Timpul, iulie 1923 (nr. 98-123)

1923-07-01 / nr. 98

ANUL al XXilI-lea No. 98. ABONAMENTE Un an-....................................Lei 400 6 luni......................................... 3 luni......................................... 200 100 Pentru preoți, și învățători, intelectuali, funcționari și muncitori se face o reducere de 50 u/o Pentru străinătate atât costul abonamentului cât și costul exemplarului este dublu TELEFON No. 6/55 SUBT DIRECȚIA UNUI COMITET PRIM-REDACTOR: UOLDEA RADULESCU o impietate Rolul lui C. C. Arion în mani­­festațiunile politice de du­pă război­—insinuation­ pe cât de nefundate pe atât de triste. "Adversarii neîmpăcați ai partidu­lui conservator-progresist și ai ideei conservatoare, nu se sfiesc să se fo­losească și de acest prilej dureros de trist — cum se exprima, într’o alea­să f­or­mă literară școala junimistă,­ pe care cu toții îl încercăm prin moar­tea lui Constantin Arion, pentru a lovi în partidul conservator-progre­sist și în șeful lui, d. Al. Marghilo­man. Astfel, de-asupra criptei încă des­chisă a ilustrului nostru prieten și co­laborator, C. C. Arion, inamicii con­servatismului se obstinează sa insi­nueze că fostul vicepreședinte al con­siliului din timpul guvernului Mar­ghiloman, s’ar fi ținut în anii din ur­mă departe din viața politică, lăsând a se înțelege prin aceasta că Arion ar f­i regretat actul său politic din 1918, sacrificiul făcut pentru binele țării, și solidaritatea cu șeful său, d. Al. Marghiloman. Este o mare impietate ce se face, și o insultă ce se aduce memoriei regre­tatului dispărut, susținându-se o a­­semenea aberațiune, pe care Arion, cel dintâi, ar fi respins-o cu toată in­dignarea. Adevărul este, — și oamenii de bună credință îl cunosc cu toții, — că C. C. Arion a luat parte la toate ma­­nifestațiunile publice ale partidului conservator-progresist de după răz­boi, că el era președinte, al clubului central din Bucu­rești, și că a candi­dat la toate alegerile ce au avut loc de la 1918 încoace, ca membru și fruntaș al partidului conservator­­progresist. Numai boala, boala nemiloasă de care suferea, și care făcuse în tim­pii din urma progrese îngrijitoare, l-a silit să nu participe personal la ultimile manifestări ale partidului. Dar cu sufletul, el era întotdeauna în fruntea tuturor inițiativelor și mereu alături de d. Al. Marghilo­man, și este destul să spunem că A­­rion a luat o covârșitoare parte la renașterea ziarului „TIMPUL“,­­ care îi aduce și pe această cale aci un respectos prinos de recunoștin­ță, — pentru a se înțelege măsura și valoarea insinuațiunilor de cari ne ocupăm mai sus. La toate popoarele și în toate epo­cile, oamenii și-au impus, în luptele lor politice, anume limite peste cari nimeni nu și-a îngăduit să treacă. Era o chestie de conștiință proprie și de bun simț. Să fie oare politicii și ziariștii din vremurile noastre atât de decă­zuți, în­cât să nu știe ce este și ce nu este permis? Drepturile T. S. minorităților au prilejul asarifiat la Cluj, a ziarului minorităților. Conducătorii minorităților­­ ma­ghiare au făcut să apară un ziar­ re­dactat în românește, cu scopul de a se apăra, pe calea cuvântului și a ideei, interesele acelor minorități. In articolul-program, al noului ziar, se vorbește pe larg de nevoia apărărei intereselor minorităților, arătându-se tot de o dată, că s’a re­curs, la calea aleasă și intelectuală a discuției, de­și nu sunt multe sper­­anțe ca clasele chiriguitoare ale sta­tului­ să poată să aprecieze și să în­țeleagă, astfel cum s’ar cuveni, drep­tatea argumentației punctelor de ve­dere ale minorităței ungurești; înțelegem, foarte bine, și nevoia și dorința minorităților ungare, de a avea un organ de presă în coloanele căruia să poată să-și facă drum pre­ocupările elementului minoritar. A ceea ce nu putem înțelege­ însă, este