Transilvania, 2001 (Anul 108, nr. 1-6)

2001 / nr. 1

z~ z~az ~ cit., p. 114) Cât îl priveşte pe Alexandru George, el rămâne să interpreteze vechea temă a relaţiilor tată-fiu prin cheia rivalităţii scriitoriceşti dintre cei doi Caragiale, căreia îi marchează etapele şi înfăţişările: “Raporturile dintre tată şi fiu vor deveni... de rivalitate scriitoricească; este evident că Mateiu şi-a conceput opera şi şi-a construit un personaj exterior şi interior în oponenţă sau violentă negaţie a modelului patern, pe care, indiferent în ce scop, l-a avut mereu în gând.” (Alexandru George, op. cit., p. 15) Cât priveşte “iluzia unei obârşii fabuloase” pe care o cultiva cu ştiutele rezultate Mateiu, criticul vede în ea o soluţie simplist compensatorie, fără acele complicaţii şi dezvoltări stilizate baroc în imaginar, care ar putea fi semnul, de o mai ascunsă dar reală elocvenţă, al unei altfel de interpretări decât monovalente a temei ascendenţei; căci, spune criticul, pe cât de limpede pe atât de unilinear: “Pentru a înţelege această ciudăţenie a conduitei sale trebuie să admitem că Mateiu îl considera pe tatăl său un ‘decăzut’ din rang, un descalificat social, datorită lipsei acestuia de ţinută şi de morgă. Personaj mai degrabă popular, dispus să se însoţească cu oricine şi să frecventeze mediile cele mai eteroclite, fără a se distanţa mai apoi suficient de ele, nenea Iancu era o figură pitorească, de abordare prea uşoară, care în ochii necruţători ai fiului său contrariat nu se salva prin calitatea excepţională a literaturii sale, atâta timp cât aceasta însăşi nu era decât rodul prea directelor contacte ale autorului cu o lume trivială, din care la urma urmei putea chiar să fi făcut parte.”(id., ibid., pp.18- 19) Numai că din paralela dintre două din operele binomului tată-fiu, Inspecţiune şi Remember, dar şi din alte semne, mai ascunse ori mai făţişe ale literaturii lor, lucrurile nu se arată tocmai atât de simple; este ceva, în ascendenţa paternă a lui Mateiu, care îl măgulea, în secret, pe acesta, de care, iarăşi în secret, acesta era mândru, dovadă amestecul de creaţii fanteziste şi de aluzii cu grijă mascate din fantasmele lui genealogice. Şi dovadă înclinaţia, mai întâi copilărească, de a-i imita grafia şi apoi aceea, poate întârziat infantilă, de a-i corecta sau relua literatura. Cât îl priveşte pe Alexandru George, acesta îşi continuă glosarea pe marginea istoriei rivalităţii tată-fiu: “Odată cu apariţia poeziilor lui Mateiu, începea între cei doi Caragiale un duel nedeclarat deschis, dar totuşi nu mai puţin real şi pasionant pentru cei care vor să-l presupună, dar despre care contemporanii stricţi ai situaţiei nu puteau avea decât o vagă bănuială. Cu toate că numele lor comun îi apropia în mod fatal, nimeni nu şi-a dat seama în ce măsură fiul avea să dea tatălui său o replică prin opera sa mai restrânsă, mai trudnic elaborată, în aparenţă opusă tuturor idealurilor şi intenţiilor pe care Ion Luca le susţinuse, dar totuşi chiar prin aceasta de o netăgăduită originalitate.”(id., ibid., p.59) Pentru ca tema să fie încheiată în termeni suficient de fermi: “Dar observaţiile ce se pot face cu privire la apropierile dintre operele celor doi Caragiale, oricât de numeroase ar fi, nu merg în adâncime şi nu pot anula constatarea ce se impune oricui le consideră în perspectivă cuprinzătoare, rar se pot întâlni diferenţe de scriitură şi de rezultate artistice la doi scriitori atât de apropiaţi prin exploatarea aceluiaşi material de inspiraţie. Că în opera lui Mateiu s-ar putea regăsi teme ale literaturii tatălui său, sau mai bine zis suprapuneri fugitive de situaţii analoage e un adevăr ce nu poate anula pe celălalt, al fundamentalei lor deosebiri.” “Până la un punct destul de înaintat, originalitatea operei lui Mateiu trebuie văzută tocmai prin intenţia de a se constitui într-o rivalitate, de a concura în primul rând ‘universul’ literaturii părintelui său.”