Telegraful Român, 2002 (Anul 150, nr. 1-48)

2002-02-01 / nr. 5-8

Nr. 568/2002 Profiluri spirituale . Intr-un studiu-eseu, intitulat Mihai Eminescu — „Expresia integrală a sufletului românesc“ — inserat în revista Academica, iulie, 2000, Tudor Ghinea scria că: „Poetul nostru naţional şi-a clădit opera pe uni­tatea dintre două postulate. Existenţa fiinţei identi­ficată cu Veşnicia (Dumnezeu), prin care vroia să ajungă la descoperirea eternităţii, a infinitului a în­gerului şi a fecioarei din mitologia româneas­ă. Fiin­ţa reală definită ca vremelnicie, care să pună în e­­videnţă frumuseţea lumii, farmecul şi adevărata vra­jă, a vieţii pe Pământ — Esenţa Dă­nnirii este iubi­rea .. . Acestei exigenţe îi este subordonată întreaga sa Lume Lirică, la acea viziune se îndrumă toate compunerile lui, chiar şi acelea care pot să pară nu­mai un tablou idilic sau o pură efuziune muzicală". Găsesc că această caracterizare este una dintre cele mai închegate şi exacte din câte s-au emanat până în prezent de către reputaţi emi­nescologi. Ea prinde şi intenţionalitatea de geniu şi fineţea filosofică pro­bate atât de convingător de autorul Doinei.­­ Lirica envnesciană a constituit şi constituie un pisc de neatins de alte condee, fie ele şi geniale. Es­te suficient, cred, să citez doar câteva versuri-perlă ale sale: „Fi­nd băiet, păduri cutreieram / Şi mă cul­cam ades lângă izvor, / Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam, / S-aud cum apa sună-ncetişor, / Un freamăt lin trecea din ram în ram / Şi un miros venea adormitor / Astfel ades­ea nopţi întregi am mas / Blând îngânat de-al valurilor glas“. Ideea valsează aici pe muzică divină aducându-mi aminte printr-un ceau de Sara pe deal sau De treci codrii de aramă ... cu o glăsuire a pădurii de argint.­­ Talentul lui Eninescu, inspiraţia şi genialitatea sa vin dintr-o pregătire temeinică, encicloped­iă se­sizabile la el încă din anii tinereţii. Este pilduitoare în acest sens informaţia pe care ne-o dă Aron Pum­nul: „Citeşte şi învaţă temeinic „Lepturariu româ­nesc". Obţine informaţii despre întregul scris româ­nesc de la Coresi, Varlaam, Dosoftei, Grigore Ureche, Miron şi Nicolae Costin, Ion Neculce, Dimitrie Ca­­temir la scriitorii contemporani". Această sete de in­formare, de cunoaştere enciclopedică l-a urcat pe poetul-nepereche pe un piedestal care i-a perm­i lui o viziune peste timpuri, peste vremuri şi l-a înscris între esenţele tari ale culturii, literaturii şi filosof­iei româneşti şi nu numai.­­ La Eminescu, patria, glia, poporul nu erau cu­vinte juxtapuse, ele formau un liant venerat şi divi­nizat. Căci el şi nu altul, a scris fără rezerve la vre­mea sa cu privire la ţară. „Noi o iubim aşa cum es­te, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans phases (...), dar o iubim fără a-i cere în schimb, nici chiar încrederea ei ... nici chiar iubi­­re, înnădită azi la lucruri străine şi la oameni străini. Şi chiar dacă amintirea noastră ar pieri în umbra veacurilor şi s-ar şterge din memoria tuturor, tot pe aceeaşi cale a conservării naţionalităţii şi ţării vom stărui fără a face în această supremă privire nici o concesie primejdioasă ideilor veacului“. Cu mintea şi experienţa dobândite de atunci, observăm cu satisfacţie că diagnosticul şi anticiparea omului de geniu nici nu s-au pierdut în umbra veacurilor, nici nu s-au dovedit întru nimic primejd­oase. Dim­potrivă previziunile sale vin, parcă, din Biblia înţe­lepciunii pe care suntem obligaţi şi noi cei de azi să o receptăm cu veneraţie. @ In