Timpul, iunie 2000 (Anul 11, nr. 127-152)
2000-06-16 / nr. 140
16 iunie 2000 Actualitatea v *<leri, 15 iunie, la 111 ani de la moartea lui Mihai Eminescu, la Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici“ a avut loc acțiunea comemorativă intitulată „Moștenirea Eminescu și epigonii risipitori“. Chiar dacă dezbaterea desfășurată nu a respectat întocmai genericul deosebit de interesant, ea a punctat ideea actualității lui Eminescu, a perenității operei sale, a prezenței sale benefice în cultura română. Propuse, sub forma unor întrebări-test (!) în preambulul manifestării, de către poetul Nicolae Sîrbu, directorul Bibliotecii Județene, ideile în jurul cărora s-a glosat util au privit actualitatea și contestarea (actuală) a lui Eminescu, mitul și demitizarea, raportul poet național - poet universal, diferite scenarii vehiculate in ultimele apariții editoriale sau publicistice etc. Și-au exprimat punctele de vedere mai mulți participanți: Al. Bârsescu, Constantin Râpă, Victoria Bute, Dana Bălănescu, Ada Cruceanu, Ion Chichere, Vasile Baiu, Gheorghe Zincescu, Nicolae Cătană, Gheorghe Jurma și, firește, Nicolae Sârbu, amfitrionul serii. Plecînd de la o teză, formulată nu de mult de către Nicolae Manolescu, privind dihotomia Eminescu-Caragiale și semnificația ei pentru felul nostru de a fi, Ada Cruceanu enunța un adevăr dureros dar caracteristic, pînă la urmă, din marele program național Eminescu, propus pentru acest an, nu s-a construit mare lucru și riscăm să rămînă totul un moft... caragialesc. Din lui Eminescu acest unghi, deosebit de importantă, deși grea, este construcția, este afirmarea culturii noastre, urmînd exemplul cultural și moral al lui Eminescu. Or, contestarea poetului, precum arăta Al. Bârsescu, vine dinspre cei care nu l-au citit pe Eminescu, nu i-au preluat pe umerii lor povara testamentului, a muncii, a operei sale integrale. La procesul demitizare, respectiv demitizare, s-a referit și Victoria Bute, subliniind necesitatea întoarcerii la opera și la ființa vie a personalității lui Eminescu. S-a adus în discuție și senzaționala descoperire a unui set de 93 de scrisori ale lui Eminescu către Veronica Miere și care se publică în aceste zile într-o carte. Un alt Eminescu pretins acestui timp este, desigur, o nevoie reală, într-un alt context istoric, a operei eminesciene. C. Rupă a propus, ca noutate, o lectură ezoterică prin Sadoveanu. Cît privește contestarea, nu trebuie să ne speriem, ne-a asigurat I. Chichere, întrucît nici un nume important al literaturii și culturii române de azi sau de ieri nu l-a negat pe Eminescu. Oricum, a ținut să accentueze poetul Gheorghe Zincescu, Eminescu este ultima redută a românismului. De aceea, cum conchidea Gh. Jurma, nu-l putem „demitiza“ pe Eminescu, pentru că statutul său mitic este o coloană a acestei, construcții care este cultura română sau chiar existența poporului român. De la moartea sa pămîntească, de acum 111 ani, Eminescu ne urmărește mereu, dovedinduse nemuritor. (G.J.) Săptămâna Caeneză Asociația franceză Caen Calvados-România a sărbătorit în zilele de 15-18 mai 10 ani de existență a sa, iar pentru acest eveniment a dorit și o participare reșițeană. Prezența noastră la Caen a însumat șase persoane cu diverse interese, plus doi șoferi. Una dintre aceste persoane am fost eu, ca profesor al Liceului de Artă reșițean, ducînd cu mine 70 de lucrări de pictură ale elevilor noștri din cl. V-VIII A.P. Traseul parcurs cu microbuzul Primăriei noastre a fost la dus prin Strasbourg și Paris. Nu se poate povesti în cîteva