Transilvania, 1990 (Anul 96, nr. 1-9)
1990-08-01 / nr. 8
In acest discurs, Gruber remarcă un lucru cit se poate de important pentru problema de care ne ocupăm: Creangă, afirmă de mult mai cunoscut în Transilvania decit in România, arătămi că transilvănenii s-au regăsit mai puternic in opera sa. Că intr-adevăr Gruber nutrea această credinţă ne-o dovedeşte şi o altă mărturisire a sa. făcind parte din comisia de editare a operei lui Creangă şi avind, in 1890, volumul de Poveşti tipărit, Gruber se adresa lu prefaţa ce o pregătise mai întii transilvănenilor, deoarece, spune el, ..ştiu cit de apreciat e Creangă in Transilvania şi de aceea înainte de a trimite în alte părţi, mă gindesc de a trimite scrierile lui acolo in sinul Ilvoastră“ (cf. scrisoarea către Andrei Ilârseanu, lliblioteca Universitară Cluj, mss. 4.053, p. 40—47). Rezultatul demersurilor sale pe lingă Andrei Bârseanu nu-l cunoaştem, dar e lucru ştiut că scoaterea unei ediţii complete a operelor lui Creangă a datun curs nou procesului de asimilare a operei sale in Transilvania. Astfel, de exemplu programele şcolilor româneşti din aceste provincii ne informează că, in biblioteca şcolii de fete din Sibiu, se aflau, in 1892, Scrierile şi Poveştile lui Creangă, cărora li s-a adăugat, in anul şcolar 1895/0, Operele sale complete; in biblioteca gimnaziului din Itraşov se aflau, in 1894/5, Nouvelele şi Operele lui Creangă; la Iteiuş, in 1897/8, Amintirile din copilărie şi volumul lui Ed. Gruber Stil şi gindire, iar la Blaj toate cele cinci volume din Opere complete, precum şi separat Amintirile din copilărie. Achiziţionarea lor pentru bibliotecile şcolare s-a impus ca o necesitate firească a extinderii studierii lui Creangă in şcoală. Deşi conţinutul programelor şcolare este foarte sumar, aflăm totuşi că, la Braşov, profesorii 1. l’ilţia şi 1. Alaxim au citit, in 1890/91, din scrierile lui Creangă la ci. lll-a, iar la Blaj şi Năsărt a fost studiat in anii 1895/ 98 şi 1898/97 la ci. V-a. In numeroasele manuale şcolare care circulau in acea vreme in Ardeal, precum Crestomaţia lui I. Miniiu, manualele lui I. lázárienu, Unea Ilodoş etc. — I. Creangă este bine reprezentat. Cunoscut junimist, profesorul de la Caransebeş, Unea Ilodoş, este in acelaşi timp şi autorul unuia dintre cele mai bune manuale şcolare din Transilvania intitulat Manual de istoria literaturii române, Caransebeş, 1893; el acordă un spaţiu larg prezentării lui Creangă, scoţind în relief respectul şi dragostea scriitorului pentru omul dintopor. Astfel de caracterizări succinte şi un obiect erau in măsură să informeze elevii şi publicul cititor asupra aspectelor esenţiale ale operei scriitorului moldovean, descinzindu-le perspective noi in cunoaşterea şi pătrunderea ei, indemnindu-i tot mai mult spre evidenţierea specificităţii. Deşi puţine la număr, n-au lipsit şi citeva ediţii transilvănene ale operelor lui Creangă, in special la Braşov, unde Editura fraţilor Ciurcu a tipărit, in 1908, Soacra cu trei nurori şi, în 1913, Capra cu trei iezi, ajunsă peste puţină vreme la a doua ediţie. In afară de şcoală şi de retipăririle menţionate, un rol important in această difuzare a scrierilor sale in păturile cele mai diverse de cititori l-au jucat presa şi calendarele. Mai cu seamă „foile poporale“ işi fac un adevărat program din răspindirea literaturii de inspiraţie folclorică. Aşa, de pildă, Gazeta poporului din Timişoara reproduce intr-un singur an, 1891, poveştile: Ivan Turbincă, Povestea porcului, Povestea lui Harap Alb, dar şi Ion Roată şi Unirea, preferată pentru mesajul ei demofil, publicind un paralel şi o extinsă biografie a marelui clasic, datorată exegetului Gr. I. Alexandrescu. La rindul ei, Foaia poporului de la Sibiu avea chiar rubrici săptăminale de prezentare a cărţilor, unde au figurat de nenumărate ori scrierile lui Creangă. Sub titlul Folos şi desfătare, în numărul 24/1898, se face o prezentare amănunţită a celor cinci volume din opera lui Creangă, scoase de „Biblioteca pentru toţi“ (nr. 28—33), indemnind spre procurarea lor, cu cuvintele: „Care cărturar român, umblat cituşi de cit în ale cetitului, n-a