Telegraful Român, 2002 (Anul 150, nr. 1-48)
2002-02-01 / nr. 5-8
Nr. 568/2002 Profiluri spirituale . Intr-un studiu-eseu, intitulat Mihai Eminescu — „Expresia integrală a sufletului românesc“ — inserat în revista Academica, iulie, 2000, Tudor Ghinea scria că: „Poetul nostru naţional şi-a clădit opera pe unitatea dintre două postulate. Existenţa fiinţei identificată cu Veşnicia (Dumnezeu), prin care vroia să ajungă la descoperirea eternităţii, a infinitului a îngerului şi a fecioarei din mitologia româneasă. Fiinţa reală definită ca vremelnicie, care să pună în evidenţă frumuseţea lumii, farmecul şi adevărata vrajă, a vieţii pe Pământ — Esenţa Dănnirii este iubirea .. . Acestei exigenţe îi este subordonată întreaga sa Lume Lirică, la acea viziune se îndrumă toate compunerile lui, chiar şi acelea care pot să pară numai un tablou idilic sau o pură efuziune muzicală". Găsesc că această caracterizare este una dintre cele mai închegate şi exacte din câte s-au emanat până în prezent de către reputaţi eminescologi. Ea prinde şi intenţionalitatea de geniu şi fineţea filosofică probate atât de convingător de autorul Doinei. Lirica envnesciană a constituit şi constituie un pisc de neatins de alte condee, fie ele şi geniale. Este suficient, cred, să citez doar câteva versuri-perlă ale sale: „Find băiet, păduri cutreieram / Şi mă culcam ades lângă izvor, / Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam, / S-aud cum apa sună-ncetişor, / Un freamăt lin trecea din ram în ram / Şi un miros venea adormitor / Astfel adesea nopţi întregi am mas / Blând îngânat de-al valurilor glas“. Ideea valsează aici pe muzică divină aducându-mi aminte printr-un ceau de Sara pe deal sau De treci codrii de aramă ... cu o glăsuire a pădurii de argint. Talentul lui Eninescu, inspiraţia şi genialitatea sa vin dintr-o pregătire temeinică, enciclopediă sesizabile la el încă din anii tinereţii. Este pilduitoare în acest sens informaţia pe care ne-o dă Aron Pumnul: „Citeşte şi învaţă temeinic „Lepturariu românesc". Obţine informaţii despre întregul scris românesc de la Coresi, Varlaam, Dosoftei, Grigore Ureche, Miron şi Nicolae Costin, Ion Neculce, Dimitrie Catemir la scriitorii contemporani". Această sete de informare, de cunoaştere enciclopedică l-a urcat pe poetul-nepereche pe un piedestal care i-a permi lui o viziune peste timpuri, peste vremuri şi l-a înscris între esenţele tari ale culturii, literaturii şi filosofiei româneşti şi nu numai. La Eminescu, patria, glia, poporul nu erau cuvinte juxtapuse, ele formau un liant venerat şi divinizat. Căci el şi nu altul, a scris fără rezerve la vremea sa cu privire la ţară. „Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans phases (...), dar o iubim fără a-i cere în schimb, nici chiar încrederea ei ... nici chiar iubire, înnădită azi la lucruri străine şi la oameni străini. Şi chiar dacă amintirea noastră ar pieri în umbra veacurilor şi s-ar şterge din memoria tuturor, tot pe aceeaşi cale a conservării naţionalităţii şi ţării vom stărui fără a face în această supremă privire nici o concesie primejdioasă ideilor veacului“. Cu mintea şi experienţa dobândite de atunci, observăm cu satisfacţie că diagnosticul şi anticiparea omului de geniu nici nu s-au pierdut în umbra veacurilor, nici nu s-au dovedit întru nimic primejdoase. Dimpotrivă previziunile sale vin, parcă, din Biblia înţelepciunii pe care suntem obligaţi şi noi cei de azi să o receptăm cu veneraţie. @ In memoria generaţiilor