Transilvania, 1987 (Anul 93, nr. 1-12)
1987-10-01 / nr. 10
BDlUEriri • TRANSILVANIA • BElUJEIMíi Cu acad. Şerban Cioculescu despre editarea clasicilor — Onorate domnule profesor Şerban Cioculescu, mulţi critici şi istorici literari de-ai noştri au fost şi editori. Seria cred că începe cu T. Maiorescu, editor al poeziilor lui M. Eminescu, apărute în timpul vieţii criticului în vreo 10 ediţii însumînd 14 000 exemplare. Dintre colegii Dumneavoastră de generaţie, cu excepţia lui Pompiliu Constantinescu, mai toţi au întocmit ediţii din opera clasicilor. Perpessicius este eminentul editor al operei lui Eminescu şi a lui Mateiu I. Caragiale; G. Călinescu a semnat ediţii din M. Eminescu şi I. Creangă; Vladimir Streinu a întocmit o ediţie din opera lui Calistrat Hogaş; T. Vianu a dat ediţii din Al. Macedonski şi A. Odobescu. Dumneavoastră aţi continuat ediţia I. L. Caragiale iniţiată de P. Zarifopol tipărind volumele IV—VII (1938—1942), aţi dat o ediţie din opera lui Şt. O. Iosif (1939; ed. a doua în 1942) şi una din Peregrinul transilvan al lui I. Codru Drăguşanu. Ce a însemnat pentru Dumneavoastră ediţia I. L. Caragiale? — Cînd mi-a propus profesorul Alexandru Rosetti, după dispariţia năpraznică a lui P. Zarifopol, să continui ediţia Caragiale, am avut un moment de stupoare. Nu mă aşteptam. Pe urmă mi-am dat seama de greutatea continuării unei opere de pionierat, în care Zarifopol se arătase mult mai pregătit decît puteam fi eu. întîi îl cunoscuse pe Caragiale, fusese în intimitatea lui, pe urmă avea studii filologice, editase un trubadur francez, era, ca să zic așa, specialist. Iar mie mi se punea pentru prima dată această problemă. Fără îndoială însă, fiind metoda trasată de Zarifopol, pînă la urmă am acceptat, chiar c-un sentiment de satisfacţie şi de mîndrie. Nu eram, ca să zic aşa, unicul indicat în această privinţă. Era bucuria omului care cîştigă la loterie, deşi fără să se aştepte. N-am întîmpinat însă greutăţi şi am avut asupra lui Zarifopol un singur avantaj. Cred că aţi mai citit, am mai spus-o, într-o zi, îl întreb pe Zarifopol, în redacţia Adevărului: „Domnule Zarifopol, mă izbesc în prefaţele dumitale mulţumirile foarte călduroase adresate lui Barbu Lăzăreanu. Nu cumva exageraţi?“ La care mi-a răspuns: „Nu, domnule Cioculescu. Pentru că iată ce este. Eu sunt şi neurastenic şi nu pot lucra în bibliotecă mai mult de o oră , o oră şi jumătate, şi nu pot păstra atenţia la răsfoirea periodicelor. Or, Barbu Lăzăreanu, care e tuberculos din tinereţe, aspiră praful dintre infoliile ziarelor, fără nici o urmare neplăcută şi, de zeci de ani, el şi-a făcut fişe de numele clasicilor întîlniţi în ziare sau reviste rare şi mi-a fost, într-adevăr, de mare folos“. Mie mi s-a întîmplat acelaşi lucru ca şi lui Barbu Lăzăreanu. Şi eu puteam sta un număr mare de ore — eram şi mai tînăr ca el, nu eram nici tuberculos — dar îmi plăcea foarte mult să răsfoiesc ziarele şi, încetul cu încetul, m-am deprins cu stilul lui Caragiale, chiar în articolele care nu erau semnate. Vă dau un singur exemplu, care a fost relevat, de altfel, şi de Mihail Sebastian în articolul pe care mi l-a consacrat în Revista Fundaţiilor Regale în 1939. Cred că Suchianu afirmase în amintirile lui despre Caragiale, că acesta a scris la expulzarea lui Gaster. Atunci am făcut o scrisoare şi l-am întrebat pe Gaster ce crede în această chestiune. Gaster mi-a răspuns prin secretarul lui — că era