Telegraful Român, 1980 (Anul 128, nr. 1-48)
1980-01-01 / nr. 1-2
1—2 TELEGRAFUL ROMÂN / Obiceiuri de iarnă la români (Continuare din pag. a 2-a) Copiii mici, în grupuri mixte sau formate numai din băieţi, merg de obicei cu pluguşorul sau pluguşorul mic fără să aibă o costumaţie specială, accesoriile care să sublinieze caracterul festiv constînd doar în podoabele căciulilor (mărgele şi panglici colorate) sau în traista cu înflorituri pentru strîns darurile. Textul urării este însoţit de sunete de clopoţel, buhai şi dobe şi pocnituri de bici. Uratul începe devreme şi se termină seara tîrziu, cînd ies flăcăii cu plugul cel mare, el făcîndu-se la fiecare casă luminată şi numai după ce s-a cerut permisiunea gazdei. Textul urării este învăţat de la bătrîni, transmiţîndu-se din generaţie în generaţie şi variind de la o zonă etnografică la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi zone: „Foaie verde de mărar, / Bună seara, gospodari! / Seara Sfîntului Vasile / Să vă fie tot spre bine. / La mulţi ani cu sănătate / Să aibă şi plugarii parte! Pluguşorul mititel, / Cu băieţii după el / ... / Mîine anu se-noieşte, / Pluguşoru se porneşte / Şi începe a ura / Pe la case s-a umbla. / Iarna-i grea, / Omătu-i mare, / Dar şi de-i omătul luat, / Tot îi bine de umblat. / Şi de-i mai glodoasă calea, / Noi tot pornim urarea, / Ca să v-arătăm că de-acum / Se curmă a nevoilor drum. / Şi se cuvine / Să trăim cu toţii bine, / Să ne ştergem lacrămile, / Să umplem paharele, / Pentru eroii ce zac sub glie, / Morţi pentru moşie. / Să le pocnim un bici / Şi să-i chemăm şi pe ei aici. / ... / Ş-am mai ura, ura, ura, / Noi plugarii mititei, / Cu tărîmi şi zurgălăi, / Dar avem a trece / Printr-o apă rece, / Şi stau leii / paraleii, / Cu gurile căscate, / Cu uimbile lăsate, / Să ne-apuce pe la spate. / înc-o dată, măi flăcăi! / — Hăi, hăi! / Vă urez s-aveţi galbeni pe masă / Cîte hrăniţi pe casă! / La cap floare de mac, / La picioare, / mintă-floare, / In brîu / un spic de grîu, / La podele, / clopoţele, / La uşă floare de rujă, / La fereşti, / flori domneşti, / La icoane busuioc, / La mijloc, / pară de foc. / Copii frumoşi în casă, / Galbeni pe masă, / Spor în ocol, / Spor la ogor, / La dumneavoastră bucurie, / Intru mulţi ani să vă fie! / Haho, haho! / La anu şi la mulţi ani." Plugul mare, buhaiul mare, turca şi celelalte obiceiuri cer participarea tinerilor de la 15 ani în sus şi a celor mai maturi. Se constituie cete de tineri, cu o împărţire judicioasă a rolurilor, de la vătaf şi cel care „zice" urarea, pînă la „mascaţii" care umplu şi măresc grupul. Se organizează veritabile repetiţii în vederea cunoaşterii de către fiecare membru al grupului a ordinii „intrării în scenă", dar şi pentru omogenizarea grupului. Este vorba, de fapt, de un adevărat ceremonial, ce se desfăşoară după un anume „regulament", în care fiecare îşi are rostul şi locul său, de la bun început fixat. întreaga răspundere o poartă cel care conduce ceata, „vătaful", socotit ca fiind cel mai chipeş şi înţelept flăcău din sat. Ceata îşi alege o gazdă pentru timpul sărbătorilor, acesteia zicîndu-i-se prima colindă: „Sub umbrele pomului / Florile dalbe lemn de măr / Este-un pat mare de brad, / Dar în pat cine-i culcat? / Da-i culcat