Timpul, octombrie 1938 (nr. 508-538)
1938-10-01 / nr. 508
2 CASA LUI ANTON PANN MOTTO: „S’adus Pann finul Popei și cel isteț ca un proverb EMINESCU i se dă prilejul să constatăm tot mai des că nu știm încă să ne cinstim cum se cuvine înaintașii. In scurtele noastre rătăciri prin Orașul-lumină, am avut emoționanta ocazie să întâlnim nenumărate locuințe cari aminteau trecătorilor nume și evenimente scumpe In casuta aceia mică de pe o stradă uitată a scris, de pildă, celebrul său roman „Paul și Virginia“' Bernardin de Saint Pierre, în camera aceia săracă de hotel deasupra unei crâșme, a visat și a suferit Paul Verlaine, în clădirea din colt, din apropierea gradinei Luxemburgului s’a bucurat pentru întâia oară de lumina vieții Baudelaire, sau, în camera aceia din rue Rolling, și-a trăit ultimele clipe filosoful Blaise Pascal.» Ce emoționante semne de aducere aminte și de recunoștință! ...La noi aceste exemple nu sunt în obiceiul pământului. Ce-am făcut, de pildă, pentru Eminescu, Creangă, Caragiale și, în sfârșit, pentru Anton Pann? In orice altă țară, acești mari creatori și-ar fi avut de mult monumentele în piețele publice. Cine știe, bunăoară, că numai la cateva sute de pași de biserica Lucaci, unde se află mormântul — și el uitat — al autorului „Povestei vorbei“, pe strada care'i poarta încă numele, mai demne și azi casa în care a locuit Anton Pann? Dar să încercăm să-i descriem înfățișarea care a rămas aproape așa cum a existat acum mai bine de opt decenii. O casă veche cu linii simple, cu ferestre mari, luminoase, purtând în partea stângă un mic etaj, îți atrage atenția de cum intri din str. Labirint, prin înfățișarea ei oarecum ciudată. In dreapta modestei clădiri, curte mare, cum nu se mai pomenește astăzi în inima Capitalei, tti da impresia de vremuri trecute, cu alți oameni și alte obiceiuri. Curtea veche, acum vraiște, pare mai mult un loc viran, în care, copiii și străinii se pot ușor strecura nevăzuți de nimeni. Un crâmpei de gard, care abea se mai tine, dă impresia de loc părăsit, îndată ce-ți faci drum prin curte și o cotești pe stânga, după colțul casei, ușa larg deschisă a unei sahie îți descoperă, dintr’odată interiorul locuinței. O tânără și frumoasă doamnă apare ca un copil de mână, — după primele bătăi în ușă, — cu privirea mirată și întrebătoare. — Aci a locuit Anton Pann? întreb sfios. — Aci, aci, se grăbește a-mi răspunde frumoasa doamnă, deschizându-mi ușile, și așteptând parcă intrigată să apară, de undeva, figura gravă și sprâncenată a lui „Pan finul Pepelei cel isteț ca un Proverb“. In camerele de jos luminate de trei mari ferestre , în care acum locuește o familie modestă, scriitorul își avea dormitorul și dependințele O scară interioară prevăzută cu o balustradă de lemn masiv, duce din sălița de intrare spre alte două încăperi mai mici, unde, se spune Anton Pann, își avea biblioteca și camera de lucru. Una din odăi are două ferestre spre stradă iar cealaltă, mult mai mică, are vedere, spre curte. Existența unui spațios dulap construit în zidul drept al sălciei, înzestrat cu rafturi solide, ca și perspectiva largă spre curtea, cândva dăruită cu arbori stufoși și cu o bogată plantație, sunt indicii că „balconașul“ acesta servea ca ales loc de reculegere și de inspirație în ceasurile târzii de lucru La coborâre, pe scara întortochiată și