(id., ibid., pp. 182-183) “Mateiu e un artist fără antecesori şi fără urmaşi. El a realizat o sinteză într-un spirit nou, în care unele elemente se pot depista a fi comune cu alţii, dar numai la un nivel neesenţial. Replica pe care o dă scrisului tatălui său e un mod de a se îndepărta de o întreagă literatură şi de un mod de înţelegere devenite tradiţionale.” (id., ibid., p. 191) Ovidiu Cotruş, un alt monografist al lui Mateiu I. Caragiale, deşi este cel care a identificat, în structurile de adâncime, dar şi în zonele de suprafaţă, ale literaturii acestuia formaţiunea solidă şi durabilă a “nobilei stirpe”, nu duce raporturile tată-fiu dincolo de limitele unor coincidenţe artistice, ale unei continuităţi vizibile, ori ale unui proces familial, încât el surprinde moştenirea lui Ion Luca: “Priceperea lui Mateiu de a nota diferenţele de nuanţă dinlăuntrul aceluiaşi tip de limbaj...” (Ovidiu Cotruş, Opera lui Mateiu I. Caragiale, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, p.233); apropierea dintre Ion Luca şi Mateiu: “Atât Ion Luca, cât şi Mateiu au o viziune caricaturală asupra parvenirii. Ei nu descriu cu aplicaţie realistă procesul de formare al parvenitului, ca Balzac sau Stendhal, ci desfăşoară în faţa noastră câteva imagini semnificative şi voit deformate ale comportamentului uman sau verbal al unor parveniţi, pentru a biciui parvenitismul ca fenomen social.”(id., ibid., p.272); conflictul uman ca şi contradicţia tipologică dintre cei doi: “Intre tată şi fiu s-a iscat de timpuriu conflictul dintre un om cu simţul realităţii şi un fantast.”(id., ibid., p.395) Rememorând fazele istoriei critice a acestei teme, care în ochii multor comentatori a apărut nu numai ca o concurenţă sau o dispută ci chiar ca un proces tată-fiu, autorul monografiei crede, o vreme, că ar fi de datoria criticii, în general şi, eventual, a monografistului, în particular, să pronunţe o sentinţă în favoarea uneia din părţi; din fericire, pentru concluziile investigaţiei sale, până la urmă, el ascultă ecourile specifice ale operelor şi rosteşte judecăţi în termenii valorilor literare.(v. op. cit., pp. 395-396 şi 411-414) Necazul face ca unul din cei mai recenţi şi, în acelaşi timp, mai tineri interpreţi ai lui Mateiu I. Caragiale, l-am numit pe Ioan Derşidan, să pună în pericol şansele întreprinderii sale, altfel nu puţine şi nici fără semnificaţie, devreme ce se sprijină pe o ideea atât de generoasă şi atât potrivită cu timbrul special al literaturii autorului Crailor de Curtea-Veche, liturgicul, prin optica simplistă şi unificatoare asupra literaturii părintelui acestuia, începând cu sistemul de opoziţii carnavalesc (respectiv Ion Luca)/liturgic (Mateiu), potrivit căruia s-ar putea lua în calcul îngheţul sufletesc al tatălui, căruia i-ar “corespunde sarcasmul, încremenirea, licărul unei speranţe şi stereotipia din liturgicul fiului...’’(Ioan Dersidan, Mateiu I. Caragiale, Carnavalescul şi liturgicul operei, Editura Minerva, Bucureşti, 1997, Seria Universitas, p. 34), continuând cu opunerea tranşantă dintre “lumea tatălui (taţilor)”, lumea “vieţii care se vieţuieşte”, şi cea a fiului (fiilor): “Distanţarea lumii Fiilor de lumea Tatălui se încadrează mecanismului complex al cărţii ce prezintă, într-o dualitate exasperantă, obsedantă, condiţia carnavalescă şi liturgică a unor orfani şi a unor uitaţi. Sărman este îndeosebi povestitorul, dar încercaţi şi bătuţi de soartă sunt adesea şi ceilalţi doi Crai. Liturgicul însoţeşte astfel desprinderea de tatăl pământesc, carnavalesc şi spital şi înălţarea spre Tatăl din ceruri, răscumpărător.” (id., ibid., p.39) Continuând şi adâncind falia contrastelor, după noul monografist, “Ion Luca este înclinat spre prezent, spre reflecţie şi observaţie, Mateiu spre descripţie şi contemplaţie. Fiul are în primul rând sentimentul adânc al naturii şi al cosmosului, tatăl numai sentimentul naturii umane.” (id., ibid., p. 90) Capitolul Dinastia Caragiale din această monografie se pierde mai