Transilvania, 1981 (Anul 87, nr. 1-12)
1981-01-01 / nr. 1
mentele de „obiectivitate“ nu pot înlocui rolul prefacerilor revoluţionare Toate acestea constituie elemente apte să pună în lumină un fapt, răspunzînd cerinţelor burgheziei, de a fi menţinută, intr-un fel sau altul, o orînduire care s-o avantajeze, unii dintre exegeţii capitalismului, orînduire aflată în criză generală, şi-au reprimenit bagajul conceptual, avansînd unele teorii cu tentă de obiectivitate dar, în fond, urmărind să apere capitalismul. Teoriile societăţii „industriale“, „post-industriale“, ale „convergenţei“, elaborate pe fondul crizei generale a capitalismului şi în speţă a economiei politice burgheze, au la bază concepţii care exclud saltul revoluţionar, necesitatea schimbării calitative a raporturilor sociale şi a trecerii indispensabile la noua orînduire, în acest cadru se După cum se sublinia într-o interesantă lucrare, teoriile burgheze privind viitorul societăţii omeneşti „se angajază, cu sau fără voia autorilor, în acţiunea de estompare a rolului relaţiilor de producţie, al naturii proprietăţii în dezvoltarea social-economică“3. Desigur, industrialismul, revoluţia tehnico-ştiinţifică acţionează în planul dezvoltării forţelor de producţie, în sistemul de organizare al societăţii. Dar, chiar şi în aceste condiţii, minimalizarea rolului relaţiilor de producţie sau scoateterea acestora din preocuparea teoretică-ideologică ascunde, în primul rînd o tactică nouă de apărare a vechilor relaţii de producţie şi structuri sociale. în mod obiectiv, în cadrul său social, fără modificările necesare, capitalismul nu poate deveni o alternativă de perspectivă a societăţii socialiste. Efectele în capitalism ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice, ale industrialismului pot însă pregăti mai bine, material şi social, procesul de prefaceri revoluţionare, apropiind victoria socialismului. DAN POPESCU vădesc determinări sociale specifice de la o orînduire la alta, în funcţie de natura relaţiilor de producţie pe fondul cărora acţionează; ele vădesc determinări specifice de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile concrete de existenţă ale fiecăreia. Diferă de la o orînduire la alta, de la o ţară la alta, intensitatea cu care se pune, la un moment dat, o problemă sau alta, modul ei concret de soluţionare, pîrghiile prin care se acţionează şi stimuli materiali şi spirituali folosiţi. Toate acestea variază, în perimetrul unei game largi, dimensiunile şi intensitatea modificărilor determinate de revoluţia tehnico-ştiinţifică. Ca urmare a amploarei şi complexităţii dezvoltării contemporane, capitalul devine „mai social“, aşa cum afirmă exegeţii occidentali, dar aceasta înseamnă, practic, utilizarea privat capitalistă a avuţiei sociale capitaliste; deci are ca urmare menţinerea elementelor specifice ale relaţiilor de producţie capitaliste — exploatarea celor mulţi de către cei puţini, în virtutea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, întreprinderea industrială, calculul economic, conducerea ştiinţifică, eficienţa etc. se află în centrul activităţii atît în capitalism cit şi în socialism, dar evoluează în scopuri diferite, urmărind interese finale diferite. Tehnostructura se ridică, se sustrage şi chiar se opune uneori puterii marilor acţionari din capitalism, dar aceasta în scopul de a găsi cele mai potrivite căi şi soluţii de acţiune în însăşi folosul acestora, fiind organic subordonată proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Este drept, planificarea devine mai reprezentativă pentru desfăşurarea reproducţiei capitaliste lărgite, a unei dezvoltări intensive şi eficiente, dar ea este puternic limitată de restricţiile pe care realizarea profitului capitalist le impune în contact cu cerinţele de satisfacere a interesului general, ea reprezintă în mod cu totul relativ o activitate urmărind nemijlocit un scop social, ca în socialism. Statul, guvernul dirijează, fără îndoială, desfăşurarea vieţii economice capitaliste, dar face aceasta nu în contradicţie cu interesele marelui capital ci, cel mai adesea, în favoarea lui, constituind aparatul, reprezentantul lui. Teoriile