Telegraful Român, 2018 (Anul 166, nr. 1-48)

2018-06-01 / nr. 21-24

6 TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 21-24/Ί și 15 iunie 2018 Care era credinţa lui Eminescu? D­upă 1989 s-a deschis o nouă posibilitate de cercetare a operei poetului Eminescu, din punctul de vedere al credinţei acestuia şi al religiozităţii sale; deşi nu se credea, există ceva ce nu s-a mai rostit despre Eminescu în timpul scurs de la intrarea sa în cultura şi conştiinţa românească. Reprezentarea Di­vinităţii şi trăirile poetului în raport cu aceasta este unul dintre orizonturile operei lui Eminescu. Deşi la o privire superficială s-ar părea că o asemenea temă l-a reţinut doar accidental, realitatea operei dezvăluie cu totul altceva... Unii critici au văzut în opera poetului o doză de ateism şi răzvrătire, de duşmănie împotriva a tot ceea ce poate pune în lanţuri gândirea şi spiritul liber. Doar răsfoind scrierile sale, un cititor neavizat criticii constată referiri mitologice, filosofice-orientale şi religioase creştin-ortodoxe. Cititoml întâlneşte cuvinte preluate din universul religios creştin: ru­găciune, înger, icoană, candelă, divin, cer, sfinţe­nie, lumină, Prea Curată, rai, profet, cuvinte care dovedesc că Eminescu nu este străin unor trăiri specifice creştine. în acelaşi timp, în poezii precum „împărat şi Proletar” condamnă religia, conside­rând-o un jug. Această oscilaţie între aclamare şi declamare a credinţei ne face curioşi. Opera poetu­lui Mihai Eminescu se confundă cu viaţa sa, astfel că se poate afla temelia credinţei sale şi parcursul acesteia de-a lungul vieţii sale, reflectată, desigur, în operă. Cei mai mulţi critici văd în Eminescu poetul religios universal neimplicat personal într-o doctrină sau alta, sentimentele religioase îndreptate asupra divinului fiind rostite în opera sa în funcţie de perioadele vieţii şi a stărilor sufleteşti. Copilăria. Este puţin cunoscut faptul că Emi­nescu a avut primele învăţături de la preotul satului din Ipoteşti care, fireşte, l-a iniţiat în buchiile ve­chilor scrieri bisericeşti, şi de atunci i-a rămas lui Eminescu acea ştiinţă a descifrării manuscriselor vechi şi rare. Din partea mamei a avut trei mătuşi monahii, Fevronia, Olimpiada şi Sofia, cât şi doi unchi monahi, Calinic şi Iachint. Gala Galaction preciza că Eminescu îşi vizita în copilărie, în repe­tate rânduri, mătuşile la Mănăstirea Agafton, de la care a deprins noţiuni şi practici creştin-ortodoxe. De atunci s-a născut în el ataşamentul, respectul şi admiraţia pentru instituţia Bisericii Naţionale. Adolescenţa. O experienţă dureroasă şi de neînţeles pentru un adolescent i-a zdruncinat sen­sul existenţei, aşa cum era conceput în normele şi rânduielile credinţei. O rană i se deschise la întâl­nirea cu moartea fetei de care era îndrăgostit, pe nume Elena. Atunci face o consemnare în Mortua est, poem publicat în 1871, a viziunii sale despre credinţa în nemu­rirea sufletului, şi apreciază moartea ca fiind o veşnicie şi se întreabă hamletian: „...cine ştie de este mai bine a fi sau a nu fi...". întrebările au sporit întruna de atunci şi îndrăzneşte în aflarea rostului vieţii, relevând o nouă atitudine. Studenţia. Studiile academice universitare la Viena şi Berlin, unde este trimis de protectoml său, Titu Maiorescu ( 1869-1874), îi oferă ocazia să exploreze un volum imens de informaţii din istorie şi filosofie, literatură veche, artă, drept, economie politică şi ştiinţe exacte. Filosofia a fost cea care l-a înrobit. A citit enorm, a meditat şi şi-a însuşit unele puncte de vedere în materie de cunoaştere filosofică, care se regăsesc fie în note, fie în operă, de la gândirea indiană, la gnostici şi neoplatonici, până la Schopenhauer, Hegel şi filosofii romantici Fichte şi Schelling. Nuvelele Sărmanul Dionis, Avatarii Faraonului Tla, Archeus do­vedesc cunoaşterea acestor concepte filosofice. Mai mult, în biblioteca sa s-au aflat, pe lângă aceşti mari filosofi, Sfânta Scriptură, precum dovedeşte Al. Elian ,Al. Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, în „Studii şi cerce­tări bibliologice” (SCB) 1, 1995, Bucureşti, p. 132-133], şi opere ale Sfinţilor Părinţi, ca Vasile cel Mare sau Grigore Teologul. Relaţia cu Ortodoxia­­ Din Biblie l-au interesat în special Geneza, Ecleziastul, Pildele lui Solomon, Psalmii lui David, Cântarea Cântări­lor, Profeţii şi Evangheliile. Ideile Sf. Scripturi se regăsesc în poeme ca Memento Mori, Glossa, Strigoii, Scrisori; în mod indirect, însuşi Mihai Eminescu dovedeşte prin comportametul său că şi-a însuşit poruncile divine şi învăţăturile Scripturilor sincer, cu respect şi evlavie, întocmai unui bun creştin. Ioan Slavici, în Amintirile sale, îl caracteriza pe poet astfel:,,Eminescu nu era în stare să mintă [...] şi în gândul lui, cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului, şi în bine, şi în rău, adevărul verde în faţă. