Transilvania, 1987 (Anul 93, nr. 1-12)
1987-10-01 / nr. 10
lui Eminescu: Falstaff, Ion Hans, Zoli. Aşa că eu, în această privinţă, a depistării unor bucăţi literare noi ale lui Caragiale, am făcut ceea ce, probabil, Zarifopol n-ar fi putut face pentru că R. Lăzăreanu nu le depistase. Iar el, Zarifopol, nu avea, cum vă spuneam, răbdarea şi condiţiile elementare de sănătate ca să lucreze ore întregi, zilnic, răsfoind periodicele. Erau zile cînd nu găseam nimic, evident. Pescarul nu pescuieşte în fiecare zi balene. — Domnule profesor, Dumneavoastră aţi lăudat, cu un anume prilej, ediţiile din clasici apărute la „Scrisul Românesc“ de la Craiova. Dar ce părere aveţi despre ediţiile iniţiate de Editura Fundaţiilor? Aici au apărut, totuşi, o serie de ediţii foarte importante. Aş evoca: Hasdeu (ediţia lui M. Eliade), Ion Creangă (ediţia lui G. T. Kirileanu), Simion Dascălu (ediţia C. C. Giurescu), Miron Costin (ediţia P. P. Panaitescu) ş.a. — Da. Iată ce este. Fără îndoială, ediţia lui Mircea Eliade era interesantă, dar n-aş numi o ediţie critică, pentru că ar fi cerut o mulţime de note şi eventual de variante. El nici n-a avut pretenţia să facă o ediţie critică. Desigur, însă, că G. T. Kirileanu a fost cel mai bun editor al lui Creangă. In ce priveşte ediţia lui Giurescu din Simion Dascălu, eu sunt de părerea cea veche că Simion Dascălu n-a fost coautor, ci un compilator indezirabil, care dacă ar fi lipsit n-ar fi păgubit cu nimic cărţii. Or, primul Giurescu, tatăl, care a făcut o primă ediţie, tot aşa l-a considerat pe Simion Dascălu coautor, iar C. C. Giurescu a pus chiar pe frontispiciul cărţii: Grigore Ureche— Simion Dascălu. Nu se poate! Nu se poate compilatorul sau interpolatorul, mai bine zis, să fie trecut ca coautor. — Deci la Fundaţii au apărut o serie de ediţii importante, socotesc: Odobescu, Caragiale, Creangă, Iosif, Macedonski... Vladimir Streinu considera apariţia lor drept „evenimentul de cultură cel mai însemnat“ al epocii. — Da, însă nu ediţii de opere complete. Fără îndoială, Macedonski. Prima ediţie critică a lui Macedonski este a lui Adrian Marino. Ce-a făcut’ T. Vianu a fost operă de redeshumare, dar fără pretenţia de a fi o ediţie critică. Era o ediţie aleasă. Eu disting între „opere alese“ şi „opere complete“. Nu tăgăduiesc, Al. Rosetti a avut merite mari, însă el nu cerea ediţii propriu-zise, cu note şi variante, cum se fac astăzi. Acuma se fac ediţii mult mai savante. — In continuarea ideii Dumneavoastră, vă-ntreb în ce constă saltul ediţiilor critice de astăzi faţă de acelea de la Fundaţii şi de la „Scrisul Românesc“? — în această privinţă, încă o dată, în deplină obiectivitate, trebuie să spun că adevărata muncă ştiinţifică a început abia acum. Fără îndoială că e un mare progres acuma, în ceea ce priveşte ediţiile critice, înainte de 1944, afară de ediţia monumentală începută de Zarifopol, de ediţia Eminescu, de Perpessicius, n-aveam nimica. Deci astăzi avem un număr foarte mare de cercetători versaţi în disciplina ediţiilor critice. Progresul este evident. Deci nu înseamnă că ne lăudăm cu rezultate iluzorii. Rezultatele sunt pozitive. Nimeni nu le poate contesta. Mai puţin bine stăm cu examinarea critică a acestor ediţii, dar despre acest aspect poate că vom discuta mai încolo. Acum se fac, cum spuneam, ediţii mult mai savante. Cînd intervine un nume propriu în text sau e citată o lucrare, se dă notă despre persoana sau despre