Transilvania, 1988 (Anul 94, nr. 1-12)
1988-08-01 / nr. 8
G. NISTOR 37 niile generale ale volumului. Ceea ce putem, totuşi, spune, este că ne aflăm în faţa unor excelente analize de text, care au la bază impactul direct cu opera, cu întreg laboratorul de creaţie eminescian şi se sprijină pe o cultură de cea mai bună calitate şi, în primul rînd, pe lucrări critice, teoretice şi filozofice adecvate şi autorizate. Mihai Drăgan a subliniat apăsat că gîndirea eminesciană este mai evidentă în proza creatorului, din care ne dă comentarii exhaustive .Gîndirea eminesciană izvorăşte din conflictul poetului cu realitatea fazei de tranziţie pe care o cunoştea societatea română după 1848. Atras în proza sa, de condiţia omului de geniu, Eminescu este preocupat în publicistică de condiţia societăţii române. Respingînd formele fără fond, prin publicistică şi chiar prin poezie, Eminescu se retrage pe planul visului metafizic, în creaţie, unde îşi va realiza propria realitate — propriile mituri poetice. Istoria dezamăgeşte, numai poezia mai oferă o formă de înălţare, de contopire a geniului demonic, prin vis, cu marele tot — cosmicizarea. Asta nu înseamnă că Eminescu se rupe de realităţile naţionale, că nu oferă şi soluţii. Drumul cel mai potrivit, din punctul său de vedere, al ieşirii din impas, ar fi al unei evoluţii lente şi fireşti a societăţii române, al dăruirii tuturor membrilor ei printr-o muncă folositoare obştii şi al ridicării prin cultură. Desigur, aceste idei erau în conflict nu numai cu liberalii, ci chiar şi cu conservatorii. După cum s-a putut observa din publicistica sa, Eminescu nu a scris pentru un partid, ci pentru sine şi pentru poporul român , văzut în limitele graniţelor noastre din vechimi. Depăşind un pic, aici, rama comentariilor lui Mihai Drăgan, subliniem interesul real pe care îl trezesc cele două cărţi asupra creaţiei eminesciene de tinereţe. Ele sunt lucrări de referinţă, cu toate lucrurile spuse, uneori, cam vag, privind pe unii „pretinşi“ eminescologi şi comparatişti, cu care autorul polemizează, dar nu îi şi numeşte — probabil din motive speciale. Cele două cărţi anunţă un şir de altele, asemănătoare. Metoda ni se pare bună şi eficientă, urmărind devenirea creaţiei şi gîndirii eminesciene, prin analize şi interpretări, care ar precede sinteza. Elogiul creatorului. Un fenomen socio-cultural inedit în epocă Legenda caragialiană, în posteritate, a cultivat abuziv şi exclusivist, într-un limbaj patetic şi caricatural, aşa-zisa detractare a scriitorului de către contemporani. In această viziune tendinţională şi pătimaşă s-a perpetuat imaginea unui Caragiale mai mult urît de societatea românească decit iubit, mai mult neînţeles decit înţeles. Un Caragiale mai mult victimă — dacă nu numai victimă — a vremii sale opace şi incapabile să recunoască geniul. Singura alternativă era ori a unui străin implantat superficial în lumea românească, pe care el ar fi dispreţuit-o cu cinism degajat, ori a unei societăţi incompatibilă cu condiţia creatorului, devoratoare silnică — şi în serie — a talentelor şi valorilor spirituale! S-a adăugat aşazisul autoexil al lui Caragiale, care a alimentat din plin legenda „năpăstuitului“ societăţii româneşti, subiect melodramatizat de biografi, uitîndu-se adevăratele mobiluri şi complexe tainice care îi dictaseră să părăsească ţara, pentru a cheltui o avere considerabilă. Fireşte, inamiciţii, obtuzităţi, maliţii au existat cu nemiluita pe traiectul vieţii lui Caragiale. Personalitatea creatoare niciodată n-a putut trece fără a provoca reacţii la diferite niveluri ale incomprehensiunii. Acesta este un comportament de rutină în orice mare biografie. Opera de geniu, de obicei, la apariţie, mai mult inspăimîntă decit incintă! Apoi, omul Caragiale nu era nici el un neprihănit printre păcătoşi, fiind lovit fără să lovească. Temperamentul coleric şi fluctuant, o instabilitate ca o nelinişte existenţială, urmată de veşnice rupturi zgomotoase de prieteni şi de veşnice împăcări, înţeleasă de biografi ca o păcăleală a tuturor, a atras cu sine campanii de presă, cu articole polemice dure, glume, calambururi. Un ziarist ca el, intrat în linia de atac a unui partid, indiferent că se afla la putere sau în opoziţie, rămînea expus faidei adversarilor. Morala politică e una şi pentru genii, şi pentru canalii! In lupta politică dintre partide, opozanţii nu se cruţau pentru că unul se numea Eminescu sau Caragiale! Cine atacă este şi atacat! Dacă se ia numai dosarul Caragiale din ziarele politice adversare, se face o judecată subiectivistă, dîndu-i-se scriitorului o dispensă din oficiu pentru orice eroare. Scria Caragiale în articolele sale, atît de incisive şi incitatoare, numai solemnităţi meditative şi poveşti moralizatoare, ignorînd contingentul şi imediatul? Putuse Caragiale să scrie fără a-şi face duşmani? In acest spaţiu — al politicii, fireşte —, de la adversari nu-i putea veni iubire, cum nici din pana lui nu s-au prelins vorbe dulci pentru oamenii politicii cu care se confrunta prin scris. Iubirea şi lauda treceau pe rînd, de la un partid la altul, după cum era dus dintr-o parte într-alta de barca destinului său insolit. Creatorul, însă, nu trebuie căutat aici unde nu se trăia sub spectrul legitimităţii artistice. Jocul politic al unei epoci angajează conştiinţele de excepţie la diferite nivele, dar conştiinţele creatoare îşi păstrează forţa lor independentă de reacţie şi de acţiune. Cercul politic poate fi prea strimt sau prea lax pentru un artist; opera nu va fi niciodată jenată în naşterea ei de prea marea beznă sau lumină din afara ei. Puterea ei de germinaţie şi de autocraţie are hărăzită propria ei libertate de existenţă. Viaţa publică a ziarelor la care a colaborat Caragiale, precum şi a celora cu care a polemizat este prinsă sub raza interesului momentan şi pasager. Excluderea, deci, a capitolului publicisticii din subiect, elimină riscul confuziei dintre cultul de grup şi de club politic şi conştiinţa valorii obiective, dintre adulare şi pură ditirambă de sezon politic, dintre laudă şi excitare sentimentală propagandistică, dintre denigrare şi banala polemică ziaristică. Conştiinţa publică despre un creator se impune a fi cercetată tot la nivelul creator al epocii. La această altitudine și latitudine, Caragiale a provocat, crescendo, o contagiune de cult, generînd un fenomen socio-cultural unic pînă atunci: apologia creatorului. Caragiale a trăit gloria operei sale și glorificarea sa ca artist de către conştiinţele contemporane. O asemenea jubilaţie n-o mai trăise nici un artist român. Două ar mai fi putut să fie ocaziile, chiar în vremea lui Caragiale: Alecsandri şi Eminescu. Primul s-a bucurat de o „regalitate literară“, de o domnie oficială şi oficializată, meritată incontestabil, dar veneraţia era solemnă, ca o ceremonie naţională. Era un cap încoronat, nu divinizat pentru inteligenţă, spirit, creaţie, fascinînd ca originalitate şi reacţie. Eminescu n-a fost