Timpul, iulie 1923 (nr. 98-123)
1923-07-01 / nr. 98
ANUL al XXilI-lea No. 98. ABONAMENTE Un an-....................................Lei 400 6 luni......................................... 3 luni......................................... 200 100 Pentru preoți, și învățători, intelectuali, funcționari și muncitori se face o reducere de 50 u/o Pentru străinătate atât costul abonamentului cât și costul exemplarului este dublu TELEFON No. 6/55 SUBT DIRECȚIA UNUI COMITET PRIM-REDACTOR: UOLDEA RADULESCU o impietate Rolul lui C. C. Arion în manifestațiunile politice de după război—insinuation pe cât de nefundate pe atât de triste. "Adversarii neîmpăcați ai partidului conservator-progresist și ai ideei conservatoare, nu se sfiesc să se folosească și de acest prilej dureros de trist — cum se exprima, într’o aleasă formă literară școala junimistă, pe care cu toții îl încercăm prin moartea lui Constantin Arion, pentru a lovi în partidul conservator-progresist și în șeful lui, d. Al. Marghiloman. Astfel, de-asupra criptei încă deschisă a ilustrului nostru prieten și colaborator, C. C. Arion, inamicii conservatismului se obstinează sa insinueze că fostul vicepreședinte al consiliului din timpul guvernului Marghiloman, s’ar fi ținut în anii din urmă departe din viața politică, lăsând a se înțelege prin aceasta că Arion ar fi regretat actul său politic din 1918, sacrificiul făcut pentru binele țării, și solidaritatea cu șeful său, d. Al. Marghiloman. Este o mare impietate ce se face, și o insultă ce se aduce memoriei regretatului dispărut, susținându-se o asemenea aberațiune, pe care Arion, cel dintâi, ar fi respins-o cu toată indignarea. Adevărul este, — și oamenii de bună credință îl cunosc cu toții, — că C. C. Arion a luat parte la toate manifestațiunile publice ale partidului conservator-progresist de după război, că el era președinte, al clubului central din București, și că a candidat la toate alegerile ce au avut loc de la 1918 încoace, ca membru și fruntaș al partidului conservatorprogresist. Numai boala, boala nemiloasă de care suferea, și care făcuse în timpii din urma progrese îngrijitoare, l-a silit să nu participe personal la ultimile manifestări ale partidului. Dar cu sufletul, el era întotdeauna în fruntea tuturor inițiativelor și mereu alături de d. Al. Marghiloman, și este destul să spunem că Arion a luat o covârșitoare parte la renașterea ziarului „TIMPUL“, care îi aduce și pe această cale aci un respectos prinos de recunoștință, — pentru a se înțelege măsura și valoarea insinuațiunilor de cari ne ocupăm mai sus. La toate popoarele și în toate epocile, oamenii și-au impus, în luptele lor politice, anume limite peste cari nimeni nu și-a îngăduit să treacă. Era o chestie de conștiință proprie și de bun simț. Să fie oare politicii și ziariștii din vremurile noastre atât de decăzuți, încât să nu știe ce este și ce nu este permis? Drepturile T. S. minorităților au prilejul asarifiat la Cluj, a ziarului minorităților. Conducătorii minorităților maghiare au făcut să apară un ziar redactat în românește, cu scopul de a se apăra, pe calea cuvântului și a ideei, interesele acelor minorități. In articolul-program, al noului ziar, se vorbește pe larg de nevoia apărărei intereselor minorităților, arătându-se tot de o dată, că s’a recurs, la calea aleasă și intelectuală a discuției, deși nu sunt multe speranțe ca clasele chiriguitoare ale statului să poată să aprecieze și să înțeleagă, astfel cum s’ar cuveni, dreptatea argumentației punctelor de vedere ale minorităței ungurești; înțelegem, foarte bine, și nevoia și dorința minorităților ungare, de a avea un organ de presă în coloanele căruia să poată să-și facă drum preocupările elementului minoritar. A ceea ce nu putem înțelege însă, este neîncrederea