jupînul gazdă / Cu dalba de jupîneasă / Iar dalba de jupîneasă / Iese-afară, intră-n casă / Intră-n casă pune masă / Peste masă, grîu se varsă, / Peste grîu, colaci de grîu / Şi-o mînă de bani mărunţi / Să le-mpartă la cei mulţi." Şi tot gazdei i se cîntă şi o colindă de despărţire: „Sus intre cornuri de casă / Rămîi gazdă sănătoasă, / Ca o garoafă-n fereastră. / Busuiocu fetelor, / Trandafir nevestelor, / Ismă creaţă babelor." Cetele flăcăilor pornesc la urat în seara ajunului, continuînd, adesea, pînă în ziua anului nou, pînă seara tîrziu. Deosebirile dintre cetele maturilor și cele ale copiilor nu constau numai în numărul mai mare al participanţilor la ceaţă, în durata prelungită a uratului, ci mai ales, în prezenţa măştilor şi a travestiului, în prezenţa unor instrumente mai numeroase (buhaiul mare, clopote, dobe, pîrîitori, harapnice şi, uneori, chiar a unor pluguri adevărate). Întotdeauna textul urării este însoţit de o melodie executată de instrumentişti care însoţesc grupul şi continuat de jocul mascaţilor. Pluguşorul este urmat de un alt obicei, cel al „semănatului", datina străbună cerînd ca acolo unde, în ajunul anului nou seară (conform obiceiului „pluguşorului"), a doua zi, de anul nou, dimineaţa, să se semene. Grupul de copii (între 7—12 ani) sau de oameni mai în vîrstă poposeşte pe la casele oamenilor, mai ales unde sînt fete de măritat (care se scoală de dimineaţă şi deretică prin casă pentru a nu o găsi „semănătorii" nemăturată şi neîngrijită) şi încep să semene, să arunce seminţe peste cei din casă, recitind şi un text anume, variabil de la o zonă etnografică la alta: „Să trăiţi, să trăiţi, / întru mulţi ani fericiţi, / Şi ca pomii să-nfloriţi, / Şi ca ei să-mbătrîniţi, / Şi ca toamna cea bogată / Fie casa-ndestulată, / Tot cu mesele întinse, / Cu făcliile aprinse. / Să petreceţi împreună / Pînă-n veci cu voie bună!" sau: „Anul nou cu pace / Şi cu sănătate, / Cu spor întru toate! / Să fie această masă / Intru toate mai aleasă, / Tot cu mană / Şi cu hrană, / Din neam / în neam, / Din seminţie / în seminţie, / Şi aşa pînă-n vecie!" Copiii de la 3 la 12 ani practică şi un alt obicei, cel al „sorcovei", obicei întîlnit înainte numai în Muntenia, dar care cunoaşte azi o răspîndire generală pe teritoriul ţării. Sorcova este de fapt un beţişor sau o nuia verde de măr sau păr, împodobită cu benzi de hîrtie colorate, cu poleială sau cu beteală şi cu flori artificiale, cu care copiii urează în dimineaţa primei zile a anului nou. Textul simplu, dar foarte ritmat, este rostit cu naivitate şi graţie, în esenţă ele fiind de fapt exprimarea urării de ani mulţi şi fericiţi: „Sorcova / Vesela, / Peste vară, / Primăvară, / Să trăiţi, / Să-mbătrîniţi, / Ca un măr, / Ca un păr, / Ca un fir / De trandafir; / Tare ca fierul / Iute ca oţelul, / Tare ca piatra, / Iute ca săgeata. / La anul / Şi la mulţi ani!" La toate aceste obiceiuri, cele mai des întîlnite pînă în zilele noastre, se adaugă obiceiurile-spectacol (dansurile, vicleimul, irozii, teatrul popular în general), obiceiuri care-şi găsesc cea mai plenară expresie în Moldova şi la care întreaga colectivitate a satului participă, formînd, pentru o zi şi o noapte, un tot organic, dorinţele prezente şi de viitor împletindu-se armonios