Transilvania, 1988 (Anul 94, nr. 1-12)

1988-08-01 / nr. 8

G. NISTOR 37 niile generale ale volumului. Ceea ce putem, to­tuşi, spune, este că ne aflăm în faţa unor exce­lente analize de text, care au la bază impactul direct cu opera, cu întreg laboratorul de creaţie eminescian şi se sprijină pe o cultură de cea mai bună calitate şi, în primul rînd, pe lucrări cri­tice, teoretice şi filozofice adecvate şi autorizate. Mi­­hai Drăgan a subliniat apăsat că gîndirea emines­ciană este mai evidentă în proza creatorului, din care ne dă comentarii exhaustive .Gîndirea emi­nesciană izvorăşte din conflictul poetului cu rea­litatea fazei de tranziţie pe care o cunoştea socie­tatea română după 1848. Atras în proza sa, de con­diţia omului de geniu, Eminescu este preocupat în publicistică de condiţia societăţii române. Res­­pingînd formele fără fond, prin publicistică şi chiar prin poezie, Eminescu se retrage pe planul visului metafizic, în creaţie, unde îşi va realiza propria realitate — propriile mituri poetice. Istoria dezamăgeşte, numai poezia mai oferă o formă de înălţare, de contopire a geniului demonic, prin vis, cu marele tot — cosmicizarea. Asta nu în­seamnă că Eminescu se rupe de realităţile na­ţionale, că nu oferă şi soluţii. Drumul cel mai potrivit, din punctul său de vedere, al ieşirii din impas, ar fi al unei evoluţii lente şi fireşti a societăţii române, al dăruirii tuturor membrilor ei printr-o muncă folositoare obştii şi al ridicării prin cultură. Desigur, aceste idei erau în conflict nu numai cu liberalii, ci chiar şi cu conservatorii. După cum s-a putut observa din publicistica sa, Eminescu nu a scris pentru un partid, ci pentru sine şi pentru poporul român , văzut în limi­tele graniţelor noastre din vechimi. Depăşind un pic, aici, rama comentariilor lui Mihai Drăgan, subliniem interesul real pe care îl trezesc cele două cărţi asupra creaţiei eminesciene de tinereţe. Ele sunt lucrări de referinţă, cu toate lucrurile spuse, uneori, cam vag, privind pe unii „pretinşi“ eminescologi şi comparatişti, cu care autorul po­lemizează, dar nu îi şi numeşte — probabil din motive speciale. Cele două cărţi anunţă un şir de altele, asemănătoare. Metoda ni se pare bună şi eficientă, urmărind devenirea creaţiei şi gîndirii eminesciene, prin analize şi interpretări, care ar precede sinteza. Elogiul creatorului. Un fenomen socio-cultural inedit în epocă Legenda caragialiană, în posteritate, a culti­vat abuziv şi exclusivist, într-un limbaj patetic şi caricatural, a­şa-zisa detractare a scriitorului de către contemporani. In această viziune tendinţio­­nală şi pătimaşă s-a perpetuat imaginea unui Ca­­ragiale mai mult urît de societatea românească de­cit iubit, mai mult neînţeles decit înţeles. Un Ca­­ragiale mai mult victimă — dacă nu numai vic­timă — a vremii sale opace şi incapabile să re­cunoască geniul. Singura alternativă era ori a unui străin implantat superficial în lumea românească, pe care el ar fi dispreţuit-o cu cinism degajat, ori a unei societăţi incompatibilă cu condiţia crea­torului, devoratoare silnică — şi în serie — a ta­lentelor şi valorilor spirituale! S-a adăugat aşa­­zisul autoexil al lui Caragiale, care a alimentat din plin legenda „năpăstuitului“ societăţii ro­mâneşti, subiect melodramatizat de biografi, ui­­tîndu-se adevăratele mobiluri şi complexe tainice care îi dictaseră să părăsească ţara, pentru a chel­tui o avere considerabilă. Fireşte, inamiciţii, ob­tuzităţi, maliţii au existat cu nemiluita pe traiectul vieţii lui