care previzionează „viitorul catastrofă“ al omenirii relevă unele efecte reale ale acţiunii necontrolate a revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Dar, de cele mai multe ori, o fac global, fără să precizeze că relaţiile de producţie capitaliste sunt cele care au determinat mai întîi dezechilibrele pe glob, că le alimentează. Pe de altă parte, „reformele“ din socialism — în general mutaţii esenţiale de mecanism, căutînd să spargă tiparele schematismului şi dogmatismului — nu pot fi considerate dovezi ale relansării în actualitatea socialistă a unor categorii specifice capitalismului — piaţa, profitul, liberalismul etc., nu pot fi privite ca modificări capitaliste ale orînduirii socialiste. Preocupările respective reprezintă acţiuni menite să perfecţioneze cadrul relaţional, instituţional şi organizaţional socialist, să înlăture neajunsurile generate de neglijarea, în anumite perioade, a cerinţelor unor legi obiective. Aceste procupări nu modifică relaţiile de producţie care definesc socialismul, ci dimpotrivă, pornesc de la ele, acreditează ideea transformabilităţii modului de producţie capitalist într-o orînduire „mai bună“ denumită uneori chiar socialistă, dar păstrînd neştirbite relaţiile de producţie capitaliste. Se afirmă că deosebirile sociale dintre capitalism şi socialism se vor lichida de la sine, sub influenţa complexelor efecte ale revoluţiei tehnico—ştiinţifice. Dealtfel sunt numeroase variantele teoriilor burgheze care caută să substituie domeniului relaţiilor sociale propriu-zise, alte domenii ale vieţii economico-sociale, care caută să substituie conflictului social, contradicţii şi conflicte colaborale. De exemplu, într-o recentă lucrare1, sociologul francez Julien Freund acreditează ideea potrivit căreia marile greutăţi cu care se confruntă Europa — prin Continent, Freund înţelege doar mai multe din statele europene care au dominat cîteva secole lumea, astăzi fiind dependente de petrolul ţărilor arabe — constituie perioada de decadenţă, de sfîrşit chiar, a unui ciclu istoric care a debutat cu Renaşterea. Se afirmă că umanismul, născut în Europa, s-a transformat, în timp, într-o armă împotriva ei etc. Este evidentă, în această teorie, încercarea de a substitui relaţiile economice şi sociale capitaliste cu cele culturale, se sfîrşeşte ciclul renascentist, însă capitalismul merge mai departe. Şi este, de asemenea, evident că avem de-a face cu o substituţie în plan ştiinţific (şi nu apologetic) inoperantă. Dar şi în acest cadru se vădesc mai multe confuzii. Valorile şi criteriile umaniste ale Renaşterii nu se vor şterge — chiar dacă capitalismul, ca şi statutul de putere al unor ţări europene se află într-o perioadă de evident declin. Pe urmă, se poate oare identifica umanismul cu europo-centrismul? Şi, desigur, şirul întrebărilor ar putea continua. Remarcăm, de asemenea, unele idei noi la Daniel Bellu, cunoscut promotor al teoriei „societăţii industriale“. Faţă de tezele sale anterioare, unde deplasa terenul conflictual al capitalismului, din sfera socială, exclusiv în planul forţelor de producţie, al industrialismului, mai nou, Bell deplasează acest teren în sfera morală. „Capitalismul este bolnav de plăcere“ — afirmă Bell. Născut în patul nupţial al moralei puritanismului şi liberalismului economic, astăzi capitalismul prezintă o expresie mult schimbată. El împinge pe consumator la hedonism, la o concepţie etică epicuriană, care ridică plăcerea la rangul de cult al vieţii, menţinind însă pe omul aflat în timpul afectat producţiei în morala puritană. Potrivit opiniei lui Bell, înlăturarea acestei contradicţii, — cu efecte negative decurgînd din materializarea unor concepţii morale opuse în toate componentele lor — ar impune o cale de mijloc. Cea a unei alianţe, în termeni noi, bine articulaţi, între o morală prezentînd unele constrângeri relative şi o economie caracterizată de unele elemente de epicurianism economic. 1 Julien Freund, La fin de la Renaissance, F.U.F., 1980 2 Vezi Daniel Bell, Les contradictions culturelles du capitalisme, P.U.F., 1979. 3 Ivanciu-Nicolae-Văleanu, Gîndirea burgheză și lumea contemporană, Ed. Politică, București, 1975. II