fraze ce înseamnă aceste două orașe, dar în cîteva cuvinte parcă ar merge: cultură, civilizație, lume, viață La Strasbourg în palatul Consiliului Europei era zarvă mare, se făceau înscrieri pentru un maraton de a doua zi, în holul central, într-o expoziție filatelică omagială, dedicată împlinirii a 50 de ani de existență a acestei Instituții europene, am găsit și copia mărită a mărcii poștale românești dedicată evenimentului, realizată de artistul grafician Ioan Octavian Pen da, trăitor la București dar născut în Reșița. La Caen rolul meu a fost sa organizez expoziția elevilor și să o prezint. Acțiunea a fost programată pentru marți, 16 mai, la ora 11. Spațiul destinat expoziției este un hol al unui mare liceu, Liceul Malherbe, cel mai important din oraș și din zonă. Holul, cu dotările adecvate, deservește biblioteca și anexele, săli de audiție, de vizionări, de documentare. Cu ajutorul oilor I. Joiart, M. Mircioane, O. Drinovan și F. Selep, liberi în aceea dimineață, la ora fixată erau prezentate 50 de lucrări, adică plinul spațiului. Conform așteptărilor, organizatorul a scăpat din atenție publicitatea, astfel că la momentul vernisajului a fost puțin public. (Liceul are aprox. 1800 elevi și cam 180 de cadre didactice).Consider expoziția ca bună, ea evidențiază un nivel inalt de înțelegere și de exprimare al elevilor mei. în zilele următoare am primit cuvinte de apreciere din partea celor ce au văzut-o, semn că părerea mea este realistă. Și ca un răspuns de „curtoazie din partea Asociației gazdă la expoziția copiilor noștri inspirată din literatura franceză, fotograful local Bernardt Louvel a prezentat o expoziție foto cu imaginile cele mai penibile și reprobabile pe are le-a surprins prin zona noastră într o vizită de după 1990, îmi imaginez o petrecere la care invitatul toastează în onoarea gazdei iar aceasta, la rîndul ei, îi aruncă invitatului o cupă de șampanie în obraz. Cred că in lumea culturii și a artei procedeul este singular și de neconceput într-un moment aniversar. Am mai fost în acele zile și la alte acțiuni: la Consiliul for General, la Biblioteca Municipală, unde s-a lansat un volum de poezie bilingv cu 5 poeți locali și 5 poeți reșițeni, la Complexul Universitar, unde a fost prezentat un film francez filmat in România, cu actori și români, in regia lui Dan Mihăileanu. Peste tot pe unde am fost putea fi mai bine atit din partea lor cit și din partea noastră. Dar cind spun asta mă refer la noi în ideea ca pe unde am fost invitați trebuia,să fi lasat ceva după noi o urma a culturii și civilizației noastre (și nu mă gîndesc la coji de semințe) Peste tot pe unde am fost primiți ne-au onorat cu diverse tipărituri ca să știm despre ei și să nu-i uităm. Noi n-am prea dat, ca să nu spun că n-am dat deloc. Și n-am făcut-o, dintr-o sărăcie de care nici nu ne mai rușinăm, ci cu care chiar ne mîndrim urmăriți de gîndul șmecheresc că suntem mai cîștigați dacă primim și nu dăm nimic de la noi. Noi, cei 100.000 de reșițeni sîntem atit de sărăntoci încît nu putem oferi 5-10 albume, 5-10 cărți,5-10 pliante, 5-10 fleacuri, un fond, dar care pot însemna tot atîtea motive de aducere-aminte. Gazda noastră daeneză ne-a plimbat, în schimb, prin zonă pentru a fi saturați de cultura și civilizația lor. Am văzut orășele celebre pentru turismul lor, pentru istoria lor, pentru personalitățile lor. La întoarcere am înnoptat într-un orășel austriac, o bijuterie turistică-Melk, de unde a doua zi am făcut cîteva tururi prin Viena, la propriu, deoarece am prins un maraton iar circulația a fost