Caragiale. Personalitatea creatoare nici­odată n-a putut trece fără a provoca reacţii la diferite niveluri ale incomprehensiunii. Acesta este un comportament de rutină în orice mare bio­grafie. Opera de geniu, de obicei, la apariţie, mai mult inspăimîntă decit incintă! Apoi, omul Ca­ragiale nu era nici el un neprihănit printre pă­cătoşi, fiind lovit fără să lovească. Temperamen­tul coleric şi fluctuant, o instabilitate ca o neli­nişte existenţială, urmată de veşnice rupturi zgo­motoase de prieteni şi de veşnice împăcări, înţe­leasă de biografi ca o păcăleală a tuturor, a atras cu sine campanii de presă, cu articole polemice dure, glume, calambururi. Un ziarist ca el, intrat în linia de atac a unui partid, indiferent că se afla la putere sau în opoziţie, rămînea expus fa­idei adversarilor. Morala politică e una şi pen­tru genii, şi pentru canalii! In lupta politică din­tre partide, opozanţii nu se cruţau pentru că unul se numea Eminescu sau Caragiale! Cine atacă este şi atacat! Dacă se ia numai dosarul Caragiale din ziarele politice adversare, se face o judecată su­biectivistă, dîndu-i-se scriitorului o dispensă din oficiu pentru orice eroare. Scria Caragiale în ar­ticolele sale, atît de incisive şi incitatoare, nu­mai solemnităţi meditative şi poveşti moraliza­toare, ignorînd contingentul şi imediatul? Putuse Caragiale să scrie fără a-şi face duşmani? In acest spaţiu — al politicii, fireşte —, de la adversari nu-i putea veni iubire, cum nici din pana lui nu s-au prelins vorbe dulci pentru oamenii politicii cu care se confrunta prin scris. Iubirea şi lauda treceau pe rînd, de la un partid la altul, după cum era dus dintr-o parte într-alta de barca des­tinului său insolit. Creatorul, însă, nu trebuie cău­tat aici unde nu se trăia sub spectrul legitimităţii artistice. Jocul politic al unei epoci angajează conştiinţele de excepţie la diferite nivele, dar con­ştiinţele creatoare îşi păstrează forţa lor indepen­dentă de reacţie şi de acţiune. Cercul politic poate fi prea strimt sau prea lax pentru un artist; opera nu va fi niciodată jenată în naşterea ei de prea marea beznă sau lumină din afara ei. Puterea ei de germinaţie şi de autocraţie are hărăzită pro­pria ei libertate de existenţă. Viaţa publică a ziarelor la care a colaborat Caragiale, precum şi a celora cu care a polemizat este prinsă sub raza interesului momentan şi pasager. Excluderea, deci, a capitolului publicisticii din subiect, elimină riscul confuziei dintre cultul de grup şi de club politic şi conştiinţa valorii obiective, dintre adulare şi pură ditirambă de sezon politic, dintre laudă şi excitare sentimentală propagandistică, dintre de­nigrare şi banala polemică ziaristică. Conştiinţa publică despre un creator se impu­ne a fi cerce­tată tot la nivelul creator al epocii. La această altitudine și latitudine, Caragiale a provocat, cres­cendo, o contagiune de cult, generînd un fenomen socio-cultural unic pînă atunci: apologia creato­rului. Caragiale a trăit gloria operei sale și glo­rificarea sa ca artist de către conştiinţele contem­porane. O asemenea jubilaţie n-o mai trăise nici un artist român. Două ar mai fi putut să fie oca­ziile, chiar în vremea lui Caragiale: Alecsandri şi Eminescu. Primul s-a bucurat de o „regalitate li­terară“, de o domnie oficială şi oficializată, me­ritată incontestabil, dar veneraţia era solemnă, ca o ceremonie naţională. Era un cap încoronat, nu divinizat pentru inteligenţă, spirit, creaţie, fasci­­nînd ca originalitate şi reacţie. Eminescu n-a fost

Next