aceasta, inițială, exprimată de noul ziar, în intențiile și în puterea de înțelegere, dreaptă, a claselor diriguitoare. Indiferent de guvernele ce s’au perindat până acuma, din momentul întronării nouei stări de lucruri, adusă de răsboi, minoritățile noastre etnice nu au avut — credem — motive serioase să se plângă de purtarea cercurilor conducătoare. Au putut să fie, câteodată greșeli de procedee, și de formă, nici o dată, însă, de intenții. Voința generală, este în România, ca prin respectarea drepturilor minorităților și prin ocrotirea de totdeauna, a acestora, să se întroneze o deplină armonie între diferitele elemente conlocuitoare și între toate categoriile de cetățeni români, pentru a se constitui astfel garanția progresului ce trebuește asigurat României întregite, eșită din frământările, din luptele și din aspirațiile legitime, aduse de marele război. Acesta fiind adevărul cerem, atât minorităților maghiare, cât și organului de presă ce voește să le reprezinte, să aibă încredere deplină în conducători, — ori care ar fi ei — și în popor, le cerem să se călăuzească de ideea de pace și de armonie ce trebuește să domnească totdeauna, cerem în fine, ca alăturea de drepturile minorităților, să existe pentru acestea, ca și pentru organul lor, de presă, și ideea obligațiilor înalte, ce elementul minoritar, are față de națiune și de Stat.* încrederea aceasta, de care e absolută nevoie, trebuește manifestată sub toate formele și în toate împrejurările, ceea ce pretinde, din partea minorităților maghiare, o dreaptă interpretare a faptelor și o observație atentă, pentru a nu se considera drept rea voință, a ceea ce de fapt este simplă imposibilitate, sau o stare de lucruri, necomplectă și greșită, dar a căreia remediere, cere un element indispensabil, timp. Din punctul acesta de vedere, al observației atente, al interpretării juste și al explicației binevoitoare și conciliante, rolul și misiunea noului organ de presă, sunt absolut covârșitoare. Grație puterei și influentei de care se bucură presa, asupra masselor, ziarul intereselor minoritătei, va putea fi un element, harnic, pentru strângerea cât mai cordială a raporturilor dintre minoritate și imensa majoritate românească.Pentru a se putea ajunge, însă, la această realizare necesară, va fi nevoie să se explice și să se arate minorităților că nu se poate parveni, într-un timp extrem de scurt la creearea unei situații de natură să nu lase nimica de dorit, ceea ce pretinde, înainte de toate, timp, o familiarizare îndelungă cu nouile stări de lucruri și uitarea, cu vremea, la tot ceea ce altă dată, a putut să fie ură, dușmănie, încordare. Mintea omului, e făcută să reție, sufletul e făcut să pătreze întipărirea impresiilor de altă dată. Românii din Ardeal, au trăit, sub vechiul regim, o existență teribilă și chinuită, ce a lăsat urme adânci. Poporul, însă, generos și bun, a uitat și va uita, credem, cu desăvârșire. Astăzi, chiar, el întinde o mână de sinceră prietenie minorităților noastre etnice, mână pe care acestea o pot primi fără ranchiună, deoarece soarta lor, în România întregită, este azi bună și înfloritoare, și cu cei mai mari sorți de izbândă și progres. Pot fi constatate, încă, greșeli de conducere și de administrare, scăpări din vedere, sau abuzuri. Acestea sunt, însă, neajunsuri inerente noilor stări de lucruri și este de datoria noului organ de presă, ce apare astăzi, în Ardeal, să dea minorităților o dreaptă explicație a lucrului, și să sfătuiască înțelepciunea și răbdarea și colaborarea desinteresată, la acțiunea de ridicare a țarei și de locuire a tot ce poate să mai fie, necomplect, rău și greșit O altă urmare, directă, a încrederei în națiune cu care ziarul minorităților, trebue să pornească la drum, va trebui să fie