memoria generaţiilor contemporane poetului şi a celor imediat următoare stăruie insistent urarea poetului deplin al culturii româneşti: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, / Tânără mireasă, mamă cu amor, / Fiii tăi trăiască numai în frăţie, / Ca a nopţii stele, ca a zilei zori, / Viaţa în vecie, glorii, bucurie / Arme cu tărie, suflet românesc, / Vis de vitejie, fală şi mândrie, / Dulce Românie, asta ţi-o doresc“. E aici nu numai o dorinţă, o sacră urare, ci un gând imnic, un vis al fiului către maica iu­bită. Este un ideal prefigurat neamului său de care este i­amorat.­­ Acelaşi scrupulos Tudor Ghinea se confiază: „Prin creaţia sa, poetul nostru naţional, Mihai Emi­nescu a devenit un „astru“ ce formează o „galaxie întreagă“ de simţire omenească. Fiecare dintre noi, din generaţie în generaţie, purtăm în sine „ceva“ din scânteia de geniu a spiritului eminescian". Şi a­ceasta se explică prin faptul că scânteile de geniu conţin un „cristal“ care nu cedează nici timpurilor, nici epigonilor grăbiţi a-i împinge în uitare cu non­şalanţa suficienţilor, a urechiştilor amorezaţi de pro­pria lor efemeritate. Pentru specialişti, pentru eminescologi, pentru o­­mul de bun simţ nu va fi niciodată inutil a reflecta la previziunea marelui critic şi proteguitor al genia­lului poet , Titu Maiorescu: „Literatura poetică ro­mânească va începe secolul al XX-lea sub auspici­le geniului lui şi forma limbii naţionale, care s -a gă­s­t în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româ­neşti". Azi, am putea împinge expresia până astăzi şi la cotele viitorului. Fiindcă ideile fecunde sunt ca vinurile vechi, capătă virtuţi noi pe măsura scurgerii timpului. Eminescu este un izvor care, prin curgere se limpezeşte, se înviorează, devine tot mai tumultuos. Una dintre cunoscătoarele riguroase ale operei ne­întrecutului nostru poet naţional — Rosa Del Conte se exprima nu numai exact dar şi de o manieră poe­tică de invidiat: „Eminescu nu e o floare rară, des­făcută aproape prin miracol d­ntr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene; este un astru ţâşnit din adâncurile ceruri­lor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tâ­nără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de ve­che cultură şi de severă tradiţie. Ca şi a Luceafăru­lui său, şi lumina lui a străbătut, înainte să ajungă până la noi o cale lungă“. Calea aceasta lungă par­cursă de dârzul poet, gânditor, savant nu a fost de­loc una netedă, fără povârnişuri, fără nebănuite pie­dici. Dar cutezantul le-a dovedit pe toate, le-a umi­lit prin dârzenie, talent şi perspicacitate. Tocmai de aceea, cărturarul Ion Rotaru se simte motivat să afirme despre Eminescu: „se cere citit cu bucurie proaspătă de fiecare dată, la orice dată.“ Relevând multipla personalitate a poetului ipoteş­­tean, marele nostru savant, decan al mai multor cul­turi şi religii universale, Mircea Eliade nota în cu­noştinţă de cauză: „Generaţii întregi şi-au călit ideo­logia după articolele politice ale lui Eminescu. Mii de oameni au făptuit dur­ă îndemnurile, viziunea şi logica lui Eminescu“. Mă întreb: câţi dintre urmaşii „Dumnezeului Poeziei româneşti“, cum mi-am per­(Continuare în pag. a 6-a) Prof. univ. dr. MARIN VOICULESCU Mihai Eminescu (II) TELEGRAFUL ROMÂN HEB BEB K33B Caragiale şi legăturile sale cu ardelenii: pagini de corespondenţă Cele mai multe scrisori au un caracter intim. Orice privire asupra operei epistolare, d­oar in cazul un­ scriitor, poartă în sine un germane de indiscreţie. Aceasta