Transilvania, 1979 (Anul 85, nr. 1-12)
1979-05-01 / nr. 5
O „SĂRBĂTOARE“ A OPEREI, AMÎNATĂ Eseul lui Aurel Sasu, atit de provocator (şi ispititor) intitulat: Liviu Rebreanu. Sărbătoarea operei (Ed. Albatros, 1978), adaugă bibliografiei rebreniene (încă deficitară) o contribuţie notabilă, prin făgăduinţele unui punct de vedere original şi incitant, insuficiente, insă, pentru o concluzie finală fericită. Cartea pare a fi scrisă pentru a institui (şi verifica) un paradox: ea poate incinta pe un admirator al speculaţiei intelectuale, rezultată din erudiţie şi vocaţie, practician al teoretizărilor pătimaşe, cu obstinat orgoliu şi exces demonstrativ, aşa cum poate decepţiona un spirit echilibrat, preocupat (şi fascinat) mai puţin de concepte şi mai mult de simbolistica textului, refuzînd extravaganţa discursului critic şi exclusivismul metodic. Avînd punctul de plecare in „preocupări mai vechi de retorică şi hermeneutică“, studiul îşi propune să cerceteze îndeosebi „împrejurările subiective ale operei“, receptarea realităţii „din punctul de vedere al personajului“, „luminînd conflictul social printr-unul intim de aceeaşi intensitate şi valoare“. Intenţionat polemic („examenul practic a însemnat mai puţin o ilustrare şi mai mult o verificare polemică“), eseul începe anticipaţiile interpretative printr-o formulare contradictorie a criticului: „Ştim totul despre marele prozator şi aproape nimic“. El deplinge eroarea săvîrşită de unii antecesori de a supralicita valoarea mărturisirilor lui Rebreanu privind geneza propriilor romane, operaţie ce a dus la regretabile şi false concluzii, străine însuşi spiritului scriitorului. Va proceda, deci, în consecinţă: „Am fragmentat Întregul, sustrăgînd evenimentele unor serii consecutive şi am căutat, în spatele conţinutului databil, un timp al ambiguităţii“. Desfăşurată sub un moto aparţinînd lui Sartre: „La lecture est un réve libre“, interpretarea lui Aurel Sasu ambiţionează evitarea locurilor comune in virtutea ideii că: „trebuie îndrăznit totul“ , deviză căreia criticul i se supune pînă la riscul abandonării propriilor ipoteze, fascinat de spirite critice tutelare, care îi înlesnesc asociaţii surprinzătoare, uneori doar simple speculaţii, mereu privind, parcă, într-o oglindă în spatele căreia opera se lasă descoperită, despuiată de cea din urmă semnificaţie referitoare la statutul personajelor. Pentru Aurel Sasu, critica este „aventură a dorinţei şi imaginarului“, iar lectura, „un vis liber“, care apără şi ilustrează actualitatea operei. Familiarizat cu toate straturile operei rebreniene, posedind o frază de mare concentrare, criticul intenţionează descoperirea unor sensuri mai generale şi mai cuprinzătoare ale creaţiei scriitorului, oferindu-ne şi un Rebreanu cit se poate de contemporan şi, deci, actual, un autor al cărui efort a fost de a cunoaşte „misterul eternităţii“ şi „pulsaţia vieţii“. Lectura operei este „liberă“, fără prejudecăţi, desprinsă de canoane ce ar fi limitat demersul, o lectură aptă de reconsiderări interpretative prin şansa cîştigurilor criticii moderne. Se are în vedere ansamblul, dar cu respectul pentru detalii, într-o perspectivă inductivă a cercetării, avîndu-se în atenţie, aventura narcisistă a eroului rebrenian, „întors mereu spre sine“, pentru a se abandona, după experienţe interioare dramatice şi nefructuoase, unei „exemplare jertfe morale“. Permanenţele personajului, statutul său moral sunt dictate de un regim ce nu-i neagă condiţia, dar i-o limitează între două variabile ale existenţei. El riscă intre „neşansa de a trăi în eroare şi neputinţa de a fi singur“. înaintea eroilor săi, autorul însuşi „trăieşte o criză şi ascunde o taină“; fiecare personaj resimte acut singurătatea celor din jur, fiecare este „bolnav“ din pricina „înjosirii“, asemeni eroilor lui Dostoievski. Referinţele la personajele dostoievskiene sunt numeroase, asociaţiile se fac prin desfăşurări imprevizibile ale demonstraţiei, amănuntul, orbit de incomod sesizat, se augmentează prin amplificări cu sugestii