aceea, credem, de a face să se răspândească cât mai mult ideea, că activitatea politică minoritară, trebue să se desfășoare în cadrele partidelor naționale existente, ceea ce ar face inutilă crearea de partide politice, reprezintând interesele fiecăreia dintre minoritățile noastre etnice. In România întregită, nu se poate face decât un singur fel de politică, a ceea ce, pe deasupra, oricăror vederi principiale, are la baza ideea intereselor și aspirațiunilor naționale . Partide politice minoritare nu au rostul să existe deoarece minoritățile noastre, etnice, nu pot face decât atâta politică națională, cu toate drepturile recunoscute, de a lupta pentru aspirațiile și nevoile elementului minoritar-Partidele noastre politice, destul de numeroase, reprezintă toate vederile și toate curentele și deci, acestor partide, românești, se pot alătura, toate elementele minorităților etnice, din România. Nu trebue să se invoace motivul că și Românii aveau un partid național sub unguri. Românii, era, legitim să facă aceasta, deoarece alipirea Ardealului la monarhie, a fost socotită de tot ce era român, drept o ușurpare, pe când minoritățile de azi au recunoscut de buna lor voie, dreptatea nouei stări de lucruri, primind cu bucurie să trăiască, mai departe, în noua patrie, pregătită sufletește, pentru a face fericirea tuturor categoriilor de cetățeni.* Acestea sunt, în câteva cuvinte, rolul și menirea noului ziar și ne exprimăm convingerea că organul drepturilor și aspirațiunilor minorităților maghiare, va ști să fie la înălțimea situației, ce cere, tuturor, o vedere largă, și elevație de suflet și gândire, pentru rezolvarea cât mai armonică a problemelor de care depinde fericirea a tot ce respiră, pe pământul României întregite. UN LEU EXEMPLARUL Marele mister al existenței consistă în împrospătarea continuă a fondului, prin păstrarea formelor, forme vechi, dar spirit pururea nou — iată ce este conservatismul. M. EMINESCU Duminecă 1 Iulie 1923 REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI CASA VINTILIMIE No. 60, (Pasagiul Imobiliara) PUBLICITATEA se primește la Aö&MISTRATIA ziarului ȘI LA TOATE AGENȚIILE DE PUBLICITATE Corespondența privitoare la Redacție trebue adresată Primului redactor Manuscrisele nepublicate se ard, domnii autori sunt rugați să-și păstreze copie Cuen răspund cavalerii de vneSusfirne din Sărinda cu Legiunea de onoare ob tinut â prin surprinderea buni credinței ce or în drept, Sa îs* mațiunea sioastră. La somațiunea ce am adresat „Luptei“ de a reproduce textul autentic al așa ziselor declarațiuni făcute de Rege ziarului „Times“ în Aprilie 1919, bandiții condeiului de la numitul ziar, de frică de a nu vedea această somațiune luând un alt caracter, s’au hotărât să răspundă. Dar în loc de textul autentic, ei ne citează un text reprodus din „La Roumanie“, care apărea la Paris în 1919. Ori, autorii textului răstălmăcit din „Lupta“, se referă la propria lor colecție, reproducăndu-se pe ei înșiși, deoarece toată lumea știe că la ziarul „La Roumanie“ din Paris, pe lângă un ziarist francez de profesiune, funcționau și numiții Fagure și Honigman, pentru a putea primi un ajutor bănesc de la legațiunea română, după cum toți Românii, din țară ca și cei cari au fost la Paris, știu că acești două scribi nu puteau îndruma două cuvinte franțuziți. Deci, nu citându-se pe ei înșiși, pot răspunde somațiunei noastre, ci reproducând propriul text al ziarului „Times“, — textul autentic. De altfel, poltrorii aceștia nu vor scăpa de răspundere și teama le este atât de mare încât, deși declară că nu vor răspunde somațiunei noastre, o fac totuși... pentru respectul ce zic ei, datoresc cititorilor lori! Frica inspiră totdeauna respect, și vom ști să facem ca marii bărbați ai României să fie