pentru că universul interior al omului se descoperă mai lesne în comunicări scrise adresate ce­lor apropiaţi, decât în cazul creaţiilor destinate publicării. Caragiale a dorit să rămână mereu în umbra ope­rei sale. In corespondenţă, note critice, articole şi cronici, el a făcut elogiul talentului şi al „stilului potrivit“, înainte de a lăuda autorul. Intr-o scrisoa­re către profesorul Mihail Dragomirescu din iulie 1907, Caragiale se întreabă cu umor: „Ce are a face, în artă, autorul, când e vo­ba de operă? Ca n faţa flăcăilor. Ia horă, ce are a face tata cu fata? Tata a făcut-o — alţii să o joace.“ (Ion Luca Caragiale, Scrisori şi acte, 1963, p. 48)“. În acelaşi fel i se adre­­sează şi lui Horia Petru-Petrescu atunci când acesta îi solicită câteva amănunte pentru teza de doctorat la care lucra, având ca temă tocmai viaţa şi activi­tatea literară a lui Caragiale. Cu toate acestea, opera epistolară a lui Caragiale a căzut victimă invenţiei lui Gutenberg, f­ind inclu­să în volumul al şaptelea din seria Opere (completat ulterior prin culegerea Ion Luca Caragiale. Scrisori şi acte, sub îngrijirea lui Şerban Cioculescu). Valoa­rea documentară a corespondenţei lui Caragiale nu poate fi pusă sub semnul întrebării, ilustrând şi cla­rificând legăturile scriitorului cu lumea politică şi literară a vremii. Printre personalităţile cu care Caragiale a corespondat îi putem am­iti pe Barbu Ştefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă, Paul Za­­rifopol, Mihail Dragomirescu, Octavian Goga, Const. I. Nottara, Spiru Haret, Vasile Goldiş şi mulţi alţii. Voi stărui aici doar asupra scrisorilor pe care Ca­ragiale le-a trimis, înainte şi după plecarea la Berl­­­n, prietenlor săi transilvăneni Aceştia fac parte dintre intelectualii de frunte ai Ardealului, aflaţi la acele momente în lupta de desăvârşire a unităţii na­ţionale a românilor. Este cunoscut faptul că marele scriitor avea legă­turi directe cu Ardealul prin rudele sale pe linie maternă, atât bunicul mamei sale, cât şi tatăl aces­teia, Luca Kiriak Karaboa, făceau parte din tagma negustorilor ardeleni. începând cu anul 1892, Cara­giale şi-a exprimat în numeroase rânduri intenţia de a se stabili în Transilvania, simţind nevoia unei eva­dări din balcanica şi pestriţa „lume, lume a ţări­lor româneşti unde „de-atâta vreme puternicii deo­sebiţi ce s-au perindat la putere vor sistematic, sub fel de fel de cuvinte, să mă ţină într-o poziţie umi­litoare şi inferioară“ (Ion Luca Caragiale, Scrisori şi acte, 1963, p. 7). Intr-o scrisoare către I. Panţu, profesor la Şcoala Comercială Română din Braşov, se interesează de posibilitatea de a preda acolo lecţii de română şi franceză, pentru a putea duce astfel la desăvârşire o lucrare pentru care adunase suficient material (nu se menţionează despre ce lucrare este vorba). Cererea lui Caragiale a rămas fără rezolvare, aşa cum eşuase şi o încercare similară la Sibiu. Aceeaşi asociere a Ardealului cu locul în care şi-ar putea găsi liniştea răzbate şi din schimbul de scrisori cu protopopul unit Ilie Dăianu (devenit par­lame­ntar după alipirea Transilvaniei la România). De această dată tristeţea şi nostalgia sunt sentimen­tele dom­­nite: „Ce vă pot spune acuma e că aş intra în mijlocul dumneavoastră cu sufletul plin de prietenie recunoscătoare: acolo m-aş afla în sfârşit a uns la liman ocrotitor; acolo m-aş putea vindeca în linişte de atâtea ş-atâtea ofense, mâhniri şi amă­răciuni, acolo, cu spiritul senin, aş putea urma ne­desăvârşita mea carieră literară, atât de des între­ruptă de adâncă descurajare.