Transilvania, 1992 (Anul 98, nr. 1-4)
1992 / nr. 3-4
Ion Luca Caragiale Nihil sine Deo * Adu-ţi aminte din când în când, omule, de clipele crunte ale primejdiei prin care a fost înaltă poruncă să treci, şi ridică laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. Să-ţi fie zi de mare rugăciune ziua când voia Tatălui nostru care este în ceruri a fost să te ierte pe tine şi pe ai tăi de cea din urmă durere a lumii acesteia de jos. Nu uita în dimineaţa zilei aceleia să zici din fundul sufletului: Doamne! în primejdie de pieire călca piciorul meu şi tu, bunule, ai poruncit să se ridice stavilă între mine şi moarte! Prin dese perdele de lacrimi, citiseră ai mei osânda mea şi fără să se răscoale împotrivă-ţi, dreptule judecător, plecaseră zdrobiţi frunţile la pământ, căutând un locaş de veci pentru rămăşiţele mele de lut. Spânzurat de un fir de păianjen, un fir de nimic cu căpătâiul pierdut în tăria ta albastră şi luminoasă, atârnam deasupra unei înfiorătoare prăpăstii, ce se deschidea, cu fundul negru fără o rază de lumină, printre colţuri de stânci sparte de izbiturile de mii de mii de ani ale trăznetului. Şi acolo, sufletul meu, desnădăjduit, o clipă a crezut că şi el va să moară odată cu greul meu trup, şi din adânc strigat-a către tine: Doamne, auzi-mă şi mă măntuieşte! Şi tu m-ai auzit şi n-ai vrut pierzarea mea! Ţi-ai aplecat ochiul asupra robului tău, şi mila ta a poruncit firului de păianjen să nu se rupă, şi acel de nimic fir aproape nevăzut a fost odgonul meu de scăpare. Mulţumescu-ţi, Doamne! Nimic fără voia ta! Nihil sine Deo! Gazeta săteanului, 5 mai 1898, I. L. Caragiale, Opere, V, 1938, p. 193. textul a fost scris cu ocazia împlinirii unui an de la însănătoşirea prinţului moştenitor