Transilvania, 2002 (Anul 109, nr. 1-6)
2002-01-01 / nr. 1
TRANSILVANIA numai ei, în şedinţa cu pricina, rezultatul discuţiilor a fost în afara oricărui comentariu: 3 voturi pentru, 16 voturi contra. Se ştie prea bine că o scrisoare pierdută n-a ajuns la o sută de reprezentaţii decît după vreo 32 de ani, iar O noapte furtunoasă ori D’ale Carnavalului au fost din plin huiduite şi fluierate de spectatori. Chiar dacă erau necruţător criticate - sau poate tocmai de aceea - superficialitatea, mofturile şi moftangii, piesele lui Caragiale erau departe de a se bucura de ceea ce azi numim succes. Caragiale însuşi avea se pare o imagine nu atât de „obiectivă" asupra sensului atitudinilor sale care răzbăteau deopotrivă din piesele de teatru și din publicistică. S-a spus de altfel că a fost conservată mult timp imaginea deformată, simplificatoare a unui Caragiale „lipsit de orice ideal, afară de cel estetic" (C. Banu). Dar Caragiale a fost cel ce a înrămat, prin Dandanache, Trahanache şi Caţavencu, „trei tipuri politice, trei mentalităţi din generaţii diferite, cu metode, cutemperamente deosebite” . Dacă primul ilustrează un amestec de „burghez paşoptist" degradat, cel de-al doilea întruchipează pe acel „tîrgoveţ bonom, ramolit, dar în fond om cumsecade", cu o „autoritate de paie”, iluzorie, pentru ca prin Caţavencu să ni se înfăţişeze „un produs mai nou al politicianismului: avocat, patron de ziar", cu o panoplie bogată a armelor de luptă cu adversarul politic,de la şantaj pînă la plastografie. Substanţa acestor personaje le converteşte nu o dată, prin forţa lor de sugestie şi reprezentativitate, în prezenţe simbolice, care transcend cadrele spaţio-temporale. Cine poate apoi eluda „fişa" făcută de Caragiale „moftangiului român” (şi alţii îşi au, desigur, moftangii lor): „Din clasele primare pînă la bacalaureat - anarhist; De la bacalaureat pînă la primul examen de universitate - socialist; De la primul examen pînă la licenţă - progresist; De la licenţă pînă la slujbă - liberal; De la slujbă pînă la pensie - conservator. De la pensie încolo împărtăşeşte principiile tinerimii universitare”. La care am adăugai o listă, şi anume cea făcută de critică tipurilor psihologice pe care le întruchipează personajele lui Caragiale: tipul încornoratului, tipul primului-amorez şi al donjuanului, tipul cochetei şi al adulterinului, tipul politic şi al demagogului (acelaşi tip, în devenire), tipul cetăţeanului, tipul funcţionarului, tipul confidentului, tipul raisonieru-M/«/, tipul servitorului , şi tot Caragiale trebuie citit „pe dedesubt", cum ar spune Arghezi, pentru a înţelege mai profund care este deosebirea dintre balcanism şi balcanitate , pe de o parte, dar şi pentru a-l scoate de sub culpa ingrată a „autohtonismului" îngust şi ridicol, pe care Caragiale l-ar fi confundat cu, după unii, „românescul". Această din urmă ambiguitate pare să-i fi dat tîrcoale şi lui Noica de vreme ce-i spunea lui Liiceanu prin 1980 că s-a „aplecat asupra românescului” deoarece a fost „exasperat" pur şi simplu de „zeflemeaua” care purta sigiliul lui Caragiale. „Nu poţi să iei totul în zeflemea. Românescul nu se rezolvă numai în balcanism şi în degringoladă parlamentară” .Dar nici nu poţi, am adăuga noi, să sugerezi situarea valorică a lui Paul Angliei mai presus de Caragiale, cum încerca filosoful de la Păltiniş. Dar dacă de forţa literaturii lui Caragiale nu se mai îndoieşte aproape nimeni (să sperăm că „detractorii” săi - cei ce l-au numit „cel din urmă fanariot" şi i-au criticat „inaderenţa la spiritul românesc" - au dispărut de mult ori s-au „convertit” cu vremea), nu tot aşa stau lucrurile în ceea ce priveşte importanţa şi valoarea, nu doar de document