respectați. Cavalerii de industrie și excrocii nu pot fi în acelaș timp cavaleri ai Legiunei de onoare, aceasta ca să se știe. Buletin politic Organzațiunile partidului conservator-progresist în Ardeal, și îngrijorarea liberalilor Faptul este cu atât mai explicabil, Cu cât partidă t» baraj pierde terenul pretutindeni In nouile ținuturi Oficiosul guvernului, relevând o informație apărută într’un ziar de seară, informație care anunță pentru sfârșitul verii o serie de întruniri ale partidului conservator-progresist la Cernăuți, Constanța și Timișoara, caută să țeasă intrigile de rigoare, pentru a pune piedici avântului luat de organizațiunile conservator-progresiste în provinciile alipite; înțelegem foarte bine sentimentele cari tulbură pe liberali, făcându-i să se dedea la intrigi și să pună piedici acțiunei politice conservator-progresiste, mai ales în Ardeal. E firesc ca partidul liberal să caute să tulbure apa și aici, pentru că niciodată, în toate acțiunile lor, liberalii n’au lucrat altfel decât ca pescuitori în apă turbure .Nu știm însă ce va zice opinia publică în fața acestor sforțări desnădăjduite ale partidului liberal, care decreta și mai deunăzi că partidul conservator-progresist „nu mai există“, a doua zi după ce acest partid repurta la Craiova unul din cele mai frumoase ale sale succese, iar șeful său era primit acolo într’un adevărat triumf, așa cum n’a fost primit niciodată în opoziție și nici nu va fi primit șeful partidului liberal. Suntem însă totdeodată convinși că ceea ce-i doare mai mult pe liberali nu e că partidul conservator-progresist a reușit să-și formeze în Ardeal, fără sforțări și fără cheltuială, două organizațiuni politice puternice, cum sunt cele din Maramureș și din Banat. Ceea ce-i doare mai rău e că partidul liberal ,nici înainte de venirea lui la guvern, nici după ea, atunci când avea toate atuurile în mână, n’a isbutit să-și formeze nicieri în Ardeal vreo organizație serioasă. Acolo unde partidul conservatorprogresist are organizațiuni de primă ordine, partidul liberal nu există deloc, cum e în Maramureș, sau are o organizație ridicolă și pe cale de lichidare, cum e cea din Banat, reprezentată în guvern de nulitatea totală și absolută a d-lui Cosma. Știe toată lumea politică ce a întâmpinat în Ardeal partidul liberal. La Oradea-Mare, de pildă, liberalii au trimis să o cucerească pe d. C. Banu. B-sa și-a recunoscut însă neputința și a trecut mâna d-lui general Moșoiu, pe care lumea din Oradea și împreju rimi îl cunoștea de când era încă în activitate .Ei bine, rezultatul sforțărilor supraomenești și cheltuelilor considerabile făcute de d. general Moșoiu în acest scop, au dus la achiziționarea d-lui dr. Nicolae Zigre, și la întemeierea unui club liberal. Clubul liberal de la Oradea-Mare s’a transformat imediat într’un tripou, și, dureroasă ironie, chiar autoritățile liberale au fost nevoite să-l închidă pentru a curma lanțul de incorectitudini ce se petreceau în el. Și stă închis și astăzi, cu toate sforțările pe cari le fac „liberalii“ din Oradea- Mare pentru a-i redeschide. Pe liberali nu-i mâhnește deci atât faptul că partidul conservator-progresist se organizează în Ardeal, cât cel că ei nu-și pot forma dincolo de Carpați nici o organizație serioasă. De vină pentru aceasta sunt însă numai liberalii, cari s’au demascat prea repede în ochii ardelenilor. Intr’adevăr, imediat după alipirea Ardealului, în loc să caute să achiziționeze suflete, liberalii s’au repezit să acapareze bogățiile acestei provincii. Acest lucru l-au văzut ardelenii, și de aceea partidul liberal nu are ca aderenți în tot Ardealul decât pe liberalii trimeși de aici să valorifice, după deprinderile Băncei Românești, bogăția acestei provincii. E deci firesc ca liberalii, cari au alergat