neîncrederea aceasta, inițială, exprimată de noul ziar, în intenții­le și în puterea de înțelegere, dreap­tă, a claselor diriguitoare. Indiferent de guvernele ce s’au perindat până acuma, din momen­tul întronării nouei stări de lucruri, adusă de răsboi, minoritățile noas­tre etnice nu au avut — credem — motive serioase să se plângă de pur­tarea cercurilor conducătoare. Au putut să fie, câte­odată gre­șeli de procedee, și de formă, nici o dată, însă, de intenții. Voința generală, este în România, ca prin respectarea drepturilor mi­norităților și prin ocrotirea de tot­deauna, a acestora, să se întroneze o deplină armonie între diferitele elemente conlocuitoare și între toate categoriile de cetățeni români, pen­tru a se constitui astfel garanția progresului ce trebuește asigurat României întregite, eșită din fră­mântările, din luptele și din aspira­țiile legitime, aduse de marele răz­boi. Acesta fiind adevărul cerem, atât minorităților maghiare, cât și orga­nului de presă ce voește să le repre­zinte, să aibă încredere deplină în conducători, — ori care ar fi ei — și în popor, le cerem să se călăuzeas­că de ideea de pace și de armonie ce trebuește să domnească totdeauna, cerem în fine, ca alăturea de dreptu­rile minorităților, să existe pentru acestea, ca și pentru organul lor, de presă, și ideea obligațiilor înalte, ce elementul minoritar, are față de națiune și de Stat.* încrederea aceasta, de care e ab­solută nevoie, trebuește manifes­tată sub toate formele și în toate împrejurările, ceea ce­ pretinde, din partea minorităților maghiare,­ o dreaptă interpretare a faptelor și o observație atentă, pentru a nu se considera drept rea voință, a ceea ce de fapt este simplă imposibilitate, sau o stare de lucruri, necomplectă și greșită, dar a căreia remediere, cere un element indispensabil, timp. Din punctul acesta de vedere, al observației atente, al interpretării juste și al explicației binevoitoare și conciliante, rolul și misiunea noului organ de presă, sunt absolut covârșitoare. Grație puterei și influentei de care se bucură presa, asupra masse­­lor, ziarul intereselor minoritătei, va putea fi un element, harnic, pen­tru strângerea cât mai cordială a raporturilor dintre minoritate și i­m­ensa majoritate românească.Pentru a se putea ajunge, însă, la această realizare necesară, va fi ne­voie să se explice și să se arate mi­norităților că nu se poate parveni, într-un timp extrem de scurt la cre­­earea unei situații de natură să nu lase nimica de dorit, ceea ce pretin­de, înainte de toate, timp, o fami­liarizare îndelungă cu nouile stări de lucruri și uitarea, cu vremea, la tot ceea ce altă dată, a putut să fie ură, dușmănie, încordare. Mintea omului, e făcută să reție, sufletul e făcut să pătreze întipă­­rirea impresiilor de altă dată. Românii din Ardeal, au trăit, sub vechiul regim, o existență teribilă și chinuită, ce a lăsat urme adânci. Poporul, însă, generos și bun, a uitat și va­ uita, credem, cu desăvâr­șire. Astăzi, chiar, el întinde o mână de sinceră prietenie minorităților noastre etnice, mână pe care acestea o pot primi fără ranchiună, de­oare­ce soarta lor, în România întregită, este azi bună și înfloritoare, și cu cei mai mari sorți de izbândă și progres. Pot fi constatate, încă, greșeli de conducere și de administrare, scă­pări din vedere, sau abuzuri. Aces­tea sunt, însă, neajunsuri inerente noi­lor stări de lucruri și este de datoria noului organ de presă, ce apare astăzi, în Ardeal, să dea mi­norităților o dreaptă explicație­­ a lucrului, și să sfătuiască înțelepciu­nea și răbdarea și colaborarea de­­sinteresată, la acțiunea de ridicare a țarei și de locuire a tot ce poate să mai fie, necomplect, rău și greșit O altă urmare, directă, a încrede­­rei în națiune cu care ziarul mino­­rităților, trebue să pornească la drum, va trebui să fie