice­rească. La sfîrşit, a luat cuvîntul bătrînul cîntăreţ N. Balea care scoţînd cărţile de slujbă din pupi­trul stranei şi arătîndu-le, a zis: „iată toate t­ăr­­ţile aceste, sînt ortodoxe, din Bucureşti...“ De a­semenea, a mai spus că-şi mai aduce aminte de cînd era copil şi a început să înveţe cîntările bisericeşti, că şi-n biserica din Racoviţa se folo­seau atunci cuvintele „Doamne milueşte-ne“ şi „Duhul“. Totodată, mi-a spus că şi acum se mai văd urmele bisericii ort. din deal. In faţa acestor mărturii, am rămas adine mişcat că ne-am regăsit fraţii iarăşi şi am putut astfel să înodăm din nou firul tradiţiei romîneşti, rupt cu două veacuri şi jumătate în urmă, unificării bisericeşti In lucrarea de desăvîrşire a acestei unifi­cări bisericeşti, rolul cel mai însemnat şi mai hotărîtor îl au preoţii, cu deosebire cei revenit. Spunem acest lucru, cu toată convingerea, pe baza constatărilor ce le-am făcut pe teren, adică pe viu, în parohiile pe care le-am cercetat. Căci ne am convins întru totul, că credincioşii reve­niţi — buni, cuminţi şi la locul lor — ascultă de glasul păstorului lor de suflete, atunci cînd este vorba despre cele în legătură cu întoarcerea lor la Biserica ortodoxă. Cu atît mai vîrtos, cu cît ei au rămas — şi după dezbinarea bisericească de la 16­8 — pe făgaşul aceleiaşi trăiri ortodoxe. Astfel, preotul n-are decît să se încadreze pe linia acestui tradiţionalism ortodox al poporului şi con­solidarea şi desăvîrşirea unificării bisericeşti se va face în cele mai bune condiţiuni. Acolo unde preotul revenit păşeşte fără şovăire şi sincer pe drumul ortodox, poporul îl urmează cu bucurie şi lucrurile merg bine. De aceea, m am întors din misiunea reli­gioasă ce mi s-a încredinţat, cu convingerea că cheia consolidării şi desăvîrşirii actului de uni­fica­e bisericească din octombrie 1948, stă cu deosebire în primul rînd in mîna preotului, a celui revenit mai ales. El este dătător de ton, şi de felul cum păşeşte el, atîrnă şi atitudinea cre­dincioşilor pe care îi păstoreşte. Pe bază de fapte şi nu fără temei, am încrestat aici aceste constatări. Ele sunt grăitoare ca şi faptele pe care se sprijine­sc. De aceea, ar trebui să constituiască un îndemn pentru toţi păstorii de sufl­te, care lucrează direct la conso­lidarea şi desăvîrşirea unităţii bisericeşti. Toţi ar trebui să-şi dea seama că cel căruia îi revine — prin firea lucrurilor — un rol aşa de mare, într-o lucrare atît de importantă, are şi o răs­pundere deosebită în faţa oamenilor, dar mai ales în faţa lui Dumnezeu!... In momentul cînd sărbătorim împlinirea a 8 ani de la săvîrşirea epocalului act de unificare bisericească din octombrie 1948, e necesar ca fiecare din cei chemaţi să consolideze şi să de­­săvîrşească acest act, să-şi facă un examen de conştiinţă şi un bilanţ asupra a ceea ce a făcut pînă acum în această direcţie. In funcţie de acestea, să-şi ducă de aici înainte munca pe acest făgaş. Numai aşa vor fi la înălţimea mo­mentului pe care-l cinstesc şi pe linia îndatori­rilor ce se desprind din el Prof. C. Strbu In mulţimea credincioşilor din biserică, am observat pe o credincioasă cu lacrimi în ochi. La început nu puteam să-mi dau seama, dacă erau lacrimi de durere sau de bucurie. Abia la urmă am aflat că acea credincioasă cu lacrimi în ochi, era chiar mama pr. revenit Cismaş. Fiind veche ortodoxă din corn. Sadu, acea mamă n-a mai putut să-şi stăpînească „lacrimile de bucu­rie“, cînd în sfîrşit şi-a văzut fiul de acum îna­inte preot ortodox. In primul războiu modial prot Florian s-a refugiat în Moldova ca atiţia Romîni ardeleni. Acolo pe pămintul Moldovei, acel protopop unit s a simţit una cu fraţii ori de acolo. Şi ce este mai mult, prof. unit Florian, a cerut şi a primit parohie ortodoxă. Slujind în biserică ortodoxă, acel vrednic slujitor a anticipat actul reîntregirii noastre bisericeşti. In mar­­e suferinţe prin care trecea poporul şi ţara, el a înţeles adevărul Scrip­turii: „cît e de frumos să locuiască fraţii îm­preună“. Astăzi parohia revenită, sub conducerea tînărului părinte Boeriu, se desvoltă pe calea tra­diţiilor strămoşeşti, alături de parohiile vechi­­ortodoxe din jur. Prof. A. Radu Preotul şi desăvîrşirea TELEGRAFUL ROMAN Pag. 3

Next