după bogățiile materiale ale Ardealului, să se aleagă numai cu ele, și tot firesc e ca partidul conservator-progresist, care nu cere ardelenilor decât comorile lor sufletești, pentru a le întrebuința la momentul oportun în interesul exclusiv al neamului, să primească aderențe din toate colțurile Ardealului, aderente cari se vor strânge curând într’un mănunchi puternic care va fi ramura ardelenească a marelui partid conservator-progresist. ............1 ■—^tmeawagswa Pe foi de calendar Prinkip „Plutarque a menti", — o! Plutare minte într’una... Cartea lui Pierrefeu care arată pe ce minciuni grosolane se institue acum oficial istoria eroilor militari ai răsboiului, cată a fi complectată cu o cercetare asemuitoare asupra politicii. Autorul minunatei cărți)Plutarquemenii“ a fost redactorul comunicatului zilanic la Marele Cartier General al armatei franceze. El știe, deci, mai bine ca oricine, ce valoare au ilustrațiile militare ale războiului. Nimic din ce s’a săvârșit pe frontul franco-german nu e al științei sau capacității generalilor. Totul e al rezistenții neînduplecate și mute a masselor. Atât: soldatul, soldații, uneltele si munițiile. Atât. Restul e farsă și e minciună. O spune un luptător francez care-și dedică lucrarea — pe cât de crudă pe atât de justă — ,ofițerilor de rezervă cari sunt șefii firești ai națiunei armate“. Cred, însă, că îndreptarea pe care Pierrefeu o aduce istoriei militare trebue aplicată cu aceeași energie și istoriei politice. Cine a pricinuit marele cataclism european, cataclism care va mai ține, desigur, continentul încă două decenii în mizerie și imprecisie. Cine? Tânărul Prinkip car plutise acum nouă ani la Sarajevo pe arhiducele Frenz-Ferdinand. Așa va fcri istoria oficială. Și totuși, cu sau fără glonțul copilului acela nebun, războiul ar fi început în vara aceea sau în vara următoare. De cel !Se va răspunde, fiindcă trebuia ca cele două concepții de viață cari se ciocneau în cuprinsul civilizației europene, să rezolve în folosul omenirii istoricul proces... Ba!... Plutare a minții, — Plutare va minți într’una.SĂRMANUL DIONIS—engr=0^=s33 — ECOURI DREPTURILE CANALIEI. — Odată întemeiată ,,Liga drepturilor omului“ și odată asigurat și prin noua Constituție principiul libertății scrisului, un apaș al presei crede că poate să-și permită orice imfamii la adresa oamenilor politiei, cărora nu merită să le înclice nici curelele încălțămintelor. Noi credem însă că, până în cele din urmă, nici „Liga“ de curând înființată, nici principiul sfânt al libertății scrisului, nu-l vor putea apăra pe ticălosul recidivist de furia deslănțuită a indignării populare. Să cuteze atunci canalia să invoace,drepturile sacre ale omului“... * E CLAR. — Adresându-se cabinetului Marghiloman, la 1918, Consiliul Național Român din Bucovina, se exprimă astfel : „Guvernului regal al României“. Aceasta o face, repetăm, Consiliul Național Român din Bucovina. Ce să mai zicem când vedem că niște apași ai presei, numiți Honigman, cred că insultă pe cineva numind guvernul de la 1918, „guvern al lui Makensen“? Intre opinia românilor și aceea a Honigmanilor, credem că nu mai încape nici o alegere,,. [Citiți continuarea în pag. 2-a] Presa și moartea lui C. C. Arion Snrtreaga presă română deplânge moartea și recunoșște meritele ilustrului dispărut. Spicuim în cele ce urmează, pasagiile mai esențiale din articolele prin cari presa română- fără deosebire de culoare politică, constată moartea și frumoasele calități ale aceluia care a fost Costică Arion : „UNIVERSUL“. Eri a murit Costică Arion profesor la facultatea de drept, fost ministru, și distins avocat. In primul moment, când înregistrăm îndurerați știrea aceasta, ne e greu să facem o amplă biografie a defunctului. Dar vom releva meritele, în