contemporane poetului şi a celor imediat următoare stăruie insistent urarea poetului deplin al culturii româneşti: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, / Tânără mireasă, mamă cu amor, / Fiii tăi trăiască numai în frăţie, / Ca a nopţii stele, ca a zilei zori, / Viaţa în vecie, glorii, bucurie / Arme cu tărie, suflet românesc, / Vis de vitejie, fală şi mândrie, / Dulce Românie, asta ţi-o doresc“. E aici nu numai o dorinţă, o sacră urare, ci un gând imnic, un vis al fiului către maica iubită. Este un ideal prefigurat neamului său de care este iamorat. Acelaşi scrupulos Tudor Ghinea se confiază: „Prin creaţia sa, poetul nostru naţional, Mihai Eminescu a devenit un „astru“ ce formează o „galaxie întreagă“ de simţire omenească. Fiecare dintre noi, din generaţie în generaţie, purtăm în sine „ceva“ din scânteia de geniu a spiritului eminescian". Şi aceasta se explică prin faptul că scânteile de geniu conţin un „cristal“ care nu cedează nici timpurilor, nici epigonilor grăbiţi a-i împinge în uitare cu nonşalanţa suficienţilor, a urechiştilor amorezaţi de propria lor efemeritate. Pentru specialişti, pentru eminescologi, pentru omul de bun simţ nu va fi niciodată inutil a reflecta la previziunea marelui critic şi proteguitor al genialului poet , Titu Maiorescu: „Literatura poetică românească va începe secolul al XX-lea sub auspicile geniului lui şi forma limbii naţionale, care s -a găst în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti". Azi, am putea împinge expresia până astăzi şi la cotele viitorului. Fiindcă ideile fecunde sunt ca vinurile vechi, capătă virtuţi noi pe măsura scurgerii timpului. Eminescu este un izvor care, prin curgere se limpezeşte, se înviorează, devine tot mai tumultuos. Una dintre cunoscătoarele riguroase ale operei neîntrecutului nostru poet naţional — Rosa Del Conte se exprima nu numai exact dar şi de o manieră poetică de invidiat: „Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape prin miracol dntr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene; este un astru ţâşnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tânără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură şi de severă tradiţie. Ca şi a Luceafărului său, şi lumina lui a străbătut, înainte să ajungă până la noi o cale lungă“. Calea aceasta lungă parcursă de dârzul poet, gânditor, savant nu a fost deloc una netedă, fără povârnişuri, fără nebănuite piedici. Dar cutezantul le-a dovedit pe toate, le-a umilit prin dârzenie, talent şi perspicacitate. Tocmai de aceea, cărturarul Ion Rotaru se simte motivat să afirme despre Eminescu: „se cere citit cu bucurie proaspătă de fiecare dată, la orice dată.“ Relevând multipla personalitate a poetului ipoteştean, marele nostru savant, decan al mai multor culturi şi religii universale, Mircea Eliade nota în cunoştinţă de cauză: „Generaţii întregi şi-au călit ideologia după articolele politice ale lui Eminescu. Mii de oameni au făptuit dură îndemnurile, viziunea şi logica lui Eminescu“. Mă întreb: câţi dintre urmaşii „Dumnezeului Poeziei româneşti“, cum mi-am per(Continuare în pag. a 6-a) Prof. univ. dr. MARIN VOICULESCU Mihai Eminescu (II) TELEGRAFUL ROMÂN HEB BEB K33B Caragiale şi legăturile sale cu ardelenii: pagini de corespondenţă Cele mai multe scrisori au un caracter intim. Orice privire asupra operei epistolare, doar in cazul un scriitor, poartă în sine un germane de indiscreţie. Aceasta pentru că universul interior al omului se descoperă mai