provenite din analiza fondului existenţial al personajelor prozatorului rus. Aurel Sasu este un critic pentru care a nu sesiza o nuanţă înseamnă a se condamna fatal. De unde dilatările exagerate, lărgirea registrului de semnificaţii peste limita verosimilului, în detrimentul clarităţii imaginii, „aventura narcisistă“ a personajelor părind a-l reclama pe critic însuşi. „Umbrele“ lui Dostoievski, Cehov, Th. Mann, Tolstoi etc. par să-l fi fascinat pe Aurel Sasu, pină la a nu se mai putea sustrage influenţei. Luat la întîmplare, să zicem capitolul Măştile fericirii, greu te-ai putea hotărî asupra cui s-a Înfăptuit exegeza. Lumea infidelităţii începe astfel: „Pozdnişev din Sonata Kreutzer a lui Tolstoi, povesteşte tovarăşilor cum şi-a omorît soţia ...“. Urmează, revelaţia „şoc“: „Dacă ar fi să ne întoarcem la Rebreanu“ (?!). Nu percepem, fără nici-o maliţie, justificarea conjuncţiei condiţionale. Criticul glosează abundent, mizind exclusiv pe pădurea de simboluri a unor personaje, cu creatorul cărora Rebreanu manifestă coincidenţe de cuvinte, nu şi de spirit, cum justificat remarca un comentator. Opera lui Rebreanu pare, la un moment dat, un apendice, o sinteză ilustrativă, o verificare plauzibilă a unor teoretizări extrinseci obiectului cercetat. Peste „glasul pămîntului“, ni se spune, pluteşte „uriaşa umbră a lui Dostoievski“, iar Cehov „rămîne prezenţa semnificativă pentru falsele elanuri ale unei largi categorii umane pornite în căutarea unei identităţi pierdute“. Fie că ni se vorbeşte despre Omul revoltat sau Universul închis, Eroul problematic sau Criza de identitate, Vinovăţia sau Dublul etc., demersul începe şi se finalizează prin analogii ce sufocă, reducînd aproape la „transparenţă“ originalitatea de structură a personajelor rebreniene. Totul pare a se găsi în modele (e adevărat, remarcabile). . Criticul poate fi, pe rînd, insatisfăcut, curios, intrigat, dojenitor, didactic, ironic, virulent, spontan, detașat, cu gust pentru paradox, fără a trăda vre-un efort: „Rar ne-a fost dat să intîlnim o mai stranie patimă a repetiţiei“; „interesant ar fi fost să aflăm“; „nu s-a observat insă că ...“; „se uită în general un lucru“; o observaţie a lui Călinescu i se pare „mult prea sumară şi inexactă“ (pag. 66), fără complinirea ce se impune, o alta a aceluiaşi, referitoare la stilul scriitorului (binecunoscută), „este extraordinar de sugestivă, dar nu mai mult decit atit“. Se pun mereu întrebări, incitante, dar gesturile separatorii sunt amînate. Am mai reproşa criticului obişnuinţa de a nu menţiona întotdeauna sursa din care a citat, uneori fiind omise şi ghilimelele. Opera lui Rebreanu este o lume în lume (v. Relaţia critică, p. 33). Corectăm şi paternitatea citatului de la p. 184, el aparţinînd lui Jean Starobinski şi nu lui A. Thibaudet (v. Op. cit., p. 27). Am fi însă inexacţi dacă nu am remarca (şi nu din cordialitate, şi nici în compensaţie), în cartea lui Aurel Sasu, suficiente probe in care orgoliul critic triumfă prin pertinenţa unor observaţii de fineţe, deloc la îndemina lectorului, neimplicat în însăşi existenţa operei, a vieţii personajelor; astfel, criticul distinge nu numai o psihologie colectivă a ţăranilor, ci şi una a marilor moşieri şi parlamentari; erosul, ca sentiment colectiv, susţine unitatea mulţimii; un personaj ca Tănase Ursu „amplifică prin absenţă singurătatea celorlalţi“; „speranţa se numeşte repetiţie şi îndoiala este aici o altă formă a amînării“; drumul este cind forţa constringătoare, cind alibi, cînd spaimă şi putere germinativă; „sărutul (pămîntului n.n.), este o sancţiune a dorinţei“ iar privirea „confirmarea stării de provizorat“; „Circularitatea timpului defineşte geneza infinită a vieţii“ etc. Dacă Aurel Sasu s-ar fi restrîns mai mult la operă şi mai puţin la analogii Îndoielnice, ar fi reuşit (disponibilităţile probate pe fragmente sînt o dovadă) în încercarea sa, şi cu siguranţă că ne-ar fi redat un Rebreanu pe care să-l (re) simţim mult mai contemporan cu noi şi, îndeosebi, mai el însuși. VASILE CHIFOR 45