“ (Ion Luca Caragiale, Scrisori şi acte, 1963, p. 101—102). Ilie Dăianu şi patrioţii clujeni grupaţi în jurul pe­riodicului de orientare poporanistă Răvaşul erau în favoarea sosirii lui Caragiale în Transilvania, cu a­­jutorul căruia sperau în schimbul unui „modest ho­­norar", să înfiinţeze o tipografie românească şi o revistă politico-literară. Pnn urmare, scriitorul era privit ca o personalitate ce ar putea însufleţi lupta românilor ardeleni.­­ Deşi în 1905 Caragiale a ales să se stabilească la Berlin, legătura cu Ardealul nu este întreruptă. In timpul călătoriilor sale spre ţară se oprea adesea la Budapesta sau in oraşele din Transilvania. Prin inter­mediul ziarelor şi a corespondenţei, scriitorul era mereu la curent cu activitatea politică a ardelenilor. Mai mult decât atât a acceptat colaborarea la zarul Românul din Arad, al cărui director era Vasile Gol­diş. Acesta din urmă îl ruga pe marele scriitor: „Să ne ajuţi cu puterea de leu a d-tale la biruinţă. Să ne scrii. Fie articole de fond, fie vreo schiţă liteară, fie, în fine, orice, numai să fie ieşit din sufletul lui Caragiale şi să fie iscălit numele Caragiale* (vezi no­ta lui Şerban Cioculescu în Ion Luca Caragiale, Scrisori şi acte, 1963, p. 106). Vasile Gold­u, prin gla­sul căruia s-a proclamat la Alba Iulia unirea tuturor românilor şi a teritoriilor locuite de aceştia cu Ro­mânia, îşi exprimă încrederea în geniul artistic, pa­triotismul, dar şi forţa lui Caragiale de a insufla în­credere unui popor ce vreme îndelungată fusese atât de greu încercat. Caragiale, a cărui profesiune de credinţă a fost întotdeauna adevărul, nu putea să treacă cu vederea disensiunile existente între românii din Transilvania. De aceea, în articolele sale apărute în revista con­dusă de Goldiş insistă mai mult asupra relaţiilor din­tre românii înşişi şi mai puţin asupra relaţiilor a­­cestora cu autorităţile habsburgice. Un prieten apropiat al lui Caragiale a fost Octa­vian Goga, fruntaşul dizidenţilor de la Tribuna. Deşi Caragiale, prudent, a optat pentru colaborarea cu aripa partidului naţional din jurul ziarului Româ­nul, relaţiile cu poetul ardelean au fost menţinute, cei doi întâlnindu-se atât la Berlin, cât şi­ la Buda­pesta. Prin intermediul lui Goga, Caragiale a cunos­cut probabil şi alte personalităţi ale Ardealului. Nu trebuie să uităm că prima soţie a poetului a fost Or­­tensia, fiica lui Partenie Cosma, figură marcantă a vieţii publice din Transilvania, susţinător, alături de soţia sa a idealurilor românilor ardeleni, în scrisoa­rea din 14 septembr­e 1911 către Goga, Caragiale nu uita să trimită famliei Cosma alese salutări. Deşi a fost mereu cu gândul alături de ardelenii aflaţi în pragul unor importante transformări isto­rice, Caragiale nu a trăit îndeajuns pentru a vedea împlinită unirea acestora cu România. Dar putem fi siguri că le-ar fi împărtăşit bucuria la fel de adânc precum a reacţionat în faţa evenimentelor de la 1907. Frământarea şi emoţia provocate de răscoa­lele din 1907 sunt ilustrate într-o scrisoare adresată lui Petre Missir. Din ultimul an al vieţii lui Caragiale datează şi­ o scrisoare adresată viitorului episcop Roman R. Cio­­rogariu, prin care, după ce îi mulţumeşte acestuia pentru o publicaţie trimisă, îşi exprimă dorinţa ca „stările" din Transilvania să intre pe un făgaş mai bun: „Ciudată lume, ce-i drept! Dumnezeu să o facă normală, aşa ca stările regionale să se potrivească le­gilor universale de dreptate şi omenie, măcar la su­prafaţă dacă nu