lesne în comunicări scrise adresate celor apropiaţi, decât în cazul creaţiilor destinate publicării. Caragiale a dorit să rămână mereu în umbra operei sale. In corespondenţă, note critice, articole şi cronici, el a făcut elogiul talentului şi al „stilului potrivit“, înainte de a lăuda autorul. Intr-o scrisoare către profesorul Mihail Dragomirescu din iulie 1907, Caragiale se întreabă cu umor: „Ce are a face, în artă, autorul, când e voba de operă? Ca n faţa flăcăilor. Ia horă, ce are a face tata cu fata? Tata a făcut-o — alţii să o joace.“ (Ion Luca Caragiale, Scrisori şi acte, 1963, p. 48)“. În acelaşi fel i se adresează şi lui Horia Petru-Petrescu atunci când acesta îi solicită câteva amănunte pentru teza de doctorat la care lucra, având ca temă tocmai viaţa şi activitatea literară a lui Caragiale. Cu toate acestea, opera epistolară a lui Caragiale a căzut victimă invenţiei lui Gutenberg, find inclusă în volumul al şaptelea din seria Opere (completat ulterior prin culegerea Ion Luca Caragiale. Scrisori şi acte, sub îngrijirea lui Şerban Cioculescu). Valoarea documentară a corespondenţei lui Caragiale nu poate fi pusă sub semnul întrebării, ilustrând şi clarificând legăturile scriitorului cu lumea politică şi literară a vremii. Printre personalităţile cu care Caragiale a corespondat îi putem amiti pe Barbu Ştefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă, Paul Zarifopol, Mihail Dragomirescu, Octavian Goga, Const. I. Nottara, Spiru Haret, Vasile Goldiş şi mulţi alţii. Voi stărui aici doar asupra scrisorilor pe care Caragiale le-a trimis, înainte şi după plecarea la Berln, prietenlor săi transilvăneni Aceştia fac parte dintre intelectualii de frunte ai Ardealului, aflaţi la acele momente în lupta de desăvârşire a unităţii naţionale a românilor. Este cunoscut faptul că marele scriitor avea legături directe cu Ardealul prin rudele sale pe linie maternă, atât bunicul mamei sale, cât şi tatăl acesteia, Luca Kiriak Karaboa, făceau parte din tagma negustorilor ardeleni. începând cu anul 1892, Caragiale şi-a exprimat în numeroase rânduri intenţia de a se stabili în Transilvania, simţind nevoia unei evadări din balcanica şi pestriţa „lume, lume a ţărilor româneşti unde „de-atâta vreme puternicii deosebiţi ce s-au perindat la putere vor sistematic, sub fel de fel de cuvinte, să mă ţină într-o poziţie umilitoare şi inferioară“ (Ion Luca Caragiale, Scrisori şi acte, 1963, p. 7). Intr-o scrisoare către I. Panţu, profesor la Şcoala Comercială Română din Braşov, se interesează de posibilitatea de a preda acolo lecţii de română şi franceză, pentru a putea duce astfel la desăvârşire o lucrare pentru care adunase suficient material (nu se menţionează despre ce lucrare este vorba). Cererea lui Caragiale a rămas fără rezolvare, aşa cum eşuase şi o încercare similară la Sibiu. Aceeaşi asociere a Ardealului cu locul în care şi-ar putea găsi liniştea răzbate şi din schimbul de scrisori cu protopopul unit Ilie Dăianu (devenit parlamentar după alipirea Transilvaniei la România). De această dată tristeţea şi nostalgia sunt sentimentele domnite: „Ce vă pot spune acuma e că aş intra în mijlocul dumneavoastră cu sufletul plin de prietenie recunoscătoare: acolo m-aş afla în sfârşit a uns la liman ocrotitor; acolo m-aş putea vindeca în linişte de atâtea ş-atâtea ofense, mâhniri şi amărăciuni, acolo, cu spiritul senin, aş putea urma nedesăvârşita mea carieră literară, atât de des întreruptă de adâncă descurajare.