clipa aceasta, când i s’a deschis cripta. Costică Arion a fost una din rarele inteligențe, nuanțate și fine ale generației sale mari, care a avut norocul să muncească și să se distingă în epoca frământărilor țării, dintre 1885-1914. N’am putea mai exact caracteriza pe Arion decât că a fost un tipic representant al curentului „junimist1’ în care a intrat de la liberali. Orator select, jurist de seamă, avocat distins și profesor totdeauna iubit de elevi, a fost Arion. „AURORA“ . In lumea noastră politică C. O. Arion era o personalitate care a ocupat un loc de cinste. S’a impus, de îndată ce a intrat în arena politică, prin cultura sa, prin puterea sa de muncă, spiritul său de organizator și marele său talent de a vorbi. Când se urca la tribună, fie ea cea politică sau catedra universitară, auditorii își încordau atenția, fiindcă știau că vor avea de învățat. Niciodată Arion n’a vorbit când n’avea ceva de spus, și puțini sunt oratorii cari au înălțat, ca el tribuna, la sfințenia altarului. Aristocrat prin fire, nu numai prin sânge, C. O. Arion a trăit izolat, o viață intimă intensă. Deși iubia oamenii și a făcut până în 16 politică militantă totuși, C. C. Arion niciodată n’a izbutit, — fiindcă n’a voit, — să se scoboare pentru a-și câștiga sufletele mulțimei. Era desgustat desigur de materialismul și egoismul care ne copleșește pe noi, cei de azi. In galeria oamenilor ce au ilustrat și politica și lumea, noastră universitară, C. C. Arion și-a asigurat un loc aparte și de cinste. Căci puține sunt figurile românești cari au statornicit în jurul lor atâta seninătate ca acest boier, ce a impus stimă și a câștigat chiar și dragostea adversarilor săi. „VIITORUL“ : Aflăm cu părere de rău că d. Const. Arion, fost de mai multe ori ministru, mare jurisconsult și profesor universitar a încetat din viață. Luând parte la viața publică a României, C. C. Arion a reprezentat o figură caracteristică. „EPOCA”: S’a stins aseară, în locuința sa din str. Corăbiei, fostul ministru conservator C. C. Arion. Om de o pătrunzătoare inteligență, jurist eminent, profesor desăvârșit, cuvântător elegant, fin, iscusit și totdeauna documentat, povestitor cu mult farmec, a fost desigur o figură în viața noastră publică, o figură înzestrată cu calități, cari de altfel, l’au și împins, pe deasupra averei și a numelui, în atenția fostului șef al partidului conservator, care i-a încredințat ministerul instrucțiunei publice în guvernul din 1911. Arion a făcut parte din ceia ce s’a numit „gruparea junimistă adică partidul de oameni curați la suflet și curați la minte, pricepuți și cu multă dragoste reală de țară, reuniți în jurul societăței culturale „Junimea”. Cu gruparea junimistă C. C. Arion a venit ministru al școalelor în 1911 și când gruparea s’a desființat prin moartea celor mai mulți din membrii ei, Costică Arion a trecut în partidul condus de d-l Marghiloman,datorită prieteniei personale ce-l lega de șeful progresiștilor; înainte de orice însă, Costică Arion a fost un fermecător cuvântător și discursurile lui politice, alături de cele ale lui Petre Carp, Maiorescu, Take Ionescu, Delavrancea, Filipescu, Iorga și alții, vor însemna o epocă în analele politicei românești, epoca oratoriei de fond pe care foarte rar o mai întâlnim astăzi. Era și un mare spiritual și tocmai aceasta făcea, farmecul cuvântărilor sale. Ca profesor, Costică Arion a ilustrat facultatea juridică din Capitală. Cursurile sale la doctorat vor fi multă vreme amintite de către elevii ce i-au trecut prin mână. „ADEVARUL“ subt semnătura d-lui A. de Herz : Din rândul marilor figuri cari au strălucit în galeria politică a României, se mai desprinde încă o icoană senină, ca să străbată granițele veșniciei. Lasă în urma ei regretul unanim al contimporanilor, și