Telegraful Român, 2017 (Anul 165, nr. 1-48)

2017-01-01 / nr. 1-4

2 R­eforma protestantă a fost o revoltă anticlericală condusă (mai întâi) de Martin Luther, fost că­lugăr augustinian, care s-a folosit de tipografie (marea invenţie a veacului XVI) pentru a „reinventa” creştinismul în forma lui pură, presupus „apostolică”. El a răzbunat astfel, cu urmări belicoase şi centrifuge, laica­­tul anonim, dar tot mai luminat, care avea să primească nu doar o voce distinctă, ci şi demnitatea acelei preoţii universale pe care excesele papalităţii o goliseră de sens. Ei bine, secularizarea care şi-a făcut loc în societăţile post-comuniste are o asemenea componentă, să-i zicem cripto-protestantă. Ea poate aliena legătura cu Biserica a multor creştini ortodocşi, mai cu seamă tineri. Pentru că, nu-i aşa, toată lumea îşi doreşte „reforme”. Nu mai îndurăm ordinea tradiţională! Suntem îndemnaţi să so­cotim că ea constituie un obstacol în faţa „progresului”, deci a bunăstării materiale pe care tot mai mulţi pun atâta preţ. Şi care, la urma urmelor, nu e reprobabilă ca atare. Poate fi pusă în discuţie numai dacă este idolatrizată, dacă devine scopul unic al unei vieţi care, fără Hristos şi fără comuniunea iubirii, riscă desigur să devină labirintică, searbădă, ba chiar absurdă. Aceste mişcări sociale, care ilustrează occidentalizarea ţării noastre, sunt deopotrivă năvalnice, inevitabile şi delicate. Li se poate răspunde prin demonizarea Uniunii Europene, prin autoreplierea într-o Biserică „asediată”, sau - dimpotrivă - printr-o lucrare onestă de conştientizare pastorală şi adaptare intelectual-apologetică menită să diminueze pagubele. Clerul însuşi este atras fie de izolaţionismul confesional, defensiv, sau dimpotrivă, de asumarea epocii noastre aşa cum se configurează ea în realitate. Căci toate vin de la Dumnezeu, aşadar şi „pro­vocările” secolului XXI, într-o Românie care traversează o perioadă istorică plină de contraste, într-un context internaţional destul de tulburat. Prefer să văd în acest context o sursă de speranţă, nu de pesimism. Căci el ne obligă să apărăm Biserica într-un chip creator, să ne mobilizăm, altfel spus, argumentele, pentru a nu da dovadă de laşitate şi inerţie. Nu ajunge să ne întărim unitatea de credinţă prin afirmarea crezului nostru, sau prin încercarea, mereu dificilă, de a ne purta creştineşte. Mai e nevoie şi de dialog cu semenii care, expuşi atâtor influenţe „globale”, trăiesc sub povara unor aspre îndoieli, sau sub ispita unei revolte contra Bisericii. Mai toate conflictele cu „adversarii” Bisericii pleacă din ignoranţă ori din pripa unor generalizări inspirate de anumite stereotipuri mediatice ostile. Deci cu acestea ne luptăm, în libertatea lui Hristos, care e şi fundamentul dezbaterii democratice din lumea (post)modernă. Se cuvine să nădăjduim oricând că semenul nostru, ca persoană liberă, are şi libertatea de a-L descoperi pe Hristos, ori de a reveni la Trupul Său eclezial. Nu o va face decât printr-o trezire existenţială (aici Dumnezeu însuşi lucrează în fiecare persoană, cu harul Său), însă o va face mai uşor dacă va observa că Biserica nu e un „bau-bau” anacronic, ci tezaurul bimilenar al unei tradiţii creatoare de frumos şi bine mântuitor. Un spaţiu sacru, într-o lume a debusolării, a supradozei de singurătate-în-mulţime şi a derutei relativiste. Pledoaria pentru deschidere dialogică are, desigur, şi o dimensiune autocritică. Teandria Bisericii o face infailibilă