încă solidă, scobitura unui alt dulap făcut în perete, ne ispitește să-l cercetăm interiorul Se afirmă că acei cari au locuit până acum câțiva ani aci, au descoperit chiar, în unul din aceste tainice dulapuri, unele manuscrise ale marelui folclorist Ce s’a făcut cu ele și care este adevărul, greu de aflat? In partea cealaltă a curții, alte câteva camere, dintre care una foarte spațioasă, ne ispitește, de asemenea, să le cercetăm. — Aci, spune cineva. Anton Pann, ar fi avut sala de primire, iar dincolo — tipografia. In chilioarele acestea vechi ,, primitive, în care dăinue culoarea și parfumul vechimei, a trăit a scris și a suferit odată. Anton Pann. Se afirmă că o parte a casei va fi în curând surpată Parohia bisericii Lucaci căreia i s’a lăsat, prin testament, această avere — a uitat de mult, sau n’are mijloacele necesare să păstreze în bună stare clădirea. Autoritățile culturale ar trebui credem, să ia, fără zăbavă, inițiativa creierii unui muzeu „Anton Pann“ în care să sălășluiască tot ce a dat până în prezent folclorul românesc. De asemenea, este de dorit ca pe această casă, neștiută, să fie fixată o placă comemorativă în semn de recunoștință și pioasă amintire celui mai mare uitat prea curând folclorist român, Paul Ionescu-Daniel NOTE No, 508 — I — x — I03S (12 mafii IT TIMPUL VR A JA de Alexandru KuprinE xistă în Rusia centrală o floare extraordinara, care nu înflorește decât noaptea, prin „ mlaștini și care se distinge printrun parfum de tămâie, cu deosebire puternic la apropierea serei. Dar e de ajuns s’o culegi și s’o pui în apă, pentru ca floarea aceasta să împrăștie de cum se ivesc zorile, un miros foarte rău. Ce-i mai curios, este că, cu toată asemănarea de nume, nu are nimic comun cu violeta obișnuită, plantă modestă și fără de pretenții. Țăranii din diferitele regiuni îi dau fel de fel de numiri, câteodată foarte expresive, care variază după ținut și de care nu-mi mai aduc aminte; eu prefer să-i spun „violeta de noapte” acestei flori care nu e ca toate celelalte. Mujicii ruși n’o întrebuințează nici ca plantă de leac și nici ca ornament de Rusalii sau la nunți. S’ar spune că n’o iubesc și că o evită pe cât cu putință. Se crede chiar că are vre o legătură tainică cu hoții de cai, vrăjitorii și alți indivizi de teapa acestora. Maxim Ilici Trapesnkoff, unul din prietenii mei intimi, om serios și așezat, mi-a povestit multe legende curioase despre această floare. Odată , sunt multi ani de atunci, am făcut împreună cu el o croazieră pe Volga; neștiind cum să facem ca să ne treacă vremea mai repede, ne istoriseam zi și noapte fel de fel de anecdote si povești, care de care mai pline de neprevăzut. Intr’o dimineață, pe când vaporul acostase undeva pe țărm, zărirăm o fetiță de vre-o zece ani, care vindea pe cheia buchetele de „violete de noapte”. Trapesnhoff îmi spuse gânditor: — Da, ai dreptate dragul meu, se pare că într’adevăr nimeni nu știe cum se numește floarea aceasta stanie. Trebue să credem că numele acesta de „violetă de noapte”, i-a fost dat de niște savanți care nici de data aceasta n’au înteles folklorul rusesc. Dar nu-i vorba de asta, mă gândesc la altceva. — La ce anume? — Uite, am să profit de ocazie, ca să-ți istorisesc ceva foarte interesant, în legătură cu planta aceasta. Dacă cineva străin mi-ar fi povestit vreodată o astfel de poveste, ași