Telegraful Român, 2008 (Anul 156, nr. 1-48)

2008-01-01 / nr. 1-4

TELEGRAFUL ROMAN Nr. 11/ 4־ și 15 ianuarie 2008 S­ărbătoarea Bobotezei (Epifania), care încheie ciclul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, reprezintă un moment de bucurie şi înălţare sufletească, la care credincioşii se raportează întotdeauna cu o evlavie aparte. După ce primesc, în zilele premergătoare, vizita păstorilor lor sufleteşti, care le sfinţesc casele, ei vin în această zi a Botezului Domnului şi asistă la Sfânta Liturghie, urmată de îndată de slujba de Sfinţire a apei, numită Aghiazma mare, întru­cât se săvârşeşte numai o dată pe an, în această zi de 6 ianuarie, când se sfinţeşte firea apelor prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt. Această slujbă începe chiar cu un tropar, care dezvăluie taina acestei zile şi care sună astfel: ״ Glasul Domnului peste ape strigă, grăind: veniţi de luaţi toţi Duhul înţelepciunii, Duhul înţelegerii, Duhul temerii de Dumnezeu, al lui Hristos, Cel ce s-a arătat". în monitfelnic, unde se află cuprinsă rânduiala acestei slujbe, se face precizarea cum că ״ după ce zice preotul Rugăciunea am­ PRAZNICUL EPIFANIEI vonului, ieşim cu toţii la râu sau la locul unde este pregătită apa, mergând înaintea preotului cu sfeşnice, cu cădelniţa, cu steaguri şi cu icoane...". Aşa s-a săvârşit această slujbă, la râu sau într-un loc potrivit de pe raza fiecărei comunităţi parohiale, până la in­­staurarea comunismului, când s-a adoptat măsura restrictivă a săvârşirii tuturor actelor de cult numai în lăcaşurile de închinare. După revoluţie, tradiţia a fost reluată. La Sibiu, anul acesta, slujba Aghiazmei celei mari s-a săvârşit, pentru a treia oară, în locuri publice. Astfel, parohiile din Oraşul de Sus au săvârşit slujba Sfinţirii apei în Piaţa Mare, iar parohiile din Oraşul de Jos s-au adunat pe malul Cibinului, Str. Râului. S-a pornit, înspre ambele locuri, în procesiune, aşa cum se face precizarea în Molitfelnic. Slujba de sfinţire a apei, în Piaţa Mare, a fost oficiată de către înalt Prea Sfinţitul Dr. Laurenţiu Streza, arhiepiscopul Sibiului şi mitropolitul Ardealului, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, iar slujba de la Malul Cibinului a fost oficiată de către Prea Sfinţitul Dr. Visarion Răşinăreanu, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, împreună cu preoţii de la parohiile din partea de jos a oraşului şi cu credincioşii. Au fost prezenţi, în Piaţa Mare, reprezentanţii Prefecturii, în persoana noului prefect, Dl. Ilie Mitea şi a D-lui subprefect Marian Crăciun. Din partea Universităţii ״ Lucian Blaga" au participat Dl. prof. univ. dr. Ioan Popescu, prorector şi Dl. prof. univ. dr. Octavian Bologa, iar Academia Trupelor Terestre a fost reprezentată de Dl. prof. univ. dr. Alexandru Babeş, rectorul acestei instituţii. Din partea Poliţiei judeţene a luat parte Dl. inspector şef Lucian Munteanu, iar din partea Jandarmeriei, Dl. Lt. Col. Costel Daniel Dogaru, inspector şef. Menţionăm prezenţa D-lui Eugen Mitea, fost viceprimar, în prezent vicepreşedinte al Societăţii Distrigaz. Credincioşii prezenţi au ascultat, cu evlavie, paremiile şi rugăciunile ce s-au citit, ca şi invocarea harului Duhului Sfânt pentru a sfinţi apa, care luată de fiecare credincios şi păstrată în casă, pe tot parcursul anului, va constitui ״ izvor de