social, a publicisticii. Una din ipotezele de lucru şi ale noastre este respingerea epitetului „anexă" atribuit gazetăriei caragialiene. E-adevărat că sîntem în prezenţa unui gazetar fără doctrină, care şi-a pus forţa discursului publicistic, cel puţin formal, în slujba a varii orientări politice, chiar dacă autorul Năpastei s-a autoinclus în cercul acelor „publicişti nepolitici”. Caragiale, prin încrîncenarea sa fie împotriva conservatorilor, fie împotriva liberalismului, a fost situat încă de la începutul secolului în sfera „criticii sociale extreme" şi ca făcînd parte din „categoria Eminescu” . Cu gazetarul partidului conservator ar avea în comun „asemănări uimitoare, pornite nu numai din junimismul lor teoretic, ci din însăşi structura spiritului lor critic", dar Caragiale păstrează faţă de Eminescu o diferenţă de stil specifică, generată de unele deosebiri temperamentale, nu atât de categorice pe cît se crede, şi de atitudine Criticul Pompiliu Constantinescu a accentuat antagonismul acestor două temperamente gazetăreşti (şi nu numai). E vorba de doi satirici, dar în vreme ce Eminescu este „un doctrinar revărsat în pamflete fulgerătoare, un indignat", unul care „profetizează şi urăşte", „se răzbună cu violenţă", Caragiale în schimb apare ca un spirit lucid şi cumpătat în raport cu răul social pe care-l constată, el „biciuieşte surîzător sau cu haz", „batjocorește cu seninătate". Pe scurt, Eminescu ar fi un „geniu critic la temperaturi înalte", iar Caragiale - tot un „geniu critic" dar discursul său ar fi desfăşurat „la rece”. Nu altceva credea şerban Cioculescu, care nu-1 situa pe Caragiale sub „stăpînirea unei pasiuni politice clocotitoare", precum la Eminescu, şi nici nu-l simţea că induce în text o „integrală participare sufletească, cu temperatura dar şi cu spiritul de nedreptate al partizanului" . Caragiale nu a fost niciodată „omul de acţiune", iar politica a fost pentru el, cum spunea acelaşi Cioculescu, o „ispită a recompensării". Ceea ce-l deosebea aşadar de Eminescu era, în absenţa unor „convingeri pasionale", „grija de înlănţuire logică şi de redactare scriitoricească" (să-i fi lipsit gazetăriei eminesciene aceste dimensiuni?!), şi tot pentru a sublinia situarea polară a celor două personalităţi, altminteri spirite complementare, ar fi de amintit că I. L. Caragiale era un credincios îndătinat, în vreme ce Eminescu - dacă sunt invocate amintirile unui „psiholog" ca Slavici - ilustra mai degrabă o figură de ateist. Diagnosticul pus de Pompiliu Constantinescu sau de Cioculescu pare să nu aibă cusururi. Anamneză lor a fost făcută cu probitate şi profesionalism, iar maladia spiritului excelent formulată. Ca atitudine valorică, ei exprimau, ca şi Caragiale de altfel, acelaşi tip de împotrivire faţă de vreun posibil „protecţionism" axiologic, şi anume: impostura valorilor trebuie întotdeauna denunţată. Adevărul stă mai totdeauna în jilţul nuanţelor şi Pompiliu Constantinescu a fost un critic pentru care discursul interpretativ nu se poate lipsi de o adecvată, sâ-i spunem aşa, optică a nuanţelor. Numai că, uneori, semantica acestor „tonuri” ascunde ipostaze în care dozajul sensului şi mai cu seamă gradarea acestuia sunt înşelătoare. Explozia de adjective purtătoare de anateme insuportabile cu care Eminescu îşi construieşte de multe ori textul nu fac din autor un spirit mai puţin lucid. Utopia însăşi este, la Eminescu, forma poate supremă a lucidităţii, şi tot aşa am spune că biciuirile senine, cu haz şi surîzătoare sînt, uneori, o formă a violenţei travestite. Criticul separă credem doar aparent, pentru ca în cele din urmă el să pună împreună ceea ce în „minţile unilaterale” n-ar fi decît în raport de excludere.