fi fost sigur că-și bate joc de mine, dar vezi că am fost eu însumi, pe rând și martor ocular și personagiu principal și ca să zic așa, victimă directă a micei drame despre care vreau să-ți vorbesc. Dar înainte de a începe, dă-mi voie să-ți ofer un pahar de bere de Givulicf, cea mai bună bere rusească, primești? — Desigur, răspunsei eu, din ce în ce mai curios. . — Ei bine, iată, continuă Trapesnkoff, după câteva clipe. Tocmai isprăvisem cursurile Institutului Geodesic din Moscova și căpătasem diploma de inginer, care-mi dădea dreptul să port o cocardă de fir la chipiu. Odată concursul terminat, plecau în districtul Tzarutzine, la părinții mei, care locuiau atunci într-un colțișor pacinic de tată. După ce muncise din greu zeci de ani, tatăl meu reușise să-și cumpere o mică moșioară, cu o căsuță cu etaj și o grădină de pomi roditori, de zarzavat și de flori, în care creștea din belșug roseta, floarea lui preferată. Avea si o pereche de câini de vânătoare, doi setteri supertri. Afară de asta, mai avea si tot ce trebuia pentru pescuit, undite mari și mici, cu toate accesoriile lor. Intr’un cuvânt, raiul pe pământ, fără să mai vorbesc de lichiorurile făcute de mama, specialistă renumită în arta culinară- Ah, Doamne, ce plăcere pentru un tânăr care are înaintea lui un viitor frumos, să se întoarcă acasă, la căminul părintesc, unde toată lumea îl așteaptă cu drag! Tatăl meu, geometru, cum aveam să fiu și eu, își începuse cariera cam pe la mijlocul veacului trecut. Nu se mai sătura să admire, cu ochii strălucitori de bucurie, uniforma mea verde, cu fireturi de aur și mai ales teodolitul, prevăzut cu un obiectiv Zeiss. „Doamne! exclamă el, examinând instrumentul acela cu adevărat minunat, tehhnica modernă atinge încetul cu încetul perfecțiuni pe care noi, vechii tehhnicieni le socoteam inaccesibile. Dar spune-mi te rog, cam cât costă această capodoperă?”. Ii răspunsei că nu-i știam prețul, pentru simplul motiv că Institutul mi-l făcuse cadou ca recompensă pentru stăruința mea la studiu și succesele la examen. Atunci mama socoti că era momentul să-și spună și ea cuvântul. „Trebuie să mulțumim lui Dumnezeu pentru binefacerile lui. Acuma la bătrânețe, după ce a muncit o viață întreagă, tatăl tău are un petec de pământ al lui, unde să poată trăi în tihnă Acuma, că nu mai poate munci, te va lăsa în locul lui, cu nădejdea că ai să-ți faci datoria ca și dânsul. Până atunci o să-ți căutăm o mireasă și Slavă Domnului, că sunt pe la noi fete destule, unele mai frumoase decât altele, deștepte, casnice și pe deasupra și cu zestre frumoasă”. Dar tatăl meu o întrerupse. Lasă mamă, lasă, că nu-i nici o grabă. Ai să ai vreme destulă, să-ți duci marfa la târg. Maxim e încă prea tânăr ca să se gândească la însurătoare. Pentru moment lasă-i să se bucure de libertate, să alerge prin stepă ca un mânz, să mănânce, să bea, să respire aerul proaspăt, să facă cunoștințe și pe urmă o să vedem. Iți dăruiesc pușca mea, Maxim, eu sunt prea bătrân ca să mai merg la vânătoare” Iti închipui, că după ce stătusem un an de zile, închis într’un apartament imbâcsit de la oraș, m’am pasionat pentru vânătoare, ca un bețiv pentru vin. Dela început i-am consacrat tot timpul, nimic altceva nu mă interesa Tovarășul meu credincios și dascălul meu în acelaș timp, fusese un oarecare Ivanoff, vânător iscusit, om