doar în ipostaza ei eshatologică. Până una-alta, Biserica pelerină, aşezată în istorie, are menirea de a se confrunta şi cu scăderile slujitorilor şi credincioşilor săi. Căci una e să accepţi păcătoşenia şi limitarea umană şi altceva să le ascuzi sub retorica triumfalistă a unei autosufiecinţe care numai evanghelică nu poate fi. Să ne vedem, prin urmare, bârna din propriul ochi înainte de a condamna sumar, superior, diverse rătăciri spirituale din Biserică sau din preajma ei. Căci Biserica, organism mistic şi sacramental, cuprinde şi vindecă idealmente toate rănile lumii aşa cum este: drumul spre împărăţie nu poate fi scutit de accidente, tensiuni, riscuri şi capcane. Să dăm slavă Lui Dumnezeu şi pentru ele! SPRE LUPTA CEA BUNĂ O întâlnire de sfârşit de an, la Facultatea de Te­ologie din Sibiu, ne-a adus dinaintea noastră, profesori şi studenţi, realitatea din pastoraţia imediată. Preoţi tineri ne-au dovedit că preoţia este legată de nevoile comunităţii, de cerinţele reale ale acesteia. Că Ortodoxia nu are un complex în a învăţa şi a pune în apli­care modele pastorale viabile provocate din viaţa fiecărei experienţe. Ceea ce a apărut şi mai minunat a fost lecţia echipei pastorale. Este tot mai limpede că preotul nu mai poate face totul singur la nivelul pastoraţiei. Cateheză ori educaţie religioasă, predică ori revistă parohială, blog sau suport vizual, şcoală catehetică ori, pur şi simplu, orga­nizarea evenimentelor pastorale inerente vieţii parohiale sunt puncte de efort, sunt provocări în care preotul nu mai poate rămâne singur. La începutul anului 2016, însoţind pe Părintele nostru Mitropolit la întâlnirile cu preoţii, am descoperit un suflu pastoral nou, curajos. Tinerii preoţi care şi-au prezentat referatele nu au mai facut-o pornind dinspre teorie înspre practica pastorală, ci ne-au determinat să constatăm cărei experienţe a Bisericii seamănă experienţa lor. Fie că a fost vorba de parohii din Sibiu sau Mediaş, Făgăraş ori Braşov - atât cât mi-a îngăduit Dumnezeu să ascult experienţele minunaţilor noştri colegi, fiind convins că astfel de rezultate există în foarte multe alte parohii -, am înţeles că munca pastorală nu mai este a unui suflet izolat de comunitate, zdrobit de responsabilitate şi blocat din lipsa finanţării unor proiecte, ci a comunităţii. A oferi copiilor excursii cu bicicleta sau lecţii de iconologie, a-i face să redescopere tradiţiile bunicilor lor, atât de bine încât să aduci, de la oraş, copiii la bunici, în sat. Duminica, a dărui copiilor posibilitatea să dăruiască sau, pur şi simplu, a-i învăţa că sunt o singură familie parohială înseamnă, înainte de orice, a face echipă cu ei. Lecţia colegialităţii eclesiale începe în parohie cu articularea fiecărui copil ori tânăr în misiunea Bisericii. Riscul ruperii de poporul binecredincios prin proiecte pastorale care nu reprezintă comunitatea nu se poate evita decât prin lucrul în comun, prin asumarea în comun a misiunii. Am văzut un preot punând în mâna copiilor deprinderile necesare unui bun gospodar, altul a urcat pe munte la plantat brăduţii prin care nepoţii copiilor de acum vor împodobi Crăciunul vremii lor. Un altul a descoperit talentele copiilor la tea­tru, la dialog cultural şi la scriitură. Rămânem instituţia din România cu cea mai aplicată priză la popor din cât pot exista, puţin efort ne poate ajuta să vedem ce tezaur uman are ţara în care propovăduim şi trăim Evanghelia. Nu lipsa banilor ne blochează