în fond — lucru de dorit pentru orice neam de oameni“ (Ion Luca Caragiale, Scrisori şi acte, 1963, p. 177). Voi încheia cu acest fragment de scrisoare pentru că aici e cuprinsă, în câteva rânduri, dorinţa care l-a însoţit pe Caragiale de-a lungul întregii sale existenţe: speranţa intr-o îndreptare a lucrurilor in­itra pe care, deşi a părăsit-o către sfârşitul vieţii, a purtat-o mereu în suflet. SIMONA VERONICA ABRUDAN 120 ani - Premierea primei operete româneşti „Crai nou11 - Ciprian Porumbescu La 28 februarie 1882, cu 120 ani în urmă, in sila festivă a Şcolilor Centrale Române din Braşov (azi colegiul Andrei Şaguna), a avut loc spectacolul de premiere a primei operete româneşti, cea mai mare real­i­zare a lui Ciprian Porumbescu. Venise de la Vieni, unde fusese coleg cu mirele compozitor Johan Strauss şi cu braşoveanul Andrei Bârseanu, dar şi cu concetăţenii săi bucovineni: Lazăr Nastasi şi Gheorghe Chelariu (stabiliţi apoi la Bra­şov). Depunea Eforiei Şcolare braşovene un atestat de studii emis în anul 1877 prin care dovedea că a absolvit clasa a IV-a în cadrul semi­narului mitropolitan din Cernăuţi, o „dovadă de progres şi iveală “, având din cântări după melodia greacă, din cântarea corală şi despre melodia slavă, toate aprecierile cu „foarte bine“­. Depunerea acestui act s-a făcut cu siguranţă după ce David Almăşanu, cunoscutul profesor de la gimnaziu, în calitate de preşedinte al comitetului parohial al bi­sericii Sf. Nicolae din Şchei semnează în Telegraful Român din 10/22 octombrie 1881 anunţul de angajare a unui dirijor coral la biserica din Şchei, cor părăsit cu câţiva ani în urmă de compozitorul Gheorghe Dima. Singura solicitare era a lui Ciprian Porumbescu, deja angajat la Şcolile centrale (profesor de cântări la gimnaziu, la şcoala comercială şi reală, precum şi la clasele a IV-a şi a V-a de fete), motivând între al­tele că „atestatele şi documentele mele se află în prezent la preaonora­­bila Eforie a şcoalelor mai sus menţionate", dovedind că „pe deplin cu­nosc cazul general şi că am funcţionat ca dirigent, precum se vede aceasta din atestatul domnului profesor şi organist al curţii imperiale, Krenn.. .“2. Deja în 27 decembrie 1881 Ciprian Porumbescu semnează contractul cu reprezentanţa bisericii din Şchei, semnând actul ca „absol­vent de teologie şi filozofie şi conservatoriu, profesor de muzică la şcolile centrale din Braşov", obligându-se să reorganizeze corul, care să came, atât la cele 24 de sărbători creştine de peste an, cât şi la „inau­gurarea şi finel anului şcolastic, la festivităţile extraord­iare, la înmor­­■Vnântările persoanelor distinse şi bine meritate pentru biserică, şcoală şi naţiune". Pe lângă aceste angajări Ciprian activează în cadrul „Reu­niunii române de gimnastică şi cântări“ ca dirijor secund şi-şi găsea t­ip şi de meditaţii, cu toate că starea sănătăţii sale se înrăutăţea zilnic. Constatăm din documente că reuşise să realizeze mai multe formaţii co­rale, folosindu-se şi de elevii gimnazişti, dar şi „junii şi bărbaţii din popor, precum şi soţiile respectiv fetele lor.. .