aceea, credem, de a face să se răspândească cât mai mult ideea, că activitatea poli­tică minoritară, trebue să se desfă­șoare în cadrele partidelor naționa­le existente, ceea ce­ ar face inutilă crearea de partide politice, repre­zintând interesele fie­căreia dintre minoritățile noastre etnice. In România întregită, nu se poa­te face de­cât un singur fel de po­litică, a ceea ce, pe deasupra, ori­că­ror vederi principiale, are la baza ideea intereselor și aspirațiunilor na­ționale . Partide politice minoritare nu au rostul să existe de­oare­ce minorită­țile noastre, etnice, nu pot­ face de­cât atâta­ politică națională, cu toa­te drepturile recunoscute, de a lup­ta pentru aspirațiile și nevoile ele­mentului minoritar-Partidele noastre politice, destul de numeroase, reprezintă toate vede­rile și toate curentele și deci, aces­tor partide, românești, se­­ pot­­ alătu­ra, toate elementele minorităților etnice, din România. Nu trebue să se invoace motivul că și Românii aveau un partid na­țional­ sub unguri. Românii, era, legitim să facă a­­ceasta, de­oare­ce alipirea Ardealu­lui la monarhie, a fost socotită de tot ce era român, drept o ușurpare, pe când minoritățile de azi au re­cunoscut de buna lor voie, dreptatea nouei stări de lucruri, primind cu bucurie să trăiască, mai departe, în noua patrie, pregătită sufletește, pen­tru a face fericirea tuturor categori­ilor de cetățeni.* Acestea sunt, în câteva cuvinte, rolul și menirea noului ziar și ne ex­primăm­ convingerea că organul drepturilor și aspirațiunilor minori­tăților maghiare, va ști să fie la înălțimea situației, ce cere, tuturor, o vedere largă, și elevație de suflet și gândire, pentru rezolvarea cât mai armonică a problemelor de care depinde fericirea a tot ce respiră, pe pământul României întregite. UN LEU EXEMPLARUL Marele mister al existenței consistă în îm­prospătarea continuă a fondului, prin păstrarea formelor, forme vechi, dar spirit pururea nou — iată ce este conservatismul. M. EMINESCU Duminecă 1 Iulie 1923 REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI CASA VINTILIMIE­ No. 60, (Pasagiul Imobiliara) PUBLICITATEA se primește la Aö&MISTRATIA ziarului ȘI LA TOATE AGENȚIILE DE PUBLICITATE Corespondența privitoare la Redacție trebue adresată Primului­ redactor Manuscrisele nepublicate se ard, domnii autori sunt rugați să-și păstreze copie Cuen răspund cavalerii de vn­­eSusfirne din Sărinda cu L­e­­giunea de onoare ob tinut â prin surprinderea buni cre­­dinței ce or în drept, Sa îs* mațiunea sioastră. La somațiunea ce am adresat „Luptei“ de a reproduce textul au­tentic al așa ziselor declarațiuni fă­cute de Rege ziarului „Times“ în Aprilie 1919, bandiții condeiului de la numitul ziar, de frică de a nu ve­dea această somațiune luând un alt caracter, s’au hotărât să răspundă. Dar în loc de textul autentic, ei ne citează un text reprodus din „La Roumanie“, care apărea la Paris în 1919. Ori, a­utorii textului răstălmăcit din „Lupta“, se referă la propria lor colecție, reproducăndu-se pe ei înșiși, de­oarece toată lumea știe că la ziarul „La Roumanie“ din Paris, pe lângă un ziarist francez de pro­fesiune, funcționau și numiții Fa­gure și Honigman, pentru a putea primi un ajutor bănesc de la lega­­țiunea română, după cum toți Ro­mânii, din țară ca și cei cari au fost la Paris, știu că acești două scribi nu puteau îndruma două cuvinte franțuziți­. Deci, nu citându-se pe ei înșiși, pot răspunde som­ațiunei noastre, ci reproducând propriul text al zia­rului „Times“, — textul autentic. De altfel, poltrorii aceștia nu vor scăpa de răspundere și teama le este atât de mare în­cât, deși declară că nu vor răspunde somațiunei noa­stre, o fac totuși... pentru respectul ce zic ei, datoresc cititorilor lori! Frica inspiră totdeauna respect, și vom ști să facem ca marii bărbați ai României să