deviată, și la figurat, admirind Viena diferitelor secole. Și aici pot folosi aceleași cuvinte ca și, la Strasbourg sau Paris dar din versul lui Victor Vlad Delamarcha voi lua numai „lume“ nu și „țară“; în fine, aș putea spune că au fost și lucruri bune, dar cred că ele trebuie considerate ca firești iar atenția și energia noastră trebuie îndreptată spre cele încă nefirești, adică spre cele încă nereușite. Poate, cît mai repede, poate, de cit mai mulți. Petru COMISARSCHI Pictura naivă La Muzeul Banatului Montan din Reșița a fost deschisă de curînd o expoziție de pictură naivă, a artiștilor din Uzdin, Banatul siriesc. Nu ne propunem să vă spunem ceva despre lucrările așezate pe simezele expoziției. Pictura, mai ales cea naivă,trebuie văzută, nu citită, mai ascultată. Culorile, compoziția, fiorul artistic trebuie trăite direct, nu prin intermediar, fie el chiar avizat. De aceea veți afla acum cîte ceva nu despre opere, ci despre pictori, despre curentul și școala cărora le aparțin. Școala de pictură naivă de la Uzdin își are începutul în anul 1961, cel puțin așa susțin exegeții. Dacă facem o socoteală simplă, ea a intrat deja în ultimul an ce rotunjește al patrulea deceniu de existență, o durată în timp absolut remarcabilă pentru orice curent artistic. Fenomenul, care nu dă deloc semne de epuizare, ba chiar dimpotrivă, nu este caracteristic numai comunității românești, școlii de la Uzdin stîndu-i alături cea de la Covăcița, a comunității slovace sau cea sîrbească de la Oparici. Uzdineniii se deosebesc de ceilalți în primul rînd prin culorile „blajine“, adică „verge băț, măcrișat, verge stricat, verge ca apa, roza caisă, roșu ca vina, ori galbăn sărbos“, așa cum le zice Maria Bălan, una din fondatoarele școlii. Primul pictor naiv al Uzdinului este, în mod oficial, Amuica Măran, care a început să picteze încă din 1955. Lucrările sale au făcut nu numai înconjurul Iugoslaviei, dar și al Europei (Palermo, Torino, Roma, Berlin, Frankfurt, Stockholm, Göteborg, Helsinki, Oslo, Londra), ajungînd și in Lumea Nouă, la New York și Washington, și chiar în Japonia, la Tokio. Românii de dincoace de Dunăre au putut să-i admire lucările la expozițiile din Cluj, Timișoara sau Arad. A plecat dintre noi la numai 64 de ani, în 1982, dar opera sa rămîne emblematică pentru întregul curent de la Uzdin. Al doilea„stîlp“ al picturii naive de la Uzdin este Maria Bălan Este destul să spunem despre ea că lista expozițiilor (care, geografic, acoperă mapamondul) ar epuiza spațiul tipografic al paginii. Despre lucrările sale au scris nenumărați critici de artă din toată lumea, s-au făcut filme documentare și emisiuni de televiziune. Nu de mai mică importanță sunt Ana Onciu, a cărei „Mireasă“ este una din lucrările „clasice“ ale școlii, Florica Puia, cu prezența obsedantă a cocoșului „îmbrăcat“ in motive populare, Mărioara Motrojescu, care ne a părăsit in 1991, dar care ne-a lăsat o nemuritoare „Primăvară“ și o altă iubitoare a anotimpului reînvierii, Sofia Dodean, lîngă care stau cu cinste Anuța Dolamă și Steluța Țăran, Florica Cheț, Viorica Iepure, ca și mai tinerele Sofia Ionașcu, IleanaOalge, Steluța Giura, Linca Mezin și Ofelia Spăriosu. Pictura naivă n-a rămas, la Uzdin, un apanaj exclusiv feminin. Nicolae Coicheci, care în prezent trăiește în Statele Unite, s-a apucat de pictat în 1972. în același an și-a început cariera artistică Adam Mezin. O notă aparte o reprezintă Viorel Bosica, al cărui debut datează din 1975. între 1980 și 1985 a fost nevoit să „facă pauză“, nefiind acceptat de pictorițele din acea