proiectele, sau nu în primul rând, ci o comoditate vecină cu moartea pastorală. Suntem obligaţi să ieşim din analiză şi să trecem la acţiuni pastorale coerente, pline de viaţă. Cele scrise mai sus întăresc realitatea emisă în titlu: pastoraţia se asumă în echipă. Desigur că preotul poartă responsabilitatea principală în realizarea ei, de la el trebuind să curgă spre comunitate proiectele „făcubile” ale pastoraţiei parohiale. A dezvolta proiecte corecte pastoral înseamnă a răspunde unei nevoi imediate, pe termen mediu şi lung în parohie. Cred că anul 2016 ne-a dovedit pe deplin capacitatea de creaţie a tinerilor, ne-a oferit posibilitatea de a vedea ce avem nevoie ca să construim corect pastoraţia. La excelentele ateliere de formare de la Mănăstirea Sâmbăta, participanţii ne-au racordat la realitatea din parohii şi şi-au luat oxigenul necesar efortului pastoral continuu la care suntem supuşi. Ceea ce rămâne după stagiile propuse ţine de prospeţimea unei prietenii care, obligatoriu, e necesar să ne unească la nivelul preoţimii şi la nivelul relaţiei preot-credincioşi. Prea mult am depins în misiunea noastră de relaţia preot­autorităţi, de unde şi confuzia că facem politică. Din nici o altă sursă n-am reuşit, ani de zile, să ne obţinem fondurile decât din marea piaţă a proiectelor învârtite în zonele intereselor de grup, interese din care Biserica nu facea parte. S-au cheltuit milioane de euro pe şcoli de păreri în dauna şcolilor de viaţă reală, se cheltuie enorm pe intervenţionismul etic în dauna moralei comunităţii, se cheltuie pe organizarea unei educaţii sexuale detaşate de copilul român, ataşată marilor campanii de LGBT-izare a culturii familiei. Efortul preoţilor pare un pic inegal. Este aşa atunci când el nu pune tezaurul uman al comunităţii în balans cu indecenţa financiară a unor proiecte de dez­membrare a comunităţilor. Ce avem de partea noastră este posibilitatea de a alcătui echipă cu proprii noştri oameni, de a alunga însingurarea­­ frustrantă de cele mai multe ori, cu un soi de comuniune pe care nu cred că-l mai are vreun segment social la îndemână. Comuniune cu cei care vor să-şi mântuie sufletul, nu să fie batjocură lumii. Comuniunea cu cei care se vor cu Dumnezeu, nu împo­triva lui. Poate că nu cred după toate regulile dogmatice ale credinţei, nu sunt respectuoşi după regulile lumii noastre, oarecum îngustate în termeni. De obicei au curaj să spună cu voce tare ceea ce noi şuşotim pe la colţuri şi cer preotului să le respecte alegerile, dacă le au, sau să-i ajute în alegeri. Nu contestă altceva decât contrafacerile umane în care îşi trăiesc tinereţea, au dinaintea noastră ripostă atunci când nu stăm de partea sărăciei, a bunului simţ, de partea lui Iisus Hristos. De aceea e nevoie să fim echipă. Să ne dovedim o preoţie lucrătoare în Duhul dintâi al Bisericii. Petru că ei iubesc Biserica, încearcă să o cunoască mai bine, să fie mădulare vii ale ei. Vom şti oare să multiplicăm exemplele valoroase şi să estompăm neghiobiile pastorale ale unor colegi, neatenţi la sensibilitatea momentelor istorice prin care trecem? Vom reuşi să deblocăm din acuza de ideologizare propovădu­­irea, dezvoltarea culturii creştine la tineret şi copii? Să cerem ajutor de la Cel Care ne este Ajutor. Cu El începe Echipa. Asumarea pastoraţiei - misiune de echipă Pr. Conf. Dr. CONSTANTIN NECULA Teodor Baconschi TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 1-4/ 1 și 15 ianuarie 2017

Next