fie respectați. Cavalerii de industrie și excrocii nu pot fi în acelaș timp cavaleri ai Legiunei de onoare,­­ aceasta ca să se știe. Buletin politic Organ­zațiunile partidului conservator-progresist în Ardeal, și îngrijorarea liberalilor Faptul este cu atât m­ai ex­­plicabil, Cu­ cât partidă t­» baraj pierde terenul pre­tutindeni In nouile ținuturi Oficiosul guvernului, relevând o informație apărută într’un ziar de seară, informație care anunță pentru sfârșitul verii o serie de întruniri ale partidului conservator-progresist la Cernăuți, Constanța și Timișoara, caută să țeasă intrigile de rigoare, pentru a pune piedici avântului luat de organizațiunile conservator-pro­­gresiste în provinciile alipite; înțelegem foarte bine sentimentele cari tulbură pe liberali, făcându-i să se dedea la intrigi și să pună pie­dici acțiunei politice conservator-pro­­gresiste, mai ales în Ardeal. E firesc ca partidul liberal să caute să tulbure apa și aici, pentru că nici­odată, în toate acțiunile lor, liberalii n’au lucrat altfel decât ca pescuitori în apă turbure .Nu știm însă ce va zice opinia publică în fața acestor sforțări desnădăjduite ale partidului liberal, care decreta și mai deunăzi că partidul conservator-progresist „nu mai există“, a doua zi după ce acest partid repurta la Craiova unul din cele mai frumoase ale sale suc­cese, iar șeful­ său era primit acolo într’un adevărat triumf, așa cum n’a fost primit niciodată în opoziție și nici nu va fi primit șeful partidului liberal. Suntem însă totdeodată convinși că ceea ce-i doare mai mult pe liberali nu e că partidul conservator-progresist a reușit să-și formeze în Ardeal, fără sforțări și fără cheltuială, două orga­­nizațiuni politice puternice, cum sunt cele din Maramureș și din Banat. Ceea ce-i doare mai rău e că partidul liberal ,nici înainte de venirea lui la guvern, nici după ea, atunci când a­­vea toate atuurile în mână, n’a isbu­­tit să-și formeze nicieri în Ardeal vreo organizație serioasă. Acolo unde partidul conservator­­progresist are organizațiuni de pri­mă ordine, partidul liberal nu există deloc, cum e în Maramureș, sau are o organizație ridicolă și pe cale de li­chidare, cum e cea din Banat, repre­zentată în guvern de nulitatea totală și absolută a d-lui Cosma. Știe toată lumea politică ce a în­tâmpinat în Ardeal partidul liberal. La Oradea-Mare, de pildă, liberalii au trimis să o cucerească pe d. C. Banu. B-sa și-a recunoscut însă neputința și a trecut mâna d-lui general Moșoiu, pe care lumea din Oradea și împreju­ rimi îl cunoștea de când era încă în activitate .Ei bine, rezultatul sforță­rilor supraomenești și cheltuelilor considerabile făcute de d. general Moșoiu în acest scop, au dus la achi­ziționarea d-lui dr. Nicolae Zigre, și la întemeierea unui club liberal. Clubul liberal de la Oradea-Mare s’a transformat imediat într’un tri­­pou, și, dureroasă ironie, chiar auto­ritățile liberale au fost nevoite să-l închidă­ pentru a curma lanțul de in­corectitudini ce se petreceau în el. Și stă închis și astăzi, cu toate sforțările pe cari le fac „liberalii“ din Oradea- Mare pentru a-i redeschide. Pe liberali nu-i mâhnește deci atât faptul că partidul conservator-pro­gresist se organizează în Ardeal, cât cel că ei nu-și pot forma dincolo de Carpați nici o organizație serioasă. De vină pentru aceasta sunt însă numai liberalii, cari s’au demascat prea repede în ochii ardelenilor. In­­tr’adevăr, imediat după alipirea Ar­dealului, în loc să caute să achizițio­neze suflete, liberalii s’au repezit să acapareze bogățiile acestei provincii. Acest lucru l-au văzut ardelenii, și de aceea partidul liberal nu are ca aderenți în tot Ardealul decât pe li­beralii trimeși de aici să valorifice, după deprinderile Băncei Românești, bogăția acestei provincii. E deci firesc ca liberalii, cari au alergat după