întreprinzător și neobosit. Ni s’a întâmplat de multe ori să lipsim câte trei și chiar patru zile. Agata, chelăreasa noastră și mâna dreaptă a mamei ne umplea gențile cu merinde și ne punea și haine călduroase, „ca să se găsească”, cum spunea ea. Echipați în felul acesta, plecam înainte de ivirea zorilor, fără țintă anume, sprinteni ca niște iepuri. Lucru curios, deși o cunoșteam pe Agata de mai bine de zece ani și deși o vedeam în fiecare vară când veneam în vacanță, nu reușeam niciodată, când eram la Moscova, să-mi reamintesc chipul ei, sau vocea, sau măcar mersul ei caracteristic. O ființă blândă, tăcută, arătică, puțin cam palidă, și cu o expresie stranie în ochii ei adânci. Dar să ne întoarcem la povestirea mea. Intr’o zi, pe când vânam potârnichi, se întâmplă să ne rătăcim și prietenul meu se uita în toate părțile, ca să-și dea seama unde ne aflăm După câtăva vreme, zărirăm în sfârșit niște pari înalți. — Mi se pare că știu în sfârșit unde ne găsim, îmi spuse Ivanoff, fără prea multă siguranță. Coliba asta înfiptă pe pari, a fost construită ca să servească de adăpost când vin apele mari, primăvara, dar acuma nu mai servește la nimic și e locuită de o țigancă bătrână. Femeile spun că e o vrăjitoare. N’o să dăm noi crezare prostiilor astea, putem să mergem la dânsa. Avem ceai cu noi și o să ne fiarbă cu siguranță puțină apă. Un ceai fierbinte are să ne facă bine. Fără să mai stăm la gânduri, ne îndreptarăm spre coliba susținută de patru nari șubrezi. înăuntru dădurăm peste o femeie bătrână, care la cererea noastră, aprinse repede focul și puse la fiert o căldare de aramă cu apă. Peste puțin timp, ceaiul fu gata și băurăm câteva pahare, oferind și gazdei, bineînțeles. După ce-i bău, țiganca mi se adresă mie, fixându-mă cu ochii ei negri: — Dă-mi mâna boierule, să-ți ghicesc. Și fără să aștepte răspunsul meu, îmi apucă mâna, o examină cu atenție și-mi spuse: — Ascultă-mă, să te ferești mai mult ca de orice pe lume, de ochii de pisică și de cei de cal și să te păzești de iarba mirositoare a nopții și mai ales de razele de lună. Acum a avut de spus și îți doresc noroc bun,spus ce am Si, dacă cumva te va atinge vreodată una din vrăjile astea, să vii la mine să te lecuesc”. După aceia, ne-am întors acasă. Chiar a doua zi dimineață începu să cadă o ploaie rece și deasă și după prevederile tatălui meu, timpul rău avea să dureze. Așa că, vrând nevrând, fui silit să las vânătoarea și să-mi trec timpul, ziua citind, iar seara, jucând cărți cu părinții. Nu-mi mai amintesc exact cum s’a întâmplat asta. Tot ce știu, este că la un moment dat am fost cu totul amețit de frumusețea extraordinară a ochilor Agatei. Dacă nu mă înșel, ședeam la masă, când deodată, fără să știu pentru ce, îmi ridicai ochii asupra ei și văzui mici flăcări stranii, lucind în pupilele ei mari, ca niște alune. Luminile acestea, când roșii, când verzi, când violete, se schimbau după poziția capului Agatei și mă fascinau în așa măsură, încât îmi era cu neputință să-mi iau ochii de la ea. Mai admirasem de multe ori astfel de jocuri luminoase în ochi, la cai, sau la pisici pitite în întuneric. Mărturisesc că a fost pentru mine un fel de revelație. Aveam impresia că o văd pentru întâia oară pe Agata, deși o cunoșteam de atâția ani. Ca prin farmec, mi se păru deodată, mai înaltă, mai sveltă, mai sigură în