o pagină în cronica vremurilor din urmă, pe care cei de mâine o vor judeca liniștiți, cu obiectivitatea pe care o dă potolirea pasiunilor. Dar și cei de mâine ca și cei de astăzi, vor vedea în personalitatea lui Costică Arion una din cele mai distinse expresiuni ale omului de cultură, ale omului politic credincios principiilor pentru care a luptat, ale profesorului, ale artistului, ale omului de lume. Strălucit jurisconsult în priceperea căruia cele mai dificile chestiuni de drept, păreau o jucărie, artist care și-a trăit viața într’o discretă adorare a frumosului, om de lume agreabil, cu o conversație din care se desprindea utilul împletit cu o impecabilă eleganță, Costică Arion, a fost un mare sprijinitor al scriitorilor și al artiștilor care aveau în „ministru“ un protector și în „om“ un prieten . Oratoria lui Arion, fie la bară, fie în parlament, fie în discursurile rostite la festivități oficiale, era un model de eleganță și de superbă vervă, ce aluneca în fraza admirabil construită, și mândră de coloritul cu care se înfățișa. Om politic s’a dezinteresat, uneori, de meschinele lupte pentru biruirea adversarului, ca să-și poată sluji țara, potrivit cu lunga sa experiență și cu învățămintele căpătate de la înnaintași. In scurtele treceri pe la ministerele de instrucție publică și externe, s’a devotat cu tot dinadinsul rezolvărei marilor chestiuni cari au adus pacea în biserică și distrugerea asperităților în diplomație. Plin de tact și de înțelepciune, Costică Arion, găsea prilejul să se ridice de-asupra uneltirilor din afară și dinăuntru — și și-a sfârșit viața într’o splendidă izolare, care azi, ne pare și mai deprimantă. In vremurile de acuma ale îmbogățiților repezi, poate că nu e inutil să pomenim că Arion a murit relativ sărac. Această constatare c încă o floare pe care o adăugăm mănunchiului ce-l depunem, întristați, pe mormântul lui. „LE PROGRES“: D. Al Marghiloman, a încredințat în 1918, regretatului dispărut, colaborator credincios al șefului partidului conservator, portofoliul ministerului de externe, minister unde C. C. Avion s’a afirmat, ca un diplomat de mare stil, grație modului cum știa să scoată pe România din toate greutățile unde o angajau, din zi, în zi, mai mult, reprezentanții puterilor Centrale, cari voiau să ne impue o pace a învinșilor. . Rezistența de care a dat dovada C. O. Arion, în acele momente grele ale istoriei noastre naționale, demnitatea cu care a apărat interesele românești, înțelepciunea și tactul grație cărora știa să întârzie negocierile, au făcut din ilustrul dispărut, pe atunci vicepreședinte al consiliului, nu numai un prețios colaborator de fiece zi, de fiece ceas, al șefului partidului conservator, dar în acelaș timp un sfătuitor intim și nedespărțit al d-lui Marghiloman. „ÎNDREPTAREA“: C C Arion, una din figurile cele mai simpatice și mai reprezentative din lumea politică, a murit. Om cu o superioară inteligentă, oratoriu și elegant, C. C. Arion a ilustrat baroul, universitatea și viața politica, aducând nota personală a unui scepticism îngăduitor și a unei ironii, care nu mergea niciodată până la jignire. De aceia dacă a avut mulți prieteni, n’a avut dușmani. 51 deși a rămas lângă șeful politic și prietenul personal, dând exemplul rar al solidarității în vremurile adverse, atacurile violente îndreptate contra aceluia, s’au strecurat pe lângă dânsul. Cu toată inteligenta lui strălucitoare și talentul său sclipitor, n’a avut tentațiunea de a-și fixa un loc. Căutând consolarea contra vicisitudinilor politice, în ocupațiile mai academice ale bazei și ale catedrei, C. C. Arion a fost până la moarte, neschimbat în vremurile acestea de transformare și de totală răsturnare de valori, întâmpinând cu surâsul lui iertător tumultul vietei politice.