opera respectivă, ca cititorul să fie complet luminat, nu numai asupra sensului general, dar şi asupra sensului particular al aluziilor. Chiar acolo unde intervine o aluzie se face o notă explicativă. Exemple de ediţii bune ne stau la îndemînă. Bălcescu, ediţia G. Zâne. — Ediţia Rebreanu. — Rebreanu, ediţia N. Gheran. — Ediţia M. Sadoveanu, care a fost iniţiată de Corneliu Simionescu şi din care au apărut pînă acum trei volume. — Sadoveanu acuma începe. E o ediţie nouă. în orice caz, clasicii noştri, începînd cu Alecsandri — in ordine alfabetică —, Gr. Alecsandrescu, N. Bălcescu, D. Bolintineanu, I. L. Caragiale — ediţia Caragiale, care s-a reluat —, Cantemir, Delavrancea (ediţia Emiliei Milicescu), Eminescu. Astăzi toate marile centre culturale, adică Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, Craiova au editurile lor şi e o emulaţie între ele. Chiar în Bucureşti, pe lîngă ediţia Eminescu a Academiei, mai este ediţia Eminescu a dumneavoastră. — De la Minerva. Deci, trebuie să existe o emulaţie. Nu supără pe nimeni că există două ediţii paralele! — Nu! Pentru că, totuşi, profilul lor, măcar ca format, şi costul, în sfîrşit, e altul. Clasicii cei mari interesează chiar dacă apar în ediţii paralele, pentru că se mai întîmplă încă un fenomen care trebuie relevat. Cînd în trecut, bunăoară, la Editura lui Benvenisti, E. Lovinescu făcea ediţii critice de clasici — critice într-un sens depăşit —, stocurile rămîneau nevîndute şi bietul Benvenisti a dat faliment. Pînă şi operele lui Lovinescu, care era de pe atuncea cel mai bun critic literar al zilei, nu se vindeau, sau mai exact, nu se cumpărau. Astăzi, aceste ediţii se epuizează şi s-au constatat momente, în anii trecuţi, cînd cititorii n-au găsit în librărie un volum de opere ale lui Creangă, deşi s-au publicat în interval sute şi sute de mii de exemplare. Vedeţi, marele fenomen al culturii socialiste este şi că a creat un public numeros. Mi-aduc aminte că acum vreo 60 de ani a fost o anchetă: „De ce nu avem scriitori?“. La care Camil Petrescu — deşi trecea drept nebun — a dat răspunsul cel mai de bun simţ. A spus aşa: „Nu ştiu dacă nu avem scriitori, dar ştiu că n-avem public“. Şi într-adevăr, scriitorii scriau, dar cărţile lor nu se cumpărau. Acuma şi cărţile bune, şi cărţile proaste se desfac. Evident, se desfac mai mult cele bune. Presupun că unele mai merg la topire, ce vreţi?! — Deşi apar mai multe ediţii din opera unui scriitor, unele nu le dizlocă pe cele anterioare, cu unele merite, măcar în anumite privinţe, definitive. Bunăoară, cazul editării operei lui Creangă. Am avut în anii noştri ediţia lorgu Iordan- Elisabeta Brîncuş. A dizlocat-o pe aceea a lui G. T. Kirileanu? — Kirileanu a dat cea mai bună ediţie din Creangă. Mi se plîngea că lorgu Iordan nu-i aduce nici o mulţumire pentru că-i pusese, cu generozitate, la dispoziţie totul, tot ce strînsese în legătură cu Creangă, fiindcă toată viaţa se ocupase de asta. — Ceea ce vă pot spune eu în această chestiune este că, într-un volum apărut acum cîţiva ani la editura Eminescu, intitulat G. T. Kirileanu sau viaţa ca o carte, figurează o caldă evocare, cu titlul Un intelectual autentic, a lui Kirileanu, semnată de Iorgu Iordan, care spune despre ediţia Creangă publicată de Kirileanu la Fundaţii, în anul 1939, că „A fost socotită definitivă nu numai de către editor, ci şi de către cercetătorii atit ai conţinutului operei lui Creangă, cit şi ai