“ (Ion Luca Caragiale, Scrisori şi acte, 1963, p. 101—102). Ilie Dăianu şi patrioţii clujeni grupaţi în jurul periodicului de orientare poporanistă Răvaşul erau în favoarea sosirii lui Caragiale în Transilvania, cu ajutorul căruia sperau în schimbul unui „modest honorar", să înfiinţeze o tipografie românească şi o revistă politico-literară. Pnn urmare, scriitorul era privit ca o personalitate ce ar putea însufleţi lupta românilor ardeleni. Deşi în 1905 Caragiale a ales să se stabilească la Berlin, legătura cu Ardealul nu este întreruptă. In timpul călătoriilor sale spre ţară se oprea adesea la Budapesta sau in oraşele din Transilvania. Prin intermediul ziarelor şi a corespondenţei, scriitorul era mereu la curent cu activitatea politică a ardelenilor. Mai mult decât atât a acceptat colaborarea la zarul Românul din Arad, al cărui director era Vasile Goldiş. Acesta din urmă îl ruga pe marele scriitor: „Să ne ajuţi cu puterea de leu a d-tale la biruinţă. Să ne scrii. Fie articole de fond, fie vreo schiţă liteară, fie, în fine, orice, numai să fie ieşit din sufletul lui Caragiale şi să fie iscălit numele Caragiale* (vezi nota lui Şerban Cioculescu în Ion Luca Caragiale, Scrisori şi acte, 1963, p. 106). Vasile Goldu, prin glasul căruia s-a proclamat la Alba Iulia unirea tuturor românilor şi a teritoriilor locuite de aceştia cu România, îşi exprimă încrederea în geniul artistic, patriotismul, dar şi forţa lui Caragiale de a insufla încredere unui popor ce vreme îndelungată fusese atât de greu încercat. Caragiale, a cărui profesiune de credinţă a fost întotdeauna adevărul, nu putea să treacă cu vederea disensiunile existente între românii din Transilvania. De aceea, în articolele sale apărute în revista condusă de Goldiş insistă mai mult asupra relaţiilor dintre românii înşişi şi mai puţin asupra relaţiilor acestora cu autorităţile habsburgice. Un prieten apropiat al lui Caragiale a fost Octavian Goga, fruntaşul dizidenţilor de la Tribuna. Deşi Caragiale, prudent, a optat pentru colaborarea cu aripa partidului naţional din jurul ziarului Românul, relaţiile cu poetul ardelean au fost menţinute, cei doi întâlnindu-se atât la Berlin, cât şi la Budapesta. Prin intermediul lui Goga, Caragiale a cunoscut probabil şi alte personalităţi ale Ardealului. Nu trebuie să uităm că prima soţie a poetului a fost Ortensia, fiica lui Partenie Cosma, figură marcantă a vieţii publice din Transilvania, susţinător, alături de soţia sa a idealurilor românilor ardeleni, în scrisoarea din 14 septembre 1911 către Goga, Caragiale nu uita să trimită famliei Cosma alese salutări. Deşi a fost mereu cu gândul alături de ardelenii aflaţi în pragul unor importante transformări istorice, Caragiale nu a trăit îndeajuns pentru a vedea împlinită unirea acestora cu România. Dar putem fi siguri că le-ar fi împărtăşit bucuria la fel de adânc precum a reacţionat în faţa evenimentelor de la 1907. Frământarea şi emoţia provocate de răscoalele din 1907 sunt ilustrate într-o scrisoare adresată lui Petre Missir. Din ultimul an al vieţii lui Caragiale datează şi o scrisoare adresată viitorului episcop Roman R. Ciorogariu, prin care, după ce îi mulţumeşte acestuia pentru o publicaţie trimisă, îşi exprimă dorinţa ca „stările" din Transilvania să intre pe un făgaş mai bun: „Ciudată lume, ce-i drept! Dumnezeu să o facă normală, aşa ca stările regionale să se potrivească legilor universale de dreptate şi omenie, măcar la suprafaţă dacă nu în fond — lucru de dorit pentru orice