nestrică­­ciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli..., îndepărtare a puterilor celor potrivnice". Soborul slujitorilor şi toţi credincioşii au cântat apoi troparul Bobotezei. Atât în Piaţa Mare, cât şi pe malul Cibinului, ierarhii au adre­­sat cuvânt de învăţătură, după care preoţii slujitori au stropit cu aghiazmă creştetul credincioşilor prezenţi. Slujba sfinţirii apei s-a oficiat la râuri şi în alte locuri cu surse de apă, de pe întreg cuprinsul eparhiei. Pr. prof. dr. Dumitru ABRUDAN Andrei Şaguna, contemporanul nostru (urmare din p. 1) titluri de carte, între care şi numeroase manu­­ale şcolare scrise de profesorii şi preoţii săi pentru şcolile pomenite mai sus, precum şi ziarul "Telegraful Român", organul de publicitate al eparhiei, cu apariţie neîntreruptă din 3 ianu­­arie 1853, o adevărată tribună de luptă naţional-politică, economică, socială şi culturală a Bisericii, cum a rămas până în 1918. Şi în acelaşi context trebuie să punem în lumină şi rolul lui Şagu­­na în culturalizarea maselor largi ale neamului prin ״ Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura poporului român" (Astra), al cărui prim preşedinte a fost între anii 1861-1865, o adevărată Academie a românilor transilvăneni, înfiinţată prin strădaniile sale cu câţiva ani înainte de viitoarea Academie Română. Putem afirma fără exagerare că fără şcolile lui Andrei Şaguna, fără Statutul organic care avea prevederi speciale pentru aceste şcoli, fără Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu şi Gimnaziul din Braşov şi fără Astra, poporul român din Ardeal ar fi fost sortit ma­­ghiarizării prin şcoală şi Biserică, aşa cum s-a întâmplat­­ în lipsa unor instituţii şcolare româneşti­­ cu fraţii noştri din Basarabia care au fost mai uşor expuşi politicii ţariste de rusificare prin şcoală şi Biserică. Dar şcolile lui Şaguna şi mai cu seamă ״ fundaţiile şcolare”, create de el - cea mai importantă fiind Fundaţia Gojdu, din care s-au acordat mii de burse­­,au format pe viitorii intelectuali români ai Ardealului, pe viitorii militanţi pentru drepturile românilor, pe viitorii creatori ai statului naţional-român unitar în 1918. Numai un ierarh de excepţie ca Andrei Şaguna a ştiut să întreţină o legătură atât de strânsă cu poporul său, cu păstoriţii lui, fie intelectuali, fie credincioşi din mediul rural. Până la el, ierarhii trimiteau destul de rar ״ pastorale” către clerul şi credincioşii lor, prin care le împărtăşeau cuvinte de învăţătură. Andrei Şaguna a instituit însă o regulă, încă de la numirea sa ca vicar în 1846 şi anume aceea de a trimite pastorale la sărbătorile Naşterii şi învierii Domnului, dar şi cu ocazia unor eve­­nimente deosebite din viaţa Bisericii şi a neamului, pe care preoţii le citeau credincioşilor din faţa sfântului altar. Regula sau norma instituită de Şaguna a fost urmată apoi cu sfinţenie de toţi ierarhii din Ardeal, iar după 1918 ea s-a generalizat şi în eparhiile din vechea Românie, din Basarabia şi din Bucovina. Tot pentru îndrumarea vieţii duhovniceşti, Şaguna a tipărit Biblia din 1856-1858, Noul Testament din 1867, absolut toate cărţile de slujbă, precum şi anumite cărţi de învăţătură pentru cler şi credincioşi. Aşadar, Andrei Şaguna a fost şi un mare păstor de suflete, un adevărat ierarh cu dragoste faţă de preoţii şi credincioşii săi de acum un veac şi jumătate. Adăugăm