orb —, dar în româneşte, fireşte, că el niciodată n-a considerat suita de articole din Voinţa naţională ca ale lui Caragiale, ci ca ale lui... cred că ale lui Xenopol (Xenopol Nicolae, autorul lui Brazi şi putregai). — Da, da, da, scriitorul. — Fratele lui A. Xenopol. Şi atuncea eu am afirmat undeva că acele articole nu sunt ale lui. Recitindu-le, însă, a început să-mi sune cadenţa lui Caragiale. Şi, cu părere de rău, le-am publicat. Şi în articolul recent pe care l-am făcut despre restituirile lui Marin Bucur din Caragiale am arătat că există o anume cadenţă ritmică şi că trebuie să ai urechea făcută ca să-l identifici pe Caragiale. Cu toate bunele lui intuiţii, Marin Bucur n-a avut această facultate. Nu mă laud cu ea, pentru că putea să-mi lipsească şi mie. Aşa că multe din articolele lui Caragiale le-am descoperit prin această intuiţie a ritmului, a cadenţei frazelor lui. Ei bine, am şi greşit, dar la început. Am atribuit cîteva articole ale lui Eminescu lui Caragiale, scrise cînd lucrau împreună la Timpul. Insă era la începutul cercetărilor mele. Nu găsisem încă această ritmică specială. — Domnule profesor, iertaţi-mă că vă întrerup, dar îmi stă în minte de multă vreme o întrebare pe care tot vroiam să v-o adresez. Găsesc acum prilejul cel mai fericit. Aţi beneficiat în vreun fel de documentarea şi de fişele sau materialele adunate de P. Zarifopol? Mă refer la ceea ce strînsese pentru ediţie. Sau aţi început-o Dumneavoastră de la zero? — Nu, nu, nu. Iată ce este. El pregătea volumul patru, însă materialele pe care le-am primit de la doamna Zarifopol nu erau finisate pentru tipărire. Nimic nu era finisat. Fiindcă, fără îndoială, onestitatea elementară m-ar fi obligat să arăt că aceste note, la anumite bucăţi, sunt de Zarifopol. Insă am primit materialele interesante, dar interesante pentru că erau unele (ale lui Caragiale) inedite. Pe urmă am primit — tot prin canalul Zarifopol — de la Mateiu Caragiale, manuscrisul unei prime forme a piesei Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Pe urmă, o polemică cu un director general — dacă nu mă înşel, Grădişteanu — al Teatrului Naţional, şi un poem în versuri, intitulat Modern monolog, în care Caragiale, fără semnătură, răspundea doctorului Blumenfeld de la Iaşi, de la Opinia, care îl identificase ca autor al fabulelor Marelui anonim din Convorbirile lui Dragomirescu şi făcuse o reflecţie cam impertinentă — că în momentul în care aşteptăm o piesă de teatru, domnul Caragiale ne dă nişte fabule oarecare. Şi atunci Caragiale a făcut portretul evreului degajat, nonşalant, atotştiutor, liber pansist, universalist, într-un limbaj evreo-românesc foarte savuros. Ei bine, Barbu Lăzăreanu mi-a spus mai tîrziu c-am dezonorat ediţia publicînd acea bucată, şi că era de Ranetti. Nu era de Ranetti! Era stilul lui Caragiale. La sfîrşit, dacă o să aveţi răbdarea să v-o citesc, e ceva delicios! Fără să fi fost deloc antisemit, el prinsese anumite trăsături şi ridiculiza un anumit gen de evrei, la fel de snobi, ai liberpansismului şi ai modernismului. Deci nu era ceva antisemit. Insă Barbu Lăzăreanu mi-a spus c-am dezonorat ediţia. Aşa că am provocat, după cum vedeţi, şi unele decepţii cu ediţia mea. Nu poţi să satisfaci pe toată lumea. Insă, ceea ce n-a putut face nici Zarifopol şi nici Lăzăreanu — am identificat unele pseudonime ale lui, vreo patru numai în Constituţionalul, unde apăruse şi celebrul necrolog al