Transilvania, 1942 (Anul 73, nr. 1-12)
1942-02-01 / nr. 2-3
206 VICTOR IANCU retorismului nu se înfăptuieşte decât de scriitorii Junimii. Această împrejurare face ca d. Vianu să grupeze la un loc scriitori atât de feluriţi în orientările lor, ca Titu Maiorescu, M. Eminescu, I. Creangă, I. Slavici şi I. L. Caragiale. Intr’adevăr, într'o recenzie făcută asupra Artei prozatorilor români s'a insistat asupra caracterului heterogen al scriitorilor Junimii. Departe de a-i aduce din acest motiv vreun reproş autorului, noi socotim dimpotrivă, că unul din meritele remarcabile ale cărţii d-lui Vianu constitue tocmai împrejurarea de a nu fi ales drept criteriu de grupare curentele stilistice ale veacului al XIX-lea din literaturile apusului. Este adevărat că între scriitorii Junimii există, sub acest raport, deosebiri esenţiale. Astfel, fără îndoială, Titu Maiorescu este un clasicist, pe când Eminescu reprezintă în gradul cel mai înalt romantismul, în contrast cu prietenul său Creangă, atât de realist, asemenea lui Slavici, care la rândul lor, prin tematica rurală, se deosebesc de spiritul de periferie al umorului caragialesc. Totuşi între scriitorii aceştia a existat, în vieaţă, o colaborare reală şi reunirea lor în acelaşi grup nu se datoreşte numai fenomenului istoric, ci şi unei preocupări literare autohtone. Ataşamentul la unul din curentele stilistice ale literaturii apusene constituie pentru dânşii, din punct de vedere literar, cel mult o chestiune de temperament, în timp ce comunitatea preocupării era asigurată de anumite teme româneşti de stilistică, în miezul cărora tinde să pătrundă Arta prozatorilor români. Un capitol aparte rezervă d. Vianu scriitorilor savanţi în persoana lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, Al. Odobescu, Anghel Demetriescu şi Nicolae Iorga, căruia i-a dedicat un portret la înălţimea însemnătăţii acestui gigant. De aici înainte două curente se vor afirma : unul numit al realismului artistic şi liric, compus din Barbu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Al. Vlahuţă, I. Al. Brătescu-Voineşti, scriitorii sămănătorişti şi Mihail Sadoveanu, — caracteristic prin desvoltarea cunoaşterii omului şi organizarea unei arte a Deisagiului; — şi altul format din intelectualişti şi esteţi, ca Al. Macedonski, Şt. Petică, D. Anghel, Gala Galaction şi Tudor Arghezi, — în scrisul cărora imaginea lumii apare intelectualizată şi artificioasă. Ca o continuare a realismului trebue socotit grupul scriitorilor ironişti şi umorişti, alcătuit din C. Hogaş, I. A. Bassarabescu, D. D. Pătrăşcanu, Al. Cazaban, Gh. Brăescu, G. Topârceanu şi Al. O. Teodoreanu, pe când linia intelectualiştilor esteţi este continuată de proza fanteziştilor N. Davidescu, Adrian Maniu, Ion Vinea, I. Minulescu şi Mateiu I. Caragiale. Intr'un capitol special se ocupă d. Vianu de întemeietorii romanului nou: Liviu Rebreanu şi Kortensia Papadat-Bengescu. Paginile în care cercetează contribuţia d-lui Rebreanu, alcătuiesc negreşit cea mai bună analiză ce s'a scris până astăzi despre acest romancier al nostru, aparţinând şi celor mai reuşite caracterizări din Arta prozatorilor români. Ele ar merita să stăruim ceva mai mult asupra lor, aducând o seamă de observaţii noi şi preţioase. Dacă totuşi trecem peste ele, se datoreşte, bineînţeles, exclusiv unor considerente impuse de spaţiul unei dări de seamă. D. Vianu mai face apoi loc şi unui al treilea moment al realismului, reprezentat de romancierii Ionel Teodoreanu, Em. Bucuţă, Cezar Petrescu, Gib. I. Mihăescu şi Camil Petrescu. Un capitol special este rezervat portretisticei morale