Transilvania, 2002 (Anul 109, nr. 1-6)

2002-01-01 / nr. 1

TRANSILVANIA numai ei, în şedinţa cu pricina, rezultatul discu­ţiilor a fost în afara oricărui comentariu: 3 voturi pentru, 16 voturi contra. Se ştie prea bine că o scrisoare pierdută n-a ajuns la o sută de reprezentaţii decît după vreo 32 de ani, iar O noapte furtunoasă ori D’ale Carnavalului au fost din plin huiduite şi fluiera­te de spectatori. Chiar dacă erau necruţător criti­cate - sau poate tocmai de aceea - superficiali­tatea, mofturile şi moftangii, piesele lui Caragia­­le erau departe de a se bucura de ceea ce azi nu­mim succes. Caragiale însuşi avea se pare o ima­gine nu atât de „obiectivă" asupra sensului atitu­dinilor sale care răzbăteau deopotrivă din piese­le de teatru și din publicistică. S-a spus de altfel că a fost conservată mult timp imaginea defor­mată, simplificatoare a unui Caragiale „lipsit de orice ideal, afară de cel estetic" (C. Banu). Dar Caragiale a fost cel ce a înrămat, prin Dandanache, Trahanache şi Caţavencu, „trei ti­puri politice, trei mentalităţi din generaţii diferi­te, cu metode, cu­­temperamente­ deosebite” . Dacă primul ilustrează un amestec de „burghez paşoptist" degradat, cel de-al doilea întruchipea­ză pe acel „tîrgoveţ bonom, ramolit, dar în fond om cumsecade", cu o „autoritate de paie”, iluzo­rie, pentru ca prin Caţavencu să ni se înfăţişeze „un produs mai nou al politicianismului: avocat, patron de ziar", cu o panoplie bogată a armelor de luptă cu adversarul politic,de la şantaj pînă la plastografie. Substanţa acestor personaje le converteşte nu o dată, prin forţa lor de sugestie şi reprezentativitate, în prezenţe simbolice, care transcend cadrele spaţio-temporale. Cine poate apoi eluda „fişa" făcută de Cara­giale „moftangiului român” (şi alţii îşi au, de­sigur, moftangii lor): „Din clasele primare pînă la bacalaureat - anarhist; De la bacalaureat pînă la primul examen de universitate - socialist; De la primul examen pînă la licenţă - pro­gresist; De la licenţă pînă la slujbă - liberal; De la slujbă pînă la pensie - conservator. De la pensie încolo împărtăşeşte principiile ti­nerimii universitare”. La care am adăuga­­i o listă, şi anume cea fă­cută de critică tipurilor psihologice pe care le în­truchipează personajele lui Caragiale: tipul în­cornoratului, tipul primului-amorez şi al don­juanului, tipul cochetei şi al adulterinului, tipul politic şi al demagogului (acelaşi tip, în deveni­re), tipul cetăţeanului, tipul funcţionarului, tipul confidentului, tipul raisonieru-M/«/, tipul servi­torului , şi tot Caragiale trebuie citit „pe dedesubt", cum ar spune Arghezi, pentru a înţelege mai profund care este deosebirea dintre balcanism şi balcanitate , pe de o parte, dar şi pentru a-l scoa­te de sub culpa ingrată a „autohtonismului" în­gust şi ridicol, pe care Caragiale l-ar fi confun­dat cu, după unii, „românescul". Această din ur­mă ambiguitate pare să-i fi dat tîrcoale şi lui Noica de vreme ce-i spunea lui Liiceanu prin 1980 că s-a „aplecat asupra românescului” deoa­rece a fost „exasperat" pur şi simplu de „zefle­meaua” care purta sigiliul lui Caragiale. „Nu poţi să iei totul în zeflemea. Românescul nu se rezolvă numai în balcanism şi în degringoladă parlamentară” .