bogățiile materiale ale Ardealului, să se aleagă numai cu ele, și tot firesc e ca partidul conser­vator-progresist, care nu cere ardele­nilor decât comorile lor sufletești, pentru a le întrebuința la momentul oportun în interesul exclusiv al nea­mului, să primească aderențe din toa­te colțurile Ardealului, aderente cari se vor strânge curând într’un mă­nunchi puternic care va fi ramura ardelenească a marelui partid conser­vator-progresist. ............1 ■—^tmeawagswa Pe foi de calendar Prinkip „Plutarque a menti", — o! Plutare min­te într’una­... Cartea lui Pierrefeu care ara­tă pe ce minciuni grosolane se institue a­­cum oficial istoria eroilor militari ai răs­­boiului, cată a fi complectată cu o cerceta­re asemuitoare asupra politicii. Autorul minunatei cărți­­)Plutarque­menii“ a fost redactorul comunicatului zil­a­nic la Marele Cartier General al armatei franceze. El știe, deci, mai bine ca oricine, ce valoare au ilustrațiile militare ale răz­boiului. Nimic din ce s’a săvârșit pe fron­tul franco-german nu e al științei sau ca­pacității generalilor. Totul e al rezistenții neînduplecate și mute a masselor. Atât: sol­datul, soldații, uneltele si munițiile. Atât. Restul e farsă și e minciună. O spune un luptător francez care-și de­dică lucrarea — pe cât de crudă pe atât de justă — ,­ofițerilor de rezervă cari sunt șefii firești ai națiunei armate“. Cred, însă, că îndreptarea pe care Pierre­feu o aduce istoriei militare trebue aplica­tă cu aceeași energie și istoriei politice. Cine a pricinuit marele cataclism euro­pean, cataclism care va mai ține, desigur, continentul încă două decenii în mizerie și imprecisie. Cine? Tânărul Prinkip car plu­tise acum nouă ani la Sarajevo pe arhi­ducele Frenz-Ferdinand. Așa va fcri isto­ria oficială. Și totuși, cu sau fără glonțul copilului a­­cela nebun, războiul ar fi început în vara aceea sau în vara următoare. De cel !Se va răspunde, fiindcă trebuia ca cele două con­cepții de viață cari se ciocneau în cuprin­sul civilizației europene, să rezolve în folo­sul omenirii istoricul proces... Ba!... Plu­­tare a minții, — Plutare va minți într’una.­­SĂRMANUL DIONIS­­—engr=0^=s33 — ECOURI DREPTURILE CANALIEI. — Odată în­temeiată ,,Liga drepturilor omului“ și oda­tă asigurat și prin noua Constituție prin­cipiul libertății scrisului, un apaș al presei crede că poate să-și permită orice imfamii la adresa oamenilor politiei, cărora nu me­rită să le înclice nici curelele încălțăminte­­lor. Noi credem însă că, până în cele din urmă, nici „Liga“ de curând înființată, nici principiul sfânt al libertății scrisului, nu-l vor putea apăra pe ticălosul recidivist de furia deslănțuită a indignării populare. Să cuteze atunci canalia să invoace­­,drep­turile sacre ale omului“... * E CLAR. — Adresându-se cabinetului Marghiloman, la 1918, Consiliul Național Român din Bucovina, se exprimă astfel : „Guvernului regal al României“. Aceasta o face, repetăm, Consiliul Na­țional Român din Bucovina. Ce să mai zicem când vedem că niște apași ai presei, numiți Honigman, cred că insultă pe cine­va numind guvernul de la 1918, „guvern al lui Makensen“? Intre opinia românilor și aceea a Ho­­nigmanilor, credem că nu mai încape nici o alegere,,. [Citiți continuarea în pag. 2-a] Presa și moartea lui C. C. Arion Snrtreaga presă română deplânge moartea și re­cunoșște meritele ilus­trului dispărut. Spicuim în cele ce urmează, pasa­­g­iile mai esențiale din articolele prin cari presa română- fără deose­bire de culoare politică, constată moartea și frumoasele calități ale a­­celuia care a fost Costică Arion : „UNIVERSUL“. Eri a m­urit Costică Arion profe­sor la facultatea de drept, fost minis­tru, și distins avocat. In primul moment, când înregis­trăm îndurerați știrea aceasta, ne e greu să facem o amplă biografie a defunctului. Dar vom releva merite­le, în