mișcările ei pline de mlădiere Câți ani putea să aibă? Douăzeci și cinci? Treizeci? Poate chiar treizeci și cinci. Nu-mi dădeam seama. Din când în când un tremur ușor îi agita buza de jos. Nu-mi râdea nu-mi zâmbea, dar din când în când, fata ei căpăta o expresie mai blândă: o roșată i se urca în obraji „și mă atrăgea orbește, așa cum te atrage chipul Maicii Domnului de pe o icoană veche. Chiar în ziua aceia mai întrebai pe mama, să-mi spună câte ceva despre Agata, dar nu aflai decât tot ceea ce știam de mai înainte. Sfârșitul mâine 4LUsh ți Matisse Desen IN DOI TIMPI PROGRAMUL LUCRĂRILOR DIN LUGANO Serbările de toamnă ale orașului Lugano, cari au început la 25 Septembrie printr’un cross-country national pe domeniul din Malombra, s’au prelungit în tot timpul primei jumătăți a lunii Octombrie. Sâmbătă, 1 Octombrie va fi deschiderea lui Fiera Svizzera di Lugano; seara se va da „premiera” galei festivalului „Casanova e l’Albertolli”, de Guido Calgari și Richard Flury. Duminică 2 Octombrie se va desfășura serbarea culesului viilor și va fi de asemenea și ziua oficială a târgului. Cortegiul va străbate principalele străzi ale orașului. Centenarul lui Bizet va fi sărbătorit cu toată solemnitatea cuvenită la 25 octombrie. Se va cânta atunci o mare parte a operei sale, și — firește — nu va lipsi cea mai prodigioasă lucrare a marelui compozitor „Carmen”. Poate că puțini sunt cei ce știu că tenorul Paul Lherie care a cântat la premieră rolul lui Don José, l-a convins pe Bizet să schimbe o notă din partitură-Lherie care a murit un an după premiera lui „Carmen”, la o vârstă foarte înaintată, era un om modest și spiritual unui gazetar care-i solicitase un interview, i-a povestit cum l-a convins pe Bizet să schimbe un fa diez în si bemol. — Inchipuește-ti că la cererea mea, — spunea Sherie, — Bizet a schimbat o notă din rolul lui Don José. In celebra romanță a florii am avut îndrăzneala să-i cer maestrului să schimbe un fa diez în si bemol pentru că efectul era mai mare, Bizet a încercat să mă convingă că ar fi de prost gest, dar la insistențele mele a cedat”. Și cu toate că până la urmă Bizet a rămas cu impresia că tot partitura inițială era cea bună, opera se cântă și azi așa cum a cântat-o Shérie, care ținea la si bemol, grație căruia, e drept, fusese aplaudat la scenă deschisă. — Tătcule, când termină domnul de tăiat, mergem acasă? Cartea zilei Christian Megret, 11$ sont déjà des hommes (Fayard) Christian Megret a scris anul trecut o critică feroce a lumii coloniale. Noua sa carte aduce în scenă copii, ceea ce face ca tonul lucrării să fie cu totul altul. Cu toate că tct-colo, se remarcă aceiaș observație realistă, Megret privește viața imposibil, dar surprinde cu o rară luciditate conturul întâmplărilor. Undeva, la o margine de oraș, o tragediană a fondat o școală pentru copiii orfani. Cartea începe în 1914, în ziua împărțirii premiilor, cu care prilej autorul dă frâu liber vervei sale satirice. După ceremonie, copiii cari au părinți pleacă în vacanță, iar in azil rămân doar orfanii. O bandă de ștrengari. Cei mai reprezentativi sunt Jean, zis Nick Carter, zis Jean la brute, spirit dominator și încăpățânat și Alain Duval, zis Cote du Co, un copil ciudat. Alături de aceste două specimene, Megret prezintă pe micul Pierre, copil cinstit, sensibil, cu înclinări spre poezie. Nu