neam de oameni“ (Ion Luca Caragiale, Scrisori şi acte, 1963, p. 177). Voi încheia cu acest fragment de scrisoare pentru că aici e cuprinsă, în câteva rânduri, dorinţa care l-a însoţit pe Caragiale de-a lungul întregii sale existenţe: speranţa intr-o îndreptare a lucrurilor initra pe care, deşi a părăsit-o către sfârşitul vieţii, a purtat-o mereu în suflet. SIMONA VERONICA ABRUDAN 120 ani - Premierea primei operete româneşti „Crai nou11 - Ciprian Porumbescu La 28 februarie 1882, cu 120 ani în urmă, in sila festivă a Şcolilor Centrale Române din Braşov (azi colegiul Andrei Şaguna), a avut loc spectacolul de premiere a primei operete româneşti, cea mai mare realizare a lui Ciprian Porumbescu. Venise de la Vieni, unde fusese coleg cu mirele compozitor Johan Strauss şi cu braşoveanul Andrei Bârseanu, dar şi cu concetăţenii săi bucovineni: Lazăr Nastasi şi Gheorghe Chelariu (stabiliţi apoi la Braşov). Depunea Eforiei Şcolare braşovene un atestat de studii emis în anul 1877 prin care dovedea că a absolvit clasa a IV-a în cadrul seminarului mitropolitan din Cernăuţi, o „dovadă de progres şi iveală “, având din cântări după melodia greacă, din cântarea corală şi despre melodia slavă, toate aprecierile cu „foarte bine“. Depunerea acestui act s-a făcut cu siguranţă după ce David Almăşanu, cunoscutul profesor de la gimnaziu, în calitate de preşedinte al comitetului parohial al bisericii Sf. Nicolae din Şchei semnează în Telegraful Român din 10/22 octombrie 1881 anunţul de angajare a unui dirijor coral la biserica din Şchei, cor părăsit cu câţiva ani în urmă de compozitorul Gheorghe Dima. Singura solicitare era a lui Ciprian Porumbescu, deja angajat la Şcolile centrale (profesor de cântări la gimnaziu, la şcoala comercială şi reală, precum şi la clasele a IV-a şi a V-a de fete), motivând între altele că „atestatele şi documentele mele se află în prezent la preaonorabila Eforie a şcoalelor mai sus menţionate", dovedind că „pe deplin cunosc cazul general şi că am funcţionat ca dirigent, precum se vede aceasta din atestatul domnului profesor şi organist al curţii imperiale, Krenn.. .“2. Deja în 27 decembrie 1881 Ciprian Porumbescu semnează contractul cu reprezentanţa bisericii din Şchei, semnând actul ca „absolvent de teologie şi filozofie şi conservatoriu, profesor de muzică la şcolile centrale din Braşov", obligându-se să reorganizeze corul, care să came, atât la cele 24 de sărbători creştine de peste an, cât şi la „inaugurarea şi finel anului şcolastic, la festivităţile extraordiare, la înmor■Vnântările persoanelor distinse şi bine meritate pentru biserică, şcoală şi naţiune". Pe lângă aceste angajări Ciprian activează în cadrul „Reuniunii române de gimnastică şi cântări“ ca dirijor secund şi-şi găsea tip şi de meditaţii, cu toate că starea sănătăţii sale se înrăutăţea zilnic. Constatăm din documente că reuşise să realizeze mai multe formaţii corale, folosindu-se şi de elevii gimnazişti, dar şi „junii şi bărbaţii din popor, precum şi soţiile respectiv fetele lor.. .