clipa aceasta, când i s’a deschis cripta. Costică Arion a fost una din ra­rele inteligențe, nuanțate și fine ale generației sale mari, care a avut no­rocul să muncească și să se distingă în epoca frământărilor țării, dintre 1885-1914. N’am putea mai exact caracteriza pe Arion decât că a fost un tipic re­presentant al curentului „junimist1’ în care a intrat de la liberali. Orator select, jurist de seamă, a­­vocat distins și profesor totdeauna iubit de elevi, a fost Arion. „AURORA“ . In lumea noastră politică C. O. A­­rion era o personalitate care a ocupat un loc de cinste. S’a impus, de îndată ce a intrat în arena politică, prin cultura sa, prin puterea sa de muncă, spiritul său­ de organizator și marele său talent de a vorbi. Când se urca la tribună, fie ea cea politică sau catedra universitară, au­ditorii își încordau atenția, fiindcă știau că vor avea de învățat. Nici­o­­dată Arion n’a vorbit când n’avea ceva de spus, și puțini sunt oratorii cari au înălțat, ca el tribuna, la sfin­țenia altarului. Aristocrat prin fire, nu numai prin sânge, C. O. Arion a trăit izolat, o viață intimă intensă. Deși iubia oamenii și a făcut până în­­ 16 politică militantă totuși, C. C. Arion nici­odată n’a izbutit, — fiind­că n’a voit, — să se scoboare pentru a-și câștiga sufletele mulțimei. Era desgustat desigur de materia­lismul și egoismul care ne copleșește pe noi, cei de azi. In galeria oamenilor ce au ilustrat și politica și lumea, noastră universi­tară, C. C. Arion și-a asigurat un loc aparte și de cinste. Căci puține sunt figurile românești cari au statornicit în jurul lor atâta seninătate ca acest boier, ce a impus stimă și a câștigat chiar și dragostea adversarilor săi. „VIITORUL“ : Aflăm cu părere de rău că d. Const. Arion, fost de mai multe ori ministru, mare jurisconsult și profesor univer­sitar a încetat din viață. Luând parte la viața publică a Ro­mâniei, C. C. Arion a reprezentat o figură caracteristică. „EPOCA”: S’a stins aseară, în locuința sa din str. Corăbiei, fostul ministru conser­vator C. C. Arion. Om de o pătrunzătoare inteligen­ță, jurist eminent, profesor desă­vârșit, cuvântător elegant, fin, iscu­sit și totdeauna documentat, poves­titor cu mult farmec, a fost de­sigur o figură în viața noastră publică, o figură înzestrată cu calități, cari de altfel, l’au și împins, pe deasupra aver­ei și a numelui, în atenția fos­tului șef al partidului conservator, care i-a încredințat ministerul in­­strucțiunei publice în guvernul din 1911. Arion a făcut parte din ceia ce s’a numit „gruparea junimistă adică partidul de oameni curați la suflet și curați la minte, pricepuți și cu multă dragoste reală de țară, reu­niți în jurul societăței culturale „Ju­nimea”. Cu gruparea junimistă C. C. Arion a venit ministru al școale­lor în 1911 și când gruparea s’a des­ființat prin moartea celor mai mulți din membrii ei, Costică Arion a trecut în partidul condus de d-l Marghiloman,­­datorită prieteniei personale ce-l lega de șeful progre­siștilor; înainte de orice însă, Costică A­­rion a fost un fermecător cuvântă­tor și discursurile lui politice, ală­turi de cele ale lui Petre Carp, Maio­rescu, Take Ionescu, Delavrancea, Filipescu, Iorga și alții, vor însem­na o epocă în analele politicei ro­mânești, epoca oratoriei de fond pe care foarte rar o mai întâlnim as­tăzi. Era și un mare spiritual și toc­mai aceasta făcea, farmecul cuvântă­rilor sale. Ca profesor, Costică Arion a i­­lustrat facultatea juridică di­n Capi­tală. Cursurile sale la doctorat vor fi multă vreme amintite de către elevii ce i-au trecut prin mână. „ADE­VARUL“ subt semnătura d-lui A. de Herz : Din rândul marilor figuri cari au strălucit în galeria politică a Româ­niei, se mai desprinde încă o icoană senină, ca să străbată granițele veș­niciei. Lasă în urma ei regretul una­nim al contimporanilor, și