se petrec lucruri în povestirea autorului, cari să poată face obiectul unui rezumat. Izbucnește războiul, directorul pleacă pe front, iar copiii rămân cu un supraveghetor bătrân. In ziua în care în clasă se sărbătorește prea sgomotos victoria de la Marna, apare fondatoarea și furioasă, îl dă afară pe supraveghetor. Cartea se oprește aci. Ceea ce este suprinzător și în acelas timp valoros în cartea lui Megret, nu e atât povestirea în sine, romanul, cât extraordinara putere de a evoca viața și personalitatea copiilor. Copiii zugrăviți aci nu sunt angelici ca la Dickens de pildă. Sunt simpli copii așa cum ii întâlnim pe toate drumurile. Nici una din vorbele lor nu sunt altceva decât vorbe și gesturi de copii. Ei văd lucrurile copilărește, iar ceia ce agită viața celor mari, rămâne pentru ei o lume închisă în viața lor care are și ea drame, poate tot atât de mari și de dureroase. Christian Megret a scris cartea lui cu copii cu multă îndrăzneală și pe un ton cât se poate de firesc. Nici un efort, nici o notă falsă. Parcă s’ar fi transpus printre eroii lui, reușind să trăiască și să gândească întocmai ca ei. Ceea ce e un lucru destul de rar. Premiera de aseară TEATRUL „REGINA MARIA“ 99 EDIȚIE SPECIALĂ” dramă în 55 de tablouri de C. F. WYNN Subt aspectul de satiră contra presei americane de scandal, „Ediție specială” exploatează exact ceia ce pare a ataca și o face cu osebită îndemânare. Conflictul pornește de la necesitatea măririi tirajului unei gazete. In lipsa unei actualități senzaționale, directorul propune reactualizarea unei drame sentimentale petrecută cu douăzeci de ani în urmă: o dactilografă sedusă și apoi părăsită cu un copil de către patron, îl împușcase. Reporterii găsesc pe eroină care se măritase și onorabila mamă de familie este pe punctul de a-și mărita fata. îngrozită de scandal femeia se sinucide, soțul zăpăcit de dramă este călcat de un automobil, iar fata împușcă pe directorul gazetei care în goana de captare a cetitorilor provocase drama. Piesa se încheie cu pregătirea ediției speciale în care gazeta va anunța senzația zilei: asasinarea patronului Scrisă într’un dialog simplu și vioi, piesa se desfășoară în cadrul a cinci compartimente (parter și etaj) într’un ritm de cuceritoare rapiditate. Dacă eroii sunt convenționali — patron avid opus redactorului idealist și de ținută intelectuală — în schimb tipurile secundare sunt prinse de pe natură și redate cu mult pitoresc, iar atmosfera de redacție, de fabrică în necontenită fierbere, realizată destul de veridic. Pe alocuri acțiunea este puțin cam arbitrară, autorul precipitând faptele pentru mărirea elementului senzațional. Astfel în fața desvăluirei trecutului, eroina în loc să se mărturisească ficei, mărește scandalul prin sinucidere, iar soțul după ce are puterea să mascheze drama față de fică și de logodnicul ei, se zăpăcește tocmai când coboară în stradă, dar în ritmul îndrăcit al desfășurării faptele apar logice și mai ales normale. „Ediție specială” este o melodramă, cu calitățile și defectele acestui vechi dar neperimat gen de teatru, modernizată prin cadrul în care evoluează personagiile și prin succesiunea cinematografică a tablourilor. Autorul, cu toată aparenta primă care ar pare contrarie, nu ia nici o atitudine, menținânduse într’o relatare făcută cu cât mai de fapt divers multă atenție