“3. Pregătirea pentru lan­sarea primei operete româneşti o iniţiază încă de la venirea în Braşov. Indelungile discuţii cu prietenul său de la „Reununea de cântări“, Frie­drich Böhme confirmă acest lucru. Lipsit de degete, acesta cânta la or­gă şi pian la Biserica Neagră şi din prieten­e pentru Ciprian îi copiază toată partitura operetei „Crai Nou“ pentru orchestră, exemplarul unic în ţară aflându-se expus în Muzeul bis. ir. Nicolae din Şchei. Răsfoind filele „Gazetei de Transilvania", aflăm pentru numerele din 23 februar­e /27 martie 1882 şi 28 februarie / 9 martie 1882 ştirea lansării operetei în termeni destul de evazivi: „Teatrul român în Braşov. O societate de diletanţi va prezenta în 27 şi 28 februarie, în sila cea mare a gimna­ziului român de aici, opereta Crai nou de V. Alecsandri, muzica de C. Porumbescu“, în schimb aprecierile ulterioare se întrec în apelative. „Opera a avut un succes extraordinar de mare — aprecia un martor ocular. Totul a mers de minune. Toţi erau aşa de entuziasmaţi, încât se zăpăciseră, bateau din picioare, strigau, aplaudau... Toţi în costume naţionale, care străluceau şi scânteiau de te orbea...“4. Cuvintele sorei adresate pr­etr-o scrisoare după spectacolul de a doua zi erau în ace­eaşi manieră: „Aplauzele erau colosale, publicul în culmea entuziasmu­lui. . . Ciprian de mult visa un asemenea succes încă de pe când era copilandru...“. între „diletanţii“ la care făcea referinţă publicaţia bra­­şoveană figurau: Carolina Lengher (soţia cunoscutului jurist şi profesor de la gimnaziu, Ion Lengher) în rolul Doch­iei; Cornelia Roman în ro­lul Ancăi; Gheorghe Strâmbu în rolul lui Leonaş, iar cel mai potrivit rol l-a avut Zaharia Butnaru în rolul lui Moş Corbu, căruia îi rămă­sese această poreclă toată viaţa. Tot atât de neaşteptată este aprecierea de după spectacol din „Gazeta de Transilvania", evazivă ca şi anunţul iniţial: „Muzica ce a compus-o pentru Crai nou, e vie, foarte plăcută şi ne dovedeşte că a studiat cu multă diligenţă operele compozitorilor moderni: Ofenbich, Genee, Strauss, Lecocq ş.a.“5. Pe bună dreptate aprecierea atrage după sine re­plica tăioasă şi plină de indignare a marelui compozitor în nr. 31 din 14/26 martie 1882: „... Spre rectificarea aserţiunii acesteia — sublinia Ciprian Porumbescu —, îmi permit a declara la locul acesta, că eu din toată literatura muzicii moderne, chiar componiştii aceştia îi cunosc mai puţin şi nici când nu i-am făcut ca obiect de studiu... şi dacă este vorba de vreun componist, care l-am studiat şi-l studiez şi acum cu multă diligenţă, atunci îmi permit a spune că componi­stul acesta e în­suşi poporul nostru român, care stă peste Offenbach, Genee, Suppe etc.. .*. Datorită prestigiului de care s-a bucurat spectacolul, în 14/26 mar­tie 1882, Ciprian oferă al treilea şi ultimul spectacol braşovean, inter­calând între actul prim şi cel secund şi „Hora Braşovului“, compoziţie care se păstrează azi în vitrina din muzeul bisericii Sf. Nicolae, dedi­cată marelui compozitor. Ca o arcadă în timp, în aceeaşi arhivă documentară din Şcheia Bra­şovului­, se păstrează documentele inedite ale fest­valului dedicat lui Ciprian Porumbescu cu prilejul aniversării a 50 de ani de la spectaco­lul primei operete româneşti, începând cu 30 martie 1932. Iniţiatorul a­­cestei acţiuni a fost tot un compozitor, ale cărui aripi creatoare s-au întrerupt la numai 32 de ani, fiindu-i sortit să conducă destinele coru­lui bisericii din Şchei şi să moară ca şi înaintaşul său de aceeaşi boală. Este vorba de preot, prof. Ioan Brânzea (1905—1937), absolvent al In­stitutului Teologic din Sibiu şi profesor la Liceul Andrei Şaguna, se­cretar general al Reuniunii de muzică Gh. Dima d­e Braşov. La festivalul dedicat semicentenarului operetei lui Ciprian Porumbescu s-a bucurat de concursul cunoscuţilor solişti bucureşteni Victoria Costescu Duca de la Opera Română (în rolul Anicăi) şi Vas­le Rabega de la aceeaşi Operă (în rolul lui Leonaş), iar în rolul Dochiţei