cu nostalgia tradiţiilor moştenite din străbuni. Noul an constituie, de fapt, momentul în care dorinţele noastre pentru viitor par mai aproape de realizare, cînd încrederea în ziua de mîine şi optimismul se manifestă plenar, cînd mesele întinse sînt pline de roadele datorate hărniciei oamenilor şi dărniciei pămîntului. De anul nou satul românesc este — cum spune N. Juila — o largă fereastră deschisă „spre lumea de demult, dar şi spre ziua prezentă şi viitoare". Dr. Cornel Irimie Marcela Necula Pluguşorul Mîine anul se-nnoieşte, Pluguşorul se porneşte Ş-om începe a ura Pe la case-a colinda, Iarna-i grea, omătu-i mare, Semne bune anul are; Semne bune de belşug, Pentru brazda de sub plug, Seara Sfîntului Vasile Să vă fie numai de bine, Şi-ncă mulţi ani să trăiţi Şi cu drag să veseliţi. La anul şi la mulţi ani! 3 Botezul Domnului „Nu sínt eu Hristosul, ci sínt trimis înaintea Lui" (loan 3, 28). Acesta a fost răspunsul pe care Sfântul loan Botezătorul l-a dat celor care veniseră să-l întrebe cine este el. „Eu sínt glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, precum a zis Isaia proorocul" (loan 1, 23). După cum înaintea oamenilor mari, de rang este trimis cineva care să vestească sosirea lor, tot aşa a fost Sfîntul loan Botezătorul să vestească începerea activităţii mesianice a Mîntuitorului, să-l boteze ca astfel mulţimea adunată să se boteze de la loan să aibă prilejul să-l vadă pe Mîntuitorul. „în lume era, şi lumea print r-însul s-a făcut, dar lumea nu l-a cunoscut pe d.nsul" (loan 1, 10). Cit de frumos şi de adine teologhiseşte Sfîntul Evanghelist loan despre Cel ce a venit azi la Iordan să se boteze de la loan. în lume era căci se născuse în ieslea Betleemului cu treizeci de ani în urmă, îngerii din ceruri îi cîntaseră, steaua îl luminase, magii şi păstorii i se închinaseră, dar poporul ales din mijlocul căruia s-a născut, nu l-a cunoscut pe dînsul. Chiar şi Irod luase cunoştinţă de naşterea Lui, ucisese toţi pruncii de doi ani şi mai în jos de teamă că cel despre care auzise de la magi că este împăratul iudeilor îi va lua tronul. Sfîntul Evanghelist Luca ne spune că la vîrsta de 12 ani Iisus a apărut în mijlocul învăţătorilor de lege din templul iudeilor, uimindu-i cu înţelepciunea şi răspunsurile Lui (Luca 2, 42). Acum avea treizeci de ani, era în deplinătatea forţelor fizice şi intelectuale, capabil să-şi înceapă activitatea, dar mai trebuia să îndeplinească o rînduială înscrisă în legea iudaică. Aşa cum la opt zile după naştere fusese tăiat împrejur cum o cerea legea, iar la 40 de zile fusese închinat la Templu unde îl primise Dreptul Simion şi Proorociţa Ana şi adusese jertfa prevăzută în lege, tot ca să se plinească legea venea lanul Iordanului. „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!" (Ioan 1, 29). Acestea erau cuvintele cu care Sfîntul loan Botezătorul îl întîmpina pe Mîntuitorul venit să se boteze în faţa mulţimilor adunate la rîul Iordanului. încă o dovadă a nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu faţă de oameni se împlineşte azi în apele Iordanului. Iisus Hristos apare, loan îl recunoaşte fără să-l fi văzut vreodată şi exclamă: „Eu am trebuinţă a mă boteza de tine şi tu vii la mine?" la care Iisus răspunde: „Lasă acum, căci aşa