Transilvania, 1984 (Anul 90, nr. 1-12)
1984-01-01 / nr. 1
artă românească ce s-a impus atenţiei universale şi a dat, cu Brâncuşi şi Enescu, două din geniile deschizătoare de drumuri ale secolului douăzeci, printr-o literatură la Înălţimea marilor literaturi ale lumii, printr-o gindire a cărei iradiere Începe să fie tot mai clar recunoscută, in măsura in care vlăstarele acestei culturi ajung — ca un JMIrcea Eliade — a simboliza, pe plan mondial, Întregi discipline filozofice. Cultura română modernă şi-a servit cu cinste patria, pe care a început prin a o visa pe cind părea o utopie, pe care a ştiut să o clădească, făcind din marii noştri condeieri de la 1848 ctitorii statului român modern, şi pe care a legat-o de eternitate prin această apă vie izvorâtă din eternitatea naturii umane, care este creaţia spirituală. Fără această cultură română modernă evenimentele cruciale ale anului hotar 1918 n-ar putea fi Înţelese şi n-ar fi fost realizabile. IV Dar noi? Suntem noi doar „urmaşii“ — in nici un caz epigonii — acestor tituri, la care privim uneori ca la o „specie care dispare“? Pe măsură ce dobindim „perspectiva istorică“ asupra ultimilor treizeci şi cinci de ani din evoluţia culturii româneşti, epoca pe care o deschide 23 august 1944 şi mai ales instaurarea republicii la 30 decembrie 1947 se umple de o epică intru nimic inferioară celei ce guvernează etapele anterioare. Cind vom reuşi să scriem şi capitolul contemporan din istoria culturii române, vom recunoaşte fără dificultate Îmbinarea dintre permanenţă şi insolit în puzderia de evenimente, tribulaţii individuale, accidente şi întorsături, dar şi masiva desfăşurare a unei energii creatoare stimulate de mişcările tectonice ale unei istorii fără precedent. Cultura României Socialiste se conturează, pe zi ce trece, ca o Împlinire a tot ce au acumulat veacurile trecute. Cine se Întreabă uneori sceptic, ţinînd in mină o foarfecă de contabil, cum de un au răsărit un Eminescu, un Sadoveanu, un Arghezi, un Enescu, dintr-o investiţie mult superioară celei alocate culturii in bugetul trecutului regim, trebuie să ştie citeva lucruri, pe care, din păcate, nimeni nu le spune, fiindcă nici noi n-am ajuns să le ştim pe deplin, în primul rind, că cei 80 de ani de supremă înflorire a culturii române moderne, de la generaţia lui Eminescu la generaţia lui Noica şi Eliade, au fost pregătiţi de cel puţin cinci sute de ani, în care cultura română s-a mişcat pe coordonate culturale mereu hotărîte din cuprinsul altor culturi, de la Bizanţ la Occidentul modern, coordonate pe care noi le-am asimilat creator, clădind nu o dată mai departe şi mai Îndrăzneţ, cu deschideri spre viitor, dar pe temelii pe care nu noi le-am pus cei dinţii. Am avut o strălucită artă feudală, dar coordonatele erau iniţuni bizantine, şi noi le-am preluat direct de la Bizanţ sau din cuprinsul unor culturi vecine de tradiţia bizantină, alăturindu-le uneori elemente de gotic occidental, sau mai tirziu elemente de baroc italian sau de orientalism islamic, Intr-o sinteză desigur originală. Am avut o literatură in limba slavonă care, cel puţin printr-o operă — învăţăturile lui Neagoe Basarab — se ridică peste tot ce s-a scris In această limbă universală a cărturarilor, In Întregul Răsărit. Dar şi Neagoe dădea in materialul asimilat din aceeaşi zonă bizantino-slavă, ale cărei produse Ie impămintenisem intr-un secol de febrilă „sincronizare“. A existat, in secolul al XVII-lea, un interesant umanism românesc de sursă occidentală, din care s-au desprins doi cărturari de talie internaţională: Milescu şi Cantemir, amindoi deschizind orizonturi noi, iar ultimul anticipind chiar curente de sensibilitate şi gindire — luminismul şi romantismul — care, insă, in forma lor deplin realizată, au făcut gloria altor Culturi. Am dat, cu Budai-Deleniu, un satiric luminist cum nu mai are, pentru genul epopeii erol-comice, nici o altă literatură europeană, dar opera sa, scrisă pe timpul lui Voltaire, a zăcut in manuscris pină pe vremea lui Rimbaud ! Am făcut