pentru copia de pe natură, iar drama apare mai mult un joc al fatalității. Alternând scenele de comedie — foarte reușite — cu cele de dramă — cam prea voit dramatice — piesa interesează și ține spectatorul atent tot timpul. Teatrul Regina Maria a dat tot concursul său în realizarea acestei lucrări care cere un considerabil efort de repeziciune și precizie, reușind un excelent spectacol. D-na Lucia Sturza Bulandra, d-ra Tanti Cocea, d-nii Tony Bulandra, G. Storin, R. Bulfinsky si I. Talia» nu au conturat cu tot nervul cerut principalele personagii. Foarte bune tipuri au realizat d-nele și d-nii: Nora Piacentini, Willy Ronea, Tina Radu, Jean Constantinescu, Bruno, Finti, Septilici și întreg restul ansamblului. Reușita montare constituie o nouă performanță a pictorului decorator Siegfried, iar regisarea numeroaselor tablouri o impresionantă cheltuire de energie a regisorului Ion Aurel Maican. Ion Anestin Cărți - Reviste Revista „SANATATEA” can apare cu o regularitate matematici de 38 de ani, sub conducerea neobositului Doctor SIGMAND-SIGMA, cu fiecare număr aduce o bogăție de cunoștințe folositoare tuturor. Prin seriozitatea subiectelor tratate, prin linia de conduită morală pe care și-a impus-o revista .,SANATATEA” e unică în genul, ei și superioară chiar celor străine. Din numărul pe luna Octombrie spicuim în treacăt următoarele studii și articole: Doctorul Istrati, de prof. Kiritescu; După vacrnă, de Const. General Dr. Al. Papiu; Liniștea în cămin, de Maria H. Furtună: Hrana țăranului român, de Dr. N. Lupu: Ferească Dumnezeu de griji noi, de G. Iordache: Sifilisul ereditar al copiilor, de Dr. Al. ComaroD; Păziți copiii de foc, de Dr. Const. Samson Sfaturi și îndrumări igienice de Dr. SIGMAND SIGMA: Oftalmia purulentă a noilor născuți, de Dr. V. Corentin; Hormoni și vitamine de C. Popazolu; Hidrosadenita, de Dr. Sylvain Rosen; Mersul pe jos de Dr. Sam Watts; Tuberculoza bătrânilor; întrebuințarea timpului liber la copii, de Emil Feder; Temperatura cerpului omenesc: 20 reguli pentru sănătatea școlarilor; Sfaturi pentru persoanele cari îngrijesc de bolnavi, etc., etc. Un supliment literar complectează sumarul variat și interesant. Revista tiparită în condițiuni tehnice ireproșabile, ilustrată artistic în culori — 48 pagini, lei 20. Redacția și Administrația. Strada Triumfului Nr. 7 — București V. Teatrul REGINA: MARIA Telefon- 3.98 48 Azi la 9 și mâine matineu la 3 Tony Bulandra, G. Storin, R. Bulfinsky, I. Taianu, Lucia St. Bulandra, Nora Piacentini, Tantzi Cocea, Lizette Vera, Fifi Harand, Tina Radu etc. în drama senzațională Nora Piacentini EDITIE SPECIALA ■ [UNK] [UNK]I ii Mimi im «Mu'imn liiiii mu11» ui mini Wini—■mu inni hiii—wpi—i'nchimwi 11 Teatrul UORWEDIA elefan I Azi la 9 și mâine )a 3l Dir. Sica Alexandrescu MARELE SUCCES Spectacolul pe care vorbește toată lumea JOCUL ne a VACANȚA Comedie în 3 acte de Mihail Sebastian cu Leny Caler, George Vraca, Mișu Fotino, Renée Anne, Sandina Stan, Bogoslava, Coty Hollung, și V. Maximilian Ca I Ionescu GiTlarla Teatru LIBER — sub Comedia D-I C. Lungeanu, restabilindu-se complet cu începere de Sâmbătă continuarea marelui îules — Comedia muzicală De ce nu mă săruți Jules Vazuan cu Marilena Bodescu, Silvia Fulda, C. Lungeanu, Jules Cazabin, din Roman, Tantzi Căpățânu, I. Constantinescu, Aurel I. Manoescu și G. Oronof Y