la toate acestea şi faptul că într-o vreme când mai existau graniţe vremelnice între români, Şaguna a întreţinut o intensă corespondenţă cu mai mulţi ierarhi, egumeni şi intelec­­tuali mireni de dincolo de Carpaţi, între care îl menţionăm doar pe Sfântul Calinic de la Cernica, cel care păstorea eparhia înveci­­nată a Râmnicului, şi pe stareţul Neonil de la Mănăstirea Neamţ, care i-a dăruit sute de cărţi de slujbă pentru bisericile jefuite de revoluţionarii maghiari în 1848/1849. Relaţii cordiale a avut şi cu slujitorii celorlalte culte din Sibiu, într-o vreme când nu era cunoscută noţiunea de ״ ecumenism". Am sesizat doar câteva aspecte din activitatea atât de complexă a mitropolitului Andrei Şaguna, care, pe bună dreptate, îl aşează în rândul marilor ierarhi din trecutul Bisericii noastre. Este greu de făcut o "ierarhizare a ierarhilor" Bisericii noastre, pentru că Varlaam sau Dosoftei ai Moldovei, Antim Ivireanul al Ţării Româ­­neşti, mai târziu Venimin Costachi al Moldovei, au strălucit mai cu seamă prin activitatea lor culturală. Mitropolitul Sava Brancovici al Ardealului s-a impus prin dârzenia cu care şi-a apărat credinţa ortodoxă, iar Grigorie Dascălul, mitropolitul Ţării Româneşti şi episcopul Calinic cel Sfânt de la Râmnic au strălucit prin smerenia şi viaţa lor aleasă de ierarhi înduhovniciţi, fapt pentru care au fost trecuţi în rândul sfinţilor, înlăturând orice urmă de subiectivitate şi de ״ regionalism", socotim, totuşi, că vlădica Andrei Şaguna i-a întrecut pe toţi, pentru că el s-a implicat într-o gamă mult mai complexă de probleme, nu numai de natură pastorală sau culturală, ci şi de natură naţională şi socială, deşi conjunctura politică îi era cu totul potrivnică, păstorind într-o ţară românească aflată însă sub o stăpânire străină. Drept aceea, ne permitem să afirmăm, cu toată responsabilitatea că Andrei Şaguna a fost cel mai strălucit ierarh pe care l-a avut Biserica Ortodoxă Română în tot decursul existenţei sale bimilenare. A fost un Ştefan cel Mare al Bisericii, un Mihai Eminescu al Bisericii! De regulă, atunci când este instalat un nou titular în scaunul mi­­tropolitan de la Sibiu i se face urarea de a fi demn urmaş al lui Andrei Şaguna, un ierarh care să-i urmeze întru toate, să lase în urma sa o „moştenire" similară celei pe care a lăsat-o el. Considerăm că urarea este fără sens, căci un ierarh ca Şaguna nu se va mai naşte niciodată, aşa cum nu se va mai naşte nici un conducător de oşti şi apărător de ţară ca Ştefan cel Mare ori un geniu al poeziei ca Mihai Eminescu. Şaguna a fost ierarhul epocii lui, în care a ctitorit noi instituţii bisericeşti şi şcolare pentru păstoriţii lui dintr-o anumită epocă istorică, dar unele dintre acestea dăinuiesc până azi, fapt pentru care Şaguna rămâne mereu un ״ contemporan" al generaţiilor care au urmat după el. Rămâne contemporan cu noi prin Mitropolia restau­­rată de el, prin Facultatea de Teologie din Sibiu care-i poartă numele, prin Liceul, ,Andrei Şaguna" din Braşov, prin Tipografia eparhială, prin Astra. A fost reprobabil că ambiţii omeneşti au dus nu de mult la scindarea Mitropoliei restaurate de el cu atâtea eforturi şi mai cu seamă înlăturarea prevederilor fixate de el în Statutul organic care acordau mirenilor drepturile care li se cuveneau în conducerea vieţii bisericeşti, inclusiv dreptul de a participa