dovada, cu Alecsandri, că românii au o poezie populară de valoare universală şi că — ajutind niţel şi poetul — cel puţin două capodopere, Mioriţa şi Meşterul Manole, pot aspira la condiţia de mituri ale umanităţii, ca Faust, dacă vor Încăpea pe mâinile unui Goethe. Dar culegerea lui Alecsandri găseşte o Europă literară ieşită din Înflăcărarea romantică pentru „vocile popoarelor“, şi poetul român anonim vine la urmă,după ce senzaţie făcuseră poeziile populare ale grecilor şi sirbilor. Am dat literaturii europene pe Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, dar intr-un moment in care atenţia lumii era confiscată de Ibsen, Turgheniev, Tolstoi şi Dostoievski, astfel incit şansa dialogului cu universul ne-a scăpat. Nu pentru că ceea ce dădeam noi era inferior, ci pentru că aspiraţiile mergeau in altă direcţie. Din tot ce a produs literatura română pină la sfirşitul deceniului al 4-lea al secolului nostru , singurul scriitor cu adevărat „universal“ nu ca valoare, ci prin recunoaşterea de circulaţie, este... Pannit Istrati 1 A cărui operă aparţine insă, prin limbă, mediu de creaţie şi platformă de lansare, literaturii franceze, la fel ca teatrul lui Ionesco, autor pe care-l premerge ca fenomen de „universalizare prin mijlocirea unei culturi şi limbi străine“. (Absenţa factorului limbă şi norocul monumentelor de la Târgu Jiu estompează această situaţie, în cazul lui Brâncuşi). Oricit am polei lucrurile, în ciuda marii sale valori intrinsece, toată cultura română de pină acum n-a avut şansa unui moment inaugural pentru care umanitatea să-i fie obligată, aşa cum ii este Italiei pentru Renaştere, Spaniei pentru baroc, pentru Cervantes şi pentru dramaturgia veacului al XVI-lea, Franţei, Angliei, Germaniei pentru atitea mari iniţiative devenite apoi bunuri universale, Rusiei pentru tot ce se intimplă de la Puşkin la Lenin. Dar această şansă, cultura română o are acum, in noul ei ciclu, socialist, si tocmai datorită transformărilor legate de afirmarea acestei orinduiri în istoria politică, socială şi spirituală a poporului român. Nu cu valorile ei clasice aşezate in linia initia vom forţa insă „universalitatea“, ci, dimpotrivă, cu aceşti scriitori contemporani care n-au atins, poate, clasicitatea marilor Înaintaşi, dar sunt singurii in stare să convingă lumea că merită să coboare pe scara timpului de la Nichita Stănescu la Eminescu şi de la Sorescu la Caragiale ori Creangă ! Ceea ce posedă, in momentul de față, cultura română şi n-au avut înaintaşii noştri, chiar cei mai străluciţi, chiar Eminescu, Sadoveanu ori Iilaga, ne-o arată ultimele cărţi ale lui Constantin Noica sau recenta carte a lui Paul Angliei despre China, un punct de vedere din care să privească lumea ca din centrul ei, adică din miezul unei realităţi cu care este confruntată deopotrivă o epocă, o zonă geografică mai întinsă şi in cele din urmă planeta Întreagă. Este punctul de vedere al oricărei mari culturi in momentul sau in momentele ei de respiraţie universală, cind se simte vorbind deopotrivă în numele său şi al umanităţii întregi. Pentru prima oară, cultura română se află faţă in faţă cu problematica omului contemporan de pretutindeni, şi nu cu cărţi, cu autori, cu probleme ce-i vin gata rezolvate din alte culturi, sau i se oferă ca modele de urmat. Trăim intr-o lume care şi-a epuizat „modelele“ şi care caută un drum dincolo de unicul model în vigoare — acela al societăţii industriale, adică al societăţii urbane cu cultul producţiei de masă şi al Înlesnirilor materiale ridicate la rangul unei mitologii de circulaţie mondială. Oriunde am deschide cărţile epocii, in orice limbă am citi, pe oricine am asculta, auzim cam acelaşi lucru şi ne intîlnim cu aceeaşi critică pătrunzătoare a Întregului „Establishment“ mondial. Dar nu găsim şi soluţiile convingătoare. Cultura care va descoperi, în cuprinsul propriei tradiţii şi al experienţei contemporane, un răspuns la întrebările lumii, la frămintările omului contemporan, are şansa de a oferi umanităţii un Început de drum, de a rea-