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş, pentru sine însuşi însă, cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angaja­mentul luat de dânsul era sfânt. Niciodată nu lua asupra lui sarcini pentru care nu se socotea îndeajuns pregătit­ori pe care nu era gata să le poarte cu toată inima" [Ioan Slavici, Amintiri Eminescu — Creangă - Caragiale — Coş­buc — Ma­iorescu, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1924, p. 28]. Cu toate acestea, Eminescu nu a devenit nici teolog, nici ascet în sensul pe care îl cunoaştem. „Ascetismul” său a fost de ordin filozofic, dar a păstrat în fond acea nostalgie religioasă creştină, dovadă fiind imposibilitatea asimilării totale a gândirii vizilor. Paul Miron, în lucrarea O însemnare pe o carte „ Li­­tus Maris şi lumen jucundum” citată de Nae Georgescu, vorbeşte despre o însemnare pe un Ceaslov al duhov­nicului Mănăstirii Neamţ la care poetul se spovedise şi împărtăşise „Pe ziua de Sf. Voievozi la anul 1886. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă «Lumină lină»" [N. Georgescu, Ibidem, p. 159]. Versul din cântarea de la Vecernie, Lumină lină a sfintei slave, se regăseşte în poezia Răsai asupra mea, în care este invocată imaginea Fecioarei Maria, ca şi în poeziile Rugăciune şi Melancolie. Eminescu dorea să se călugărească înainte cu un an de momentul căderii nervoase de la 28 iunie 1883 şi îi scria lui Zamfir Constantin Arbore, redactor la ziarul „Româ­nul”, despre această intimă dorinţă de a se călugări. „Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la «Românul», eu de la «Timpul», şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi". Deşi era prezentat ca un credin­cios, cu nenumărate dovezi, Eminescu s-a ridicat împo­triva corupţiei din cadrul sistemelor religioase, împotriva jugului neştiinţei, al fanatismului şi al întunecimii mistice. Această idee a exprimat-o în poemul „împărat şi Proletar”. Eminescu este un spirit religios fără religie, căci pentru religie găsea o definiţie cu acorduri de îndemn: „este o frază de dânşii inventată”, de aceea e hotărât să inducă în eroare pe aclamatorii creaţiei sale prin diferite „mărturisiri de credinţă” pe care le oferă: „Eu sunt Budist”; apoi, „Eu nu cred nici în Iehova, nici în Buddha Sakya Muni”... „EU rămân ce-am fost: romantic” - adică un visător lăsat în voia lui, ca apoi să implore „Lu­mina lină”, în apropiata cădere din sine ( de la 1883), să răsară asupra sa, ca o mângâiere şi ultimă nădejde pentru refacerea rupturii, din Oda în metru antic. Cui să-i mai ceară acel „Pe mine, mie rădă-mă” decât lui Dumnezeu... Eminescu se roagă pentru sine şi pentru omenire Maicii Domnului, „nădejdea creştinilor şi grabnic ajutătoarea”, cum e numită în Acatistiei, în poezia Rugăciune: Crăiasă alegându-te, îngenunchem rugându-te, înalţă-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie; Fii scut de întărire Şi zid de mântuire, Privirea-ţi adorată Asupră-ne coboară, O, maică prea curată Şi pururea fecioară, Marie! Noi, ce din mila sfântului Umbră facem pământului, Rugămu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, maică prea curată Şi pururea fecioară, Marie. Ce concluzie trasăm? Acesta este Eminescu, poetul nostru drag, ce poartă „chipul şi asemănarea” unui bodhisatva (în termeni san­scriţi, un învăţat care vine în lume pentru a vorbi despre adevăr şi a rosti mesajul divinităţii). în opera sa, Eminescu se află în căutarea divinităţii, şi nu a lui Dumnezeu (IHWH), motiv pentru care apreciază re­ligiile lumii, pentru că percepe adevărul din ele, indiferent în ce termeni e spus, şi, categoric, nu-şi alege o religie. Le acceptă pe toate şi oscilează. De credinţa sa în Dumnezeu nu ne îndoim, având o operă plină de mărturii. Cu toate acestea, emitem ipoteza că, dacă este român şi patriot, nu­­şi poate trăda credinţa străbună ortodoxă în care a crescut şi care este emblema prin care ne identificăm ca neam. BIBLIOGRAFIE 1. Călinescu, George. Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Ju­nimea, Iaşi, 1977. 2. Galaction, Gala. Mihai Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1987. 3. Georgescu, Nae. Eminescu şi editorii săi, Editura Floarea Albastră, Bucureşti, 2000. 4. Slavici, Ion. Amintiri: Eminescu, Creangă, Caragiale, Coşbuc, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1924. 5. Ştefanelli, V.T. Amintiri despre Eminescu, Editura Juni­mea, Iaşi, 1983. Prof. Elena MARICA

Next