la alegerea ierarhilor. Şi atunci este firesc să ne punem două întrebări: ce îi datorăm noi, cei de azi, lui Andrei Şaguna şi cum îi cinstim memoria? Răspunsul la prima întrebare este simplu: să-l cinstim, să-l vene­­răm, aşa cum am făcut şi până acum, şi aşa cum îi cinstim pe marii ״ eroi ai neamului” care şi-au jertfit viaţa pe câmpurile de luptă, aşa cum îi cinstim pe iluştrii reprezentanţi ai culturii şi ai ştiinţei româneşti, pentru că Şaguna a fost un ״ erou" al Bisericii şi al culturii. Iar ziua de 30 noiembrie, în care îl prăznuim pe Sfântul Apostol Andrei, ״ cel întâi chemat" de Mântuitorul, dar şi ״ cel dintâi care a chemat" la El şi la credinţa cea nouă pe strămoşii noştri geto-daci, să devină o zi de pelerinaj, de reculegere şi de pioasă recunoştinţă la mausoleul său de la Răşinari. Acesta trebuie să devină, mai ales pentru ardeleni, un adevărat simbol, aşa cum este mormântul ctitorului mănăstirii Putna sau mausoleul de la Mărăşeşti. Opera sa nemuritoare trebuie să fie cunoscută nu numai de preoţi şi de studenţi teologi, ci şi de oamenii de cultură, de credincioşii noştri, iar numele şi faptele sale să fie men­­cionate în orice manual de istoria românilor! Până în 1918 numele său era cunoscut în întregul Ardeal, lucru pe care suntem datori să-l facem şi azi, ca să fie cunoscut în tot spaţiul geografic şi etnic românesc. A doua întrebare este: ce mai păstrăm azi din ״ moştenirea" lui Şaguna, cum îl putem face să devină ״ contemporan" cu noi? Fără îndoială că de roadele muncii sale au beneficiat generaţia sa, precum şi cea imediat următoare, îndeosebi de şcolile create de el, prin acţiunile Astrei, prin organizarea dată Bisericii prin Statutul organic. Astăzi, problemele naţionale, culturale, sociale şi chiar cele bisericeşti sunt cu totul diferite de cele din timpul lui Andrei Şaguna. Dar cu toate acestea, mai putem învăţa şi azi de la Şaguna, el rămâne în continuare un dascăl al neamului, în primul rând pentru slujitorii Bisericii. Şaguna ne dă tuturor celor de azi un exemplu de dăruire, de slujire a neamului, indiferent de locul în care ne desfăşurăm activitate. El a pus totul în slujba neamului său, a preoţilor şi a credincioşilor săi. N-a făcut nimic pentru sine, ci totul pentru alţii, pentru propăşirea neamului şi a Bisericii. Până şi prin testamentul său a rânduit ca toată averea lui să rămână Bisericii ״ spre scopuri bisericeşti, şcolare şi filantropice.” Desigur, nu se mai poate vorbi azi de o implicare a ierarhilor şi a preoţilor de mir în evenimente similare celor din 1848/49. Dar preoţimea îi poate cinsti memoria printr-o corectă îndrumare a credincioşilor în anumite probleme de interes naţional, în viaţa politică a ţării, atât de decăzută azi. Nu se mai poate vorbi azi de o implicare directă a Bisericii în or­­ganizarea şi îndrumarea învăţământului românesc de toate gradele, căci acestea aparţin astăzi altor foruri, deşi după 1918 Biserica din Ardeal ar fi putut să menţină măcar o parte din şcolile ei primare, aşa cum au făcut şi alte culte, dar au fost cedate statului cu prea mare uşurinţă. Dar Biserica poate cinsti şi astăzi memoria lui Şaguna printr-o bună organizare a învăţământului Religiei în şcolile primare, gimnazii şi licee, pentru a pregăti o generaţie nouă, conştientă de valorile învăţăturii creştine, dar şi printr-o bună organizare a învăţă­­mântului