“3. Pregătirea pentru lansarea primei operete româneşti o iniţiază încă de la venirea în Braşov. Indelungile discuţii cu prietenul său de la „Reununea de cântări“, Friedrich Böhme confirmă acest lucru. Lipsit de degete, acesta cânta la orgă şi pian la Biserica Neagră şi din prietene pentru Ciprian îi copiază toată partitura operetei „Crai Nou“ pentru orchestră, exemplarul unic în ţară aflându-se expus în Muzeul bis. ir. Nicolae din Şchei. Răsfoind filele „Gazetei de Transilvania", aflăm pentru numerele din 23 februare /27 martie 1882 şi 28 februarie / 9 martie 1882 ştirea lansării operetei în termeni destul de evazivi: „Teatrul român în Braşov. O societate de diletanţi va prezenta în 27 şi 28 februarie, în sila cea mare a gimnaziului român de aici, opereta Crai nou de V. Alecsandri, muzica de C. Porumbescu“, în schimb aprecierile ulterioare se întrec în apelative. „Opera a avut un succes extraordinar de mare — aprecia un martor ocular. Totul a mers de minune. Toţi erau aşa de entuziasmaţi, încât se zăpăciseră, bateau din picioare, strigau, aplaudau... Toţi în costume naţionale, care străluceau şi scânteiau de te orbea...“4. Cuvintele sorei adresate pretr-o scrisoare după spectacolul de a doua zi erau în aceeaşi manieră: „Aplauzele erau colosale, publicul în culmea entuziasmului. . . Ciprian de mult visa un asemenea succes încă de pe când era copilandru...“. între „diletanţii“ la care făcea referinţă publicaţia braşoveană figurau: Carolina Lengher (soţia cunoscutului jurist şi profesor de la gimnaziu, Ion Lengher) în rolul Dochiei; Cornelia Roman în rolul Ancăi; Gheorghe Strâmbu în rolul lui Leonaş, iar cel mai potrivit rol l-a avut Zaharia Butnaru în rolul lui Moş Corbu, căruia îi rămăsese această poreclă toată viaţa. Tot atât de neaşteptată este aprecierea de după spectacol din „Gazeta de Transilvania", evazivă ca şi anunţul iniţial: „Muzica ce a compus-o pentru Crai nou, e vie, foarte plăcută şi ne dovedeşte că a studiat cu multă diligenţă operele compozitorilor moderni: Ofenbich, Genee, Strauss, Lecocq ş.a.“5. Pe bună dreptate aprecierea atrage după sine replica tăioasă şi plină de indignare a marelui compozitor în nr. 31 din 14/26 martie 1882: „... Spre rectificarea aserţiunii acesteia — sublinia Ciprian Porumbescu —, îmi permit a declara la locul acesta, că eu din toată literatura muzicii moderne, chiar componiştii aceştia îi cunosc mai puţin şi nici când nu i-am făcut ca obiect de studiu... şi dacă este vorba de vreun componist, care l-am studiat şi-l studiez şi acum cu multă diligenţă, atunci îmi permit a spune că componistul acesta e însuşi poporul nostru român, care stă peste Offenbach, Genee, Suppe etc.. .*. Datorită prestigiului de care s-a bucurat spectacolul, în 14/26 martie 1882, Ciprian oferă al treilea şi ultimul spectacol braşovean, intercalând între actul prim şi cel secund şi „Hora Braşovului“, compoziţie care se păstrează azi în vitrina din muzeul bisericii Sf. Nicolae, dedicată marelui compozitor. Ca o arcadă în timp, în aceeaşi arhivă documentară din Şcheia Braşovului, se păstrează documentele inedite ale festvalului dedicat lui Ciprian Porumbescu cu prilejul aniversării a 50 de ani de la spectacolul primei operete româneşti, începând cu 30 martie 1932. Iniţiatorul acestei acţiuni a fost tot un compozitor, ale cărui aripi creatoare s-au întrerupt la numai 32 de ani, fiindu-i sortit să conducă destinele corului bisericii din Şchei şi să moară ca şi înaintaşul său de aceeaşi boală. Este vorba de preot, prof. Ioan Brânzea (1905—1937), absolvent al Institutului Teologic din Sibiu şi profesor la Liceul Andrei Şaguna, secretar general al Reuniunii de muzică Gh. Dima de Braşov. La festivalul dedicat semicentenarului operetei lui Ciprian Porumbescu s-a bucurat de concursul cunoscuţilor solişti bucureşteni Victoria Costescu Duca de la Opera Română (în rolul Anicăi) şi Vasle Rabega de la aceeaşi Operă (în rolul lui Leonaş), iar în rolul Dochiţei