auzit de acest nume, ori nu s-a întilnit cu el prin vre-un călindar, prin vr-o foaie, şi, intîlnind Un rol important in această direcţie l-au avut revistele Familia şi mai tirziu Luceafărul, constituind etape bine conturate in cadrul procesului de răspindire a operei lui Creangă. Cronologic, iniţiativa orientării transilvănenilor spre Creangă aparţine Familiei, bună cunoscătoare a literaturii din ţările române, care nu a uitat să-i publice portretul sau să facă aluzie la originea îndepărtat-transilvăneană a scriitorului. Ea a şi deschis seria reproducerilor din opera acestuia, insoţindu-şi necrologul cu anecdota Nemulţumitului i se ia darul (1890, nr. 2), acţiune continuată în anii următori cu Moş Nichifor Coţcariul (1893, nr. 11), Povestea unui om leneş (1893, nr. 38),Gerilă, Flămînzilă, Setilă(1894, nr. 33) şi Soacra cu trei nurori (1898, nr. 24 şi 1902, nr. 48). Tot aici işi va publica IV. A. Bogdan, elev şi prieten al lui Creangă, amintirile sale despre scriitor. Amănuntele date de el completează cu date inedite materialul despre viaţa scriitorului, fiind folosite cu mult succes şi de către G. Călinescu in excelenta sa monografie Viaţa lui Ion Creangă. Extinse pe o lungă perioadă de timp — din 1885 pină în anii de sfirşit ai scriitorului —, ele ni-l prezintă pe Creangă in postura de profesor, părinte, soţ, sau „politician“. Deosebit de savuroasă şi, in acelaşi timp, definitorie pentru caracterul lui Creangă este relatarea încercării sale la deputăţie sub „steag" junimist, care merită a fi reactualizată, deoarece amănuntul e mai puţin cunoscut : „Odată, scrie !V. V. Bogdan, işi puse şi ei candidatura la deputăţie... dar precum o făcu aceasta in mijlocul unui discurs cu totul original şi plin de vorbe «de duh» ce stirneau pe toţi ascultătorii la rîs —alegătorii luaseră drept glumă şi candidatura sa,—şi mi se pare că nnei trei voturi nu s-au găsit la despuierea urnei, cu numele lui Creangă“ (1890, nr. 9). în anii următori, revista încearcă să emită şi unele judecăţi critice asupra operei sale. Supunind unei analize critice ediţia scoasă la Iaşi de Ed. Gruber, Gr. I. Alexandrescu şi A. I. Xenopol, un anonim din Familia găseşte originalitatea scriitorului moldovean in limba pe care o foloseşte: „Câţi cetitori nu vor fi rămas incintaţi de acea limbă frumoasă, dulce şi plastică, de acel stil viu, plin de Întorsături originale, de acele cugetări pline de spirit şi umor naiv de silit caracteristice cu deosebire graiului moldovenesc. Căci trebuie să recunoaştem, Creangă in felul său e unicul pină acum in literatura noastră“ (1893, nr. 1). Avind in vedere numărul mare de cuvinte dialectale pe care le conţin operele acestuia, autorul recomandă alcătuirea unui glosar, cu menirea „să le tălmăcească scurt şi deosebit“, treluind problema. V. Goldiş găsea mai tirziu că tocmai ele constituiau principalul impediment la înţelegerea operelor lui Creangă de către ardeleni (Luceafărul, 1905, nr. 1), ceea ce era, evident, o exagerare. Continuînd tradiţia Familiei, Luceafărul va păstra un adevărat cult pentru opera povestitorului moldovean, cult sporit prin mărturisirile de adincă preţuire aduse de numeroşi scriitori ca: N. Sadoveanu, E. Girleanu, Z. Birsan, I. Zamfirescu, etc. Astfel, răspunzind la un interviu al revistei, M. Sadoveanu recunoaşte în marele povestitor pe dascălul său literar cel mai de frunte: „Moş Creangă (mi-)a fost patima şi a copilăriei şi a bărbăţiei, moşneagul sfătos şi povestitorul fără pereche“ (Luceafărul 1905, nr. 15—16), în numărul următor A. Zamfirescu numeşte creaţiile sale artistice ca „desăvirşite“, ca să nu mai vorbim de Z. Birsan care in schiţa sa Păuniţa ne prezintă aprecierea de care se bucură opera lui Creangă in rindul oamenilor din popor, infăţişindu-ne o fată de la ţară Îndrăgostită la culme de povestirea sa Punguţa cu doi bani, pe care a invăţat-o pe de rost, în 1909, cînd întreaga presă transilvăneană marea Luceafărul budapestan aducea, prin Emil Gârleanu, intrat între timp in posesia unor manuscrise de-ale serii- du-1, care n-a rămas incîntat de felul plin de duh și veselie cum dînsul scrie?“