teologic universitar şi seminarial, aşa cum a făcut Şaguna, pregătind preoţi buni şi profesori de Religie conştienţi de rolul lor în societatea de azi. Iar fosta Şcoală normală ״ Andrei Şaguna", trecută de autorităţile comuniste în seama statului, ar putea fi revendicată de Arhiepiscopia Sibiului! îi putem cinsti memoria printr-o cât mai bună îndrumare şi acti­­vitate susţinută a Astrei, în acţiunile căreia să se implice atât ierarhii, cât şi preoţii, aşa cum era în timpul lui Şaguna şi a urmaşilor săi. îi putem cinsti memoria - mai ales la Sibiu - printr-o bună îndrumare a Tipografiei eparhiale care azi îi poartă numele, pu­­blicând lucrări teologice, manuale de teologie şi cărţi de îndrumare duhovnicească pentru preoţi, îi putem cinsti memoria prin ziarul „Telegraful Român”, în care să fie publicate articole cât mai temeinice şi variate, încât ziarul să devină o tribună de luptă a Bisericii ardelene, cât mai căutat şi difuzat chiar şi în alte eparhii din ţară, îi putem cinsti memoria chemând la muncă în slujba Bisericii pe cât mai mulţi mireni, mai ales din rândul intelectualilor, într-o lume coruptă şi îndepărtată de Dumnezeu şi de valorile perene ale Evan­­gheliei, cu oameni politici care îşi urmăresc doar propriile interese, cu tineri care îşi caută ״ patria" în alte părţi ale lumii, avem nevoie de cât mai mulţi intelectuali ataşaţi Bisericii. Iar ierarhii de azi - urmaşi ai lui Şaguna - trebuie să cheme "intelighenţia" la o muncă susţinută pentru propăşirea culturii româneşti şi a Bisericii, pentru o colaborare cât mai rodnică între Biserică şi cultură, între clerici şi mireni, punând totul în slujba neamului românesc de pretutindeni. în sfârşit, socotim că şi oamenii politici de azi au o îndatorire morală şi faţă de fraţii noştri aromâni din Peninsula Balcanică, din care se trăgea şi mitropolitul Andrei Şaguna, precum şi faţă de ״ vlahii" din sudul Dunării (Serbia şi Bulgaria), stăruind pe lângă Guvernele statelor balcanice în care se găsesc aceştia, pentru ca să li se acorde drepturile care se cuvin oricărei minorităţi etnice, aşa cum face şi Guvernul României cu toate etniile de la noi. De asemenea, socotim că guvernanţii de azi au o îndatorire morală şi faţă de minoritatea românească din Ungaria, mai ales că Andrei Şaguna s-a născut în Mişcolţ şi a fost botezat în biserica "greco-valahă" de acolo, la zidirea căreia au contribuit cu bani ambii bunici ai viitorului mitropolit. Şi nu în ultimul rând, socotim că aceiaşi oameni politici de la noi au datoria morală de a rezolva pe cale diplomatică problema refacerii „Fundaţiei Gojdu", creată de marele mecenat aromân la sugestia lui Andrei Şaguna, de care ar putea beneficia şi azi studenţi şi elevi români de excepţie, aşa cum s-a făcut până în 1918. Acestea ar fi câteva gânduri, scrise acum, în preajma bicente­­narului naşterii nemuritorului arhiepiscop şi mitropolit Andrei Şaguna, Părintele Ardealului, care ne cheamă, din lumea de dincolo, din împărăţia lui Dumnezeu, pe Care l-a slujit cu atâta demnitate, să nu-l uităm, ci dimpotrivă, să-i cinstim memoria printr-o slujire jertfelnică a ţării şi a neamului. Şi oare, nu s-ar cuveni acum, la împlinirea a două sute de ani de la naşterea lui, ca Sf. Sinod să ia în discuţie problema „canonizării" lui, aşa cum s-a făcut cu mai mulţi ierarhi cărturari din Muntenia şi Moldova?

Next