o pagină în cronica vremurilor din urmă, pe care cei de mâine o vor judeca liniș­tiți, cu obiectivitatea pe care o dă po­tolirea pasiunilor. Dar și cei de mâine ca și cei de as­tăzi, vor vedea în personalitatea lui Costică Arion una din cele mai dis­tinse expresiuni ale omului de cul­tură, ale omului politic credincios principiilor pentru care a luptat, ale profesorului, ale artistului, ale omu­lui de lume. Strălucit jurisconsult în priceperea căruia cele mai dificile chestiuni de drept, păreau o jucărie, artist care și-a trăit viața într’o discretă adorare a frumosului, om de lume agreabil, cu o conversație din care se desprin­dea utilul împletit cu o impecabilă eleganță, Costică Arion, a fost un mare sprijinitor al scriitorilor și al artiștilor care aveau în „ministru“ un protector și în „om“ un prieten . Oratoria lui Arion, fie la bară, fie în parlament, fie în discursurile ros­tite la festivități oficiale, era un mo­del de eleganță și de superbă vervă, ce aluneca în fraza admirabil cons­truită, și mândră de coloritul cu care se înfățișa. Om politic s’a dezinteresat, uneori, de meschinele lupte pentru biruirea adversarului, ca să-și poată sluji țara, potrivit cu lunga sa experiență și cu învățămintele căpătate de la în­­naintași. In scurtele treceri pe la mi­nisterele de instrucție publică și ex­terne, s’a devotat cu tot dinadinsul rezolvărei marilor chestiuni cari au adus pacea în biserică și distrugerea asperităților în diplomație. Plin de tact și de înțelepciune, Costică Arion, găsea prilejul să se ridice de-asupra uneltirilor din afară și dinăuntru — și și-a sfârșit viața într’o splendidă izolare, care azi, ne pare și mai de­primantă. In vremurile de acuma ale îmbo­­gățiților repezi, poate că nu e inutil să pomenim că Arion a murit relativ sărac. Această­ constatare c încă o floare pe care o adăugăm mănunchiu­lui ce-l depunem, întristați, pe mor­mântul lui. „LE PROGRES“: D. Al Marghiloman, a încredințat în 1918, regretatului dispărut, colabo­rator credincios al șefului partidului conservator, portofoliul ministerului de externe, minister unde C. C. Avion s’a afirmat, ca un diplomat de mare stil, grație modului cum știa să scoa­tă pe România din toate greutățile unde o angajau, din zi, în zi, mai mult, reprezentanții puterilor Cen­trale, cari voiau să ne impue o pace a învinșilor. . Rezistența de care a dat dovada C.­ O. Arion, în acele momente grele ale istoriei noastre naționale, demnita­tea cu care a apărat interesele rom­â­nești, înțelepciunea și tactul grație cărora știa să întârzie negocierile, au făcut din ilustrul dispărut, pe a­­tunci vice­președinte al consiliului, nu numai un prețios colaborator de fie­ce zi, de fie­ce ceas, al șefului partidului conservator, dar în acelaș timp un sfătuitor intim și nedespăr­țit al d-lui Marghiloman. „ÎNDREPTAREA“: C C Arion, una din figurile cele mai simpatice și mai reprezentative din lumea politică, a murit. Om cu o superioară inteligentă, orator­­iu și elegant, C. C. Arion a ilustrat ba­roul, universitatea și viața politica, aducând nota personală a unui scep­ticism îngăduitor și a unei ironii, care nu mergea nici­odată până la jignire. De aceia dacă a avut mulți prieteni, n’a avut dușmani. 51 deși a rămas lângă șeful politic și priete­nul personal, dând exemplul rar al solidarității în vremurile adverse, atacurile violente îndreptate contra aceluia, s’au strecurat pe lângă dân­sul. Cu toată inteligenta lui străluci­toare și talentul său sclipitor, n’a avut tentațiunea de a-și fixa un loc. Căutând consolarea contra vicisitu­dinilor politice, în ocupațiile mai a­­cademice ale bazei și ale catedrei, C. C. Arion a fost până la moarte, neschimbat în vremurile acestea de transformare și de totală răsturnare de valori, întâmpinând cu surâsul lui iertător tumultul vietei politice.

Next