o aflăm pe Iuliana Bogdan, fiica cunoscutului cărturar Ion Bogdan. I. Brânzea reuneşte pentru acest spectacol corul bisercii Sf. Nicolae cu cel al Conservatorului „Astra“ aflat sub bagheta lui Constantin Bobescu. Psaltul bisericii Sf. Nicolae Mircea Brenciu joacă rolul ispravnicului, iar Bujor Mâzgăreanu pe cel al cimpoierului Moş Corbu. In spectacol este inrodusă Hora Braşovului de Ciprian Porumbescu, urmată de cuvântarea preotului dirijor loan Brânzea. După spectacol acelaşi loan Brânzea realizează şi o micro-monografie dedicată lui Ciprian Porumbescu . Ziarele timpului au recepţionat cu recunoştinţă acest festival. Acelaşi preot profeor loan Brânzea, cu puţin timp înainte de a muri, are cinstea de a participa din partea Astrei Braşov la dezvelirea bustului compozitorului Ciprian Porumbescu ridicat la Stupea. Astăzi, la 120 ani de la primul spectacol al primei operete, considerăm aceste rânduri un pios omagiu adus celor care ne-au luminat cărările simţirii pe drumul încărcat de florile frumosului. Prof. dr. VASILE OLTEAN 1. Vasile Oltean, Acte, documente şi scrisori din Şcheii Braşovului“, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 401. 2. Idem, p. 402. 3. Paul Leu, „Ciprian Porumbescu — Monografie“, Muzeul Suceava, 1972, p. 118. 4. Idem, p. 122. 5. Gazeta Transilvaniei, nr. 27 din 5/17 martie 1882, p. 1. 6. Fondul loan Brânzea, nr. 78. 7. loan Brânzea, „intru pomenirea lui C. G. Porumbescu — cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea sa“, Braşov, Tip. Unirea, 1933. □|a|o|a|o|o|a|o5o|JELIELM In istoria filosofiei creştine, Vladimir Soloviov ocupa locul cel mai de frunte, fiind considerat cel mai important filosof creştin al secolului nouăsprezece. Activitatea sa, deşi s-a desfăşurat în cea de a doua jumătate a secolului trecut, totuşi aceasta a fost receptată destul de timpuriu şi în ţara noastră. Unul dintre teologii de prestigiu ai Bisericii noastre Ortodoxe care s-a aplecat asupra operei acestui important filosof religios este renumitul teolog sibian, pr. prof. dr. Nicolae Terchilă de la fosta Academie Teologică din Sibiu, actuala Facultate de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna“. Astfel, într-o lucrare din anul 1936, pr. prof. dr. Nic. Terchilă analizează principalele idei de filosofie religioasă ale filosofului Vladimir Soloviov, analiza sa oprindu-se doar asupra a trei teme ale filosofiei acestuia şi anume: metafizica, mistica şi apocalipsa lui Soloviov. Intr-o scurtă introducere, pr. prof. Terchilă ne oferă câteva date bio-bibliografice referitoare la personalitatea filosofului Soloviov. Astfel, aflăm că acesta s-a născut în anul 1853 la Moscova, tatăl său fiind renumitul istoric Sergiu Soloviov iar mama sa, o femeie foarte spirituală", era descendentă din familia ilustrului filosof Skovoroda. Soloviov şi-a însuşit o dublă pregătire: una ştiinţifică şi alta umanistă, înscriindu-se mai întâi la facultatea de ştiinţe naturale iar după doi ani, trecând la cea de istorie-filologie. De asemenea, a participat cu sârguinţă şi la cursurile Academiei teologice moscovite. După o perioadă de doi ani petrecută în străinătate, în care a adâncit problemele filosofiei indiene, gnostice şi medievale, revine în Rusia unde primeşte o catedră la universitatea din Sankt-Petersburg şi unde se împrieteneşte cu cei doi titani ai literaturii universale: Dostoievski şi Tolstoi. (Continuare în pag. a 7-a) Pr. VIRGIL MANASE □ □ □ □ □ □ 0° Filosoful religios Vladimir Soloviov Pag. 3