­­Dar nici nu poţi, am adăuga noi, să sugerezi situarea valorică a lui Paul An­gliei mai presus de Caragiale, cum încerca filo­­so­ful de la Păltiniş. Dar dacă de forţa literaturii lui Caragiale nu se mai îndoieşte aproape nimeni (să sperăm că „detractorii” săi - cei ce l-au numit „cel din ur­mă fanariot" şi i-au criticat „inaderenţa la spiri­tul românesc" - au dispărut de mult ori s-au „convertit” cu vremea), nu tot aşa stau lucrurile în ceea ce priveşte importanţa şi valoarea, nu doar de document social, a publicisticii. Una din ipotezele de lucru şi ale noastre este respingerea epitetului „anexă" atribuit gazetăriei caragialiene. E-adevărat că sîntem în prezenţa unui gazetar fără doctrină, care şi-a pus forţa discursului publicistic, cel puţin formal, în sluj­ba a varii orientări politice, chiar dacă autorul Năpastei s-a autoinclus în cercul acelor „publi­cişti nepolitici”. Caragiale, prin încrîncenarea sa fie împotriva conservatorilor, fie împotriva liberalismului, a fost situat încă de la începutul secolului în sfera „criticii sociale extreme" şi ca făcînd parte din „categoria Eminescu” . Cu gazetarul partidului conservator ar avea în comun „asemănări uimitoare, pornite nu numai din junimismul lor teoretic, ci din însăşi struc­tura spiritului lor critic", dar Caragiale păstrează faţă de Eminescu o diferenţă de stil specifică, generată de unele deosebiri temperamentale, nu atât de categorice pe cît se crede, şi de atitudine Criticul Pompiliu Constantinescu a accentuat antagonismul acestor două temperamente gaze­tăreşti (şi nu numai). E vorba de doi satirici, dar în vreme ce Eminescu este „un doctrinar revăr­sat în pamflete fulgerătoare, un indignat", unul care „profetizează şi urăşte", „se răzbună cu vio­lenţă", Caragiale în schimb apare ca un spirit lu­cid şi cumpătat în raport cu răul social pe care-l constată, el „biciuieşte surîzător sau cu haz", „batjocorește cu seninătate". Pe scurt, Eminescu ar fi un „geniu critic la temperaturi înalte", iar Caragiale - tot un „geniu critic" dar discursul său ar fi desfăşurat „la rece”. Nu altceva credea şerban Cioculescu, care nu-1 situa pe Caragiale sub „stăpînirea unei pasi­uni politice clocotitoare", precum la Eminescu, şi nici nu-l simţea că induce în text o „integrală participare sufletească, cu temperatura dar şi cu spiritul de nedreptate al partizanului" . Caragia­le nu a fost niciodată „omul de acţiune", iar po­litica a fost pentru el, cum spunea acelaşi Ciocu­lescu, o „ispită a recompensării". Ceea ce-l deosebea aşadar de Eminescu era, în absenţa unor „convingeri pasionale", „grija de înlănţuire logică şi de redactare scriitoriceas­că" (să-i fi lipsit gazetăriei eminesciene aceste dimensiuni?!), şi tot pentru a sublinia situarea polară a celor două personalităţi, altminteri spirite comple­mentare, ar fi de amintit că I. L. Caragiale era un credincios îndătinat, în vreme ce Eminescu - dacă sunt invocate amintirile unui „psiholog" ca Slavici - ilustra mai degrabă o figură de ateist. Diagnosticul pus de Pompiliu Constantinescu sau de Cioculescu pare să nu aibă cusururi. Anamneză lor a fost făcută cu probitate şi profe­sionalism, iar maladia spiritului excelent formu­lată. Ca atitudine valorică, ei exprimau, ca şi Ca­ragiale de altfel, acelaşi tip de împotrivire faţă de vreun posibil „protecţionism" axiologic, şi anume: impostura valorilor trebuie întotdeauna denunţată. Adevărul stă mai totdeauna în jilţul nuanţelor şi Pompiliu Constantinescu a fost un critic pen­tru care discursul interpretativ nu se poate lipsi de o adecvată, sâ-i spunem aşa, optică a nuanţe­lor. Numai că, uneori, semantica acestor „to­nuri” ascunde ipostaze în care dozajul sensului şi mai cu seamă gradarea acestuia sunt înşelă­toare. Explozia de adjective purtătoare de anateme insuportabile cu care Eminescu îşi construieşte de multe ori textul nu fac din autor un spirit mai puţin lucid. Utopia însăşi este, la Eminescu, for­ma poate supremă a lucidităţii, şi tot aşa am spu­ne că biciuirile senine, cu haz şi surîzătoare sînt, uneori, o formă a violenţei travestite. Criticul se­pară credem doar aparent, pentru ca în cele din urmă el să pună împreună ceea ce în „minţile unilaterale” n-ar fi decît în raport de excludere.

Next