puţin, cum spuneam, în adâncimile posibile ale lanţului genealogic, care a fost, totuşi, sensibil pentru Mateiu, dovadă nu numai mistificările din Remember, dar şi întregul fantazării lui heraldice; în schimb, caută, mai adânc, sub lespezile evidenţelor, în beneficiul raporturilor dintre tată şi fiu. Rezultatul unui excurs excesiv de laborios prin stufărişul interpretărilor literaturii lui Mateiu poate fi consemnat: “Un lucru este cert: dacă pentru Luca Ion, Caragiale tatăl, Ion Luca Caragiale, reprezenta măsura multor lucruri omeneşti şi a faptelor literare, pentru Mateiu I. Caragiale fascinaţia paternităţii cunoaşte forme complicate de respingere şi identificare.”(id., ibid., p. 253) Prea puţin se înaintează, însă, în acest teritoriu atât de sensibil, pe care literaturile celor doi Caragiale l-ar putea popula nu cu aparenţele luătoare de ochi ale suprafeţelor, ci cu fantasmele persistente, chiar dacă evanescente, ale unor structuri de adâncime. Căci, a spune despre literatura tatălui numai că: “Spre deosebire de creaţia maternă, opera fantastică a lui Ion Luca Caragiale este impregnată de elemente populare şi orientale şi cu note de jovialitate.” (op. cit., p.415), înseamnă a te da de bunăvoie legat în capcana cea mai simplă, prima din cele pe care această filiaţie literară le pune la cale cu atâta ştiinţă şi, se vede, cu tot atâta succes. Căci chiar dacă opera fantastică a lui Ion Luca Caragiale cu adevărat nu lipseşte a fi impregnată de elemente populare şi orientale şi cu note de jovialitate, nu în acestea stă adevărata ei substanţă; este o filosofie acolo, o întreagă filosofie de existenţă, transpusă, mai întâi, în conturul narativ al unor vechi paradigme existenţiale, apoi într-un sentiment dulce-amar al marilor adevăruri şi abia la urmă în elemente populare şi orientale şi în note de jovialitate. Iar în ce priveşte filosofia existenţei şi melancolia pe care ea o degajă şi cu care se însoţeşte în mod firesc, aproape obligatoriu, între cei doi Caragiale, tatăl şi fiul, comunicarea ni se pare directă. Cum a şi fost dintotdeauna, începând cu epoca în care fiul copia caligrafia tatălui, căci în formula corectă prin care Nicolae Manolescu exprimă această relaţie: “el [Mateiu] vrea să scrie altfel decât (îşi închipuia el că) scrisese Ion Luca”(Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, eseu despre romanul românesc, Editura Gramar 100+1, Bucureşti, 1999, p. 603), partea de continuitate se conservă cel puţin tot atât cât cea de ruptură. Rămânând, în schimb, să avem mai puţină încredere în părerea aceluiaşi comentator, după care ar fi ’’evident că Mateiu ignoră arta de prozator a lui Ion Luca...”(id. ibid., p. 604) De ignorat pare să o ignore, după unele semne, dar totul pare a fi o ignorare de convenienţă, de care arta de prozator, de data aceasta a lui Mateiu, are nevoie pentru a se afirma pe sine cât mai deplin, ignorare care nu are cum să nu presupună o prealabilă conştiinţă a continuităţii, atât de puternică încât să fie în stare a provoca şi motiva decizia fiului de a se separa, inclusiv sau chiar începând prin ignorare, de arta tatălui. Revenind la problema fantasticului la L.Caragiale, în contextul relaţiilor dintre tată şi fiu, în contrast cu toate interpretările nutrite de o viziune comună şi simplistă, de acum uzată, asupra literaturii acestuia, vine şi ne poate sta în ajutor un singur paragraf, ca o efigie, din exegeza lui Vasile Lovinescu, cel care a deschis şi o uşă spre o relaţie de paternitate literară dinspre Eminescu spre Mateiu, pe care cercetări ulterioare ar putea intra cu bogate promisiuni (v. Vasile Lovinescu, op. cit., p. 14): “Vreau să vorbesc de înclinarea lui spre supranatural, de care se apropie cu un respect neobişnuit. Teribilul ironist îşi strânge ghearele în Kir lanulea, în Hanul lui Mânjoală [sic]. Intr-un cadru realist aşează elemente fantastice care nu fac pată de fond. Prin urmare, pentru autor sunt în continuitate cu lumea