perioadă. A reușit sa și continue cariera de-abia după ce a dovedit că știe să picteze. Despre activitatea artistică a acestui „grup neconvențional de pictură“, cum i l-a caracterizat un prezentator de la ZDF, au scris și au vorbit nenumărați critici și istorici de artă. Oto Bihali-Merin: „Niciunde, în nici un sat din lume nu s-au intîlnit astfel de femei hotărîte ca prin puterea expresiei lor artistice să oprească ceea ce-i trecător în viață“. Neboisa Tomasevici: „Ca niște cronicariai timpului, vor să fixeze și să ferească de uitare bogăția și varietatea datinilor românești, comorile folclorului, virtuțile modului de viață tradițional al consătenilor lor...“ Charles Jourdanet: „Modul de a picta al acestor artiste reprezintă promisiunea unei sărbători a personajelor, costumelor și culorilor. Promisiunea unei sărbători pentru ochii și inima noastră“ Nu putem încheia aceste rînduri, care se vor o insistentă și entuziastă invitație la expoziția de la muzeu, decit cu versurile Eugeniei Bălteanu. Și iarăși datini de demult Ce se destramă -n vreme Parcă-s aievea Parcă-s aici Pline de dor Pe pinzele Iero Gabriel STEFANESCU de la Uzdin, prezentă la Reșița Clopote în zăpada poemului întemeietori de idei in patria cuvintelor, om de cultură prezent de mai multe decenii într-o memorie a locului, critic și eseist inspirat într-o vreme în care destui mimează fapta culturală, Gheorghe Cramanciuc se dovedește, în continuare, același cetățean statornic în propria utopie. Fiindcă numai pasionatului întru frumos și simțămint artistic ii este dat privilegiul triumfului veritabil în cetatea literaturii. Să nu uităm că el a adus memoria lui Nichita Stănescu în județul nostru, printr-un festival național de poezie, amintind astfel nației că și în Banatul Montan destui lirici pot candida, cu argumente la îndemînă, pentru paginile din față ale literaturii naționale Semnat Marc Orheianu. volumașul Clopote de cretă aduce indirect un omagiu discret genului de poeme haiku, acum cind Fundația „Nipponica“ împlinește 10 ani de activitate. Pentru Gheorghe Cramanciuc, poezia înseamnă cîntec, lacrimă,vins, melancolie. Supunerea poemului în domeniul ideii conturează :marea suferință in triumful ca,ein „clopotele singurătății“ dai în clipă"fără memorie. Așezind, ca pe o rugăciune continuă, sentimentul materiei in vertila crucificatei idealități: „O k•a ihtre.'cer'șî pâmînt/ rugăciune" (XIV) Chiar și asumarea istoriei, gest sacrificial, se întîmplă in preajma mitului, desfășurat ceremonios, reiterînd facerea lumii cu altă suferință: „Fără sa vreai melcul cu mine/ urcă Golgota.“ (VII) Dimenisiune spirituală, înglobarea visului în limită, consacrare a viziunii, bucuria se transformă, subit, în concept fundamental. Tot astfel, visul înseamnă durată, clipă a risipei făgăduind nașterea cosmogoniei. De aceea, „casa“, mit al orizontului coborit in sferele misterului, simbolizează speranța ineluctabilă: „Visînd mîngîierea/ copiii/ desenează o casă.“ (IV) „Clopotele de cretă“ sparg tăcerea, iar sunetele - pulverizate în gesturile întemeietoare-construiesc un imaginar al cărui cod rămîne, în etern, melancolia: „Greierele cîntă/ lacrimile/ fără cauze.“ (II) Volumul lui Gheorghe Cramanciuc descoperă umanitatea prin acest superb recurs la genul haiku, rostogolind sunetul „clopotelor de cretă“ in ritualul cintecuilui fără sfirșit, jerfind parfumul poemului, pentru marile nașteri/ renașteri ale visului urcînd „clipa cea repede“ în muzica sferelor, ale iubirii de tot înscriind sub cerul de lacrima, supertragica, unică. Poezia Ionel BOTA