o aflăm pe Iuliana Bogdan, fiica cunoscutului cărturar Ion Bog­dan. I. Brânzea reuneşte pentru acest spectacol corul biser­cii Sf. Nicolae cu cel al Conservato­rului „Astra“ aflat sub bagheta lui Constantin Bobescu. Psaltul bisericii Sf. Nicolae Mircea Brenciu joacă rolul ispravnicului, iar Bujor Mâzgă­­reanu pe cel al cimpoierului Moş Corbu. In spectacol este in­rodusă Ho­ra Braşovului de Ciprian Porumbescu, urmată de cuvântarea preotului dirijor loan Brânzea. După spectacol acelaşi loan Brânzea realizează şi o micro-monografie dedicată lui Ciprian Porumbescu . Ziarele timpului au recepţionat cu recunoştinţă acest festival. Acelaşi preot profe­or loan Brânzea, cu puţin timp înainte de a muri, are cinstea de a participa din partea Astrei Braşov la dezvelirea bustului compozitorului Ciprian Porumbescu ridicat la Stupea. Astăzi, la 120 ani de la primul spectacol al primei operete, conside­răm aceste rânduri un pios omagiu adus celor care ne-au luminat cără­rile simţirii pe drumul încărcat de florile frumosului. Prof. dr. VASILE OLTEAN 1. Vasile Oltean, Acte, documente şi scrisori din Şcheii Braşovului“, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 401. 2. Idem, p. 402. 3. Paul Leu, „Ciprian Porumbescu — Monografie“, Muzeul Suceava, 1972, p. 118. 4. Idem, p. 122. 5. Gazeta Transilvaniei, nr. 27 din 5/17 martie 1882, p. 1. 6. Fondul loan Brânzea, nr. 78. 7. loan Brânzea, „intru pomenirea lui C. G. Porumbescu — cu pri­lejul împlinirii a 50 de ani de la moartea sa“, Braşov, Tip. Unirea, 1933. □|a|o|a|o|o|a|o5o|JELIELM In istoria filosofiei creşti­ne, Vladimir Soloviov ocu­pa locul cel mai de frunte, fiind considerat cel mai im­portant filosof creştin al se­colului nouăsprezece. Acti­vitatea sa, deşi s-a desfăşu­rat în cea de a doua jumă­tate a secolului trecut, to­tuşi aceasta a fost receptată destul de timpuriu şi în ţa­ra noastră. Unul dintre teologii de prestigiu ai Bisericii noastre Ortodoxe care s-a aplecat asupra operei acestui im­portant filosof religios este renumitul teolog sibian, pr. prof. dr. Nicolae Terchilă de la fosta Academie Teologi­că din Sibiu, actuala Facul­tate de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna“. Astfel, într-o lucrare din anul 1936, pr. prof. dr. Nic. Terchilă analizează principalele idei de filosofie religioasă ale filosofului Vladimir Solo­viov, analiza sa oprindu-se doar asupra a trei teme ale filosofiei acestuia şi anume: metafizica, mistica şi apo­­calipsa lui Soloviov. Intr-o scurtă introducere, pr. prof. Terchilă ne oferă câteva date bio-bibliografice referitoare la personalitatea filosofului Soloviov. Astfel, aflăm că acesta s-a născut în anul 1853 la Moscova, tatăl său fiind renumitul is­toric Sergiu Soloviov iar mama sa, o femeie foarte spirituală", era descenden­tă din familia ilustrului fi­losof Skovoroda. Soloviov şi-a însuşit o dublă pregătire: una ştiinţi­fică şi alta umanistă, înscri­­indu-se mai întâi la faculta­tea de ştiinţe naturale iar după doi ani, trecând la cea de istorie-filologie. De ase­menea, a participat cu sâr­­guinţă şi la cursurile Aca­demiei teologice moscovite. După o perioadă de doi ani petrecută în străinătate, în care a adâncit probleme­le filosofiei indiene, gnosti­ce şi medievale, revine în Rusia unde primeşte o ca­tedră la universitatea din Sankt-Petersburg şi unde se împrieteneşte cu cei doi ti­tani ai literaturii universa­le: Dostoievski şi Tolstoi. (Continuare în pag. a 7-a) Pr. VIRGIL MANASE □ □ □ □ □ □ 0° Filosoful religios Vladimir Soloviov Pag. 3

Next