se cuvine nouă, să pivim toată dreptatea" (Matei 3, 14—15). Se deschid încă odată cerurile dar nu ca să coboare îngerii ci ca să se arate însuşi Dumnezeu Cel întreit în persoane care alcătuiesc o unitate desăvîrșită. Aici pe pămînt Fiul se boteza, acolo în ceruri Tatăl mărturisea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, întru care bine am voit" (Matei 3, 17), iar Duhul Sfînt în chip de porumbel transmitea harul său oamenilor prin Fiul: „Cel ce ridică păcatele lumii". Aceasta este măreaţa şi negrăita descoperire pe care ne-o aduce Botezul Domnului, întreg cerul se uneşte cu pămîntul pentru mîntuirea neamului omenesc. Sfîntul loan Gură de Aur ne spune că sînt trei feluri de botez: botezul iudaic, botezul lui loan şi botezul creştin. Botezul iudaic curăţea întinăciunile trupeşti, era o spălare a trupului. Botezul lui loan era cu mult mai înalt decît botezul iudaic, dar mai smerit decît al nostru, ne spune Sfîntul Părinte. Sfîntul loan Botezătorul îi chema pe oameni la pocăinţă, „că s-a apropiat împărăţia cerurilor" — împărăţie pământească constituită după rînduieli cereşti. Omenirea aflată la răspîntie de veacuri era chemată să-şi schimbe viaţa, căci un nou veac se deschidea în faţa ei. întoarcerea de la păcat la virtute şi săvîrşirea faptelor bune, dădeau nădejdi de mîntuire căci Mesia cel mult aşteptat urma să-şi înceapă activitatea. Marele Apostol al neamurilor ne spune lămurit: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, îndemnînd poporul să creadă în cel ce avea să vie după dînsul, adică în Hristos Iisus" (F. Ap. 19, 4). Toate acestea dovedesc încă o dată că Sfîntul loan Botezătorul a fost trimis să pregătească drumul Mîntuitorului care trebuia să înceapă activitatea mesianică. Botezul creştin, spre deosebire de cel iudaic, care curăţea numai trupul şi de botezul lui loan care îndemna la pocăinţă şi la practicarea virtuţilor, este plin de mult har, el izbăveşte de păcate, curăţă sufletul şi dă merindele Duhului, adică împărtăşeşte harul Duhului Sfînt celui ce se botează, ne spune Sfîntul loan Gură de Aur. Botezul lui loan este puntea de legătură între botezul iudaic şi botezul creştin. Se pune întrebarea: de ce s-a botezat Mîntuitorul? El nu era sub umbra păcatului, iar harul Duhului Sfînt era peste dînsul şi nu avea nevoie să se boteze. Răspunsul ni-l dă Sfîntul loan Gură de Aur, ca să fie făcut cunoscut oamenilor prin mărturisirea celui ce l-a botezat. însuşi Sfîntul Ioan Botezătorul recunoaşte că Iisus nu avea nevoie să fie botezat: „Eu am trebuinţă a mă boteza de tine şi tu vii la mine?" la care Iisus răspunde: „Lasă acum, căci aşa se cuvine nouă, să plinim toată dreptatea". „Dreptatea — despre care vorbeşte Mîntuitorul — constă în aceea că s-a supus profetului. După cum s-a tăiat împrejur şi a adus jertfa, şi a păzit sîmbetele, şi a ţinut sărbătorile iudaice, tot astfel a adăugat şi acest gest de a se supune profetului care boteza" (Sfîntul loan Hrisostom, Cuvîntări la Praznice împărăteşti). Aceasta este marea bucurie ce ne-o aduce Botezul Domnului din care se răsfrînge asupra noastră lumina cea neînserată a dumnezeirii lui Iisus Hristos, lumina cea de viaţă dătătoare a Sfintei Treimi celei de o fiinţă şi nedespărţite. NICOLAE Mitropolitul Ardealului