Transilvania, 2006 (Anul 112, nr. 1-12)

2006-08-01 / nr. 8-9

Viaţa lui Mihai Eminescu, biografia publicată de G. Călinescu în 1932, are ca scop declarat reformularea imaginii „poetului naţional” pe baze documentare şi îndepărtarea tuturor încercărilor de romanţare a biografiei sale. Pornind de la ideea că biografia expune existenţa unui individ reprezentativ, exemplar, şi că formulează parcursul unui destin creator, Călinescu utilizează o serie de metode care îl diferenţiază fundamental de încercările anterioare de reconstituire a existenţei poetului. Prima este documentarea, aparent rigidă, dar pe care autorul reuşeşte să o adapteze scrierii sale, astfel încât rezultă o imagine relativ veridică. Integrarea unor documente sau declaraţii în cuprinsul cărţii este o consecinţă a setei de autenticitate şi veridicitate (de exemplu, la pagina 324 este reprodus certificatul de deces al poetului, zelul documentarist al lui Călinescu mergând aici prea departe). Alături de aceste documente, criticul citează multe texte, pentru a reconstitui diverse cadre sau figuri care i-au populat existenţa lui Eminescu. Consecinţa ultimă a acestui melanj de informaţii este confuzia: imaginea se suprapune, invariabil, peste sentimentele şi senzaţiile redate de poemele sale, iar omul real devine egal cu opera. Şi iată cum un text dedicat erosului în expectativă, ca Dorinţa, devine o defulare a unei aventuri adulterine: „într-o plimbare ca din întâmplare la Copou şi o convorbire ascunsă în răsunetul pianului, Eminescu ar fi dorit să se afle cu Veronica în pădure, departe de lume şi, se înţelege..., de Ştefan Micle”3 . Acest tip de interpretare biografistă dă o falsă posibilitate de asociere şi diminuează astfel capacitatea de receptare a textelor poetice, care oricum este redusă în contextul secolului în care trăim. Există şi o alta latură a scrierii lui Călinescu, foarte vizibilă în capitolul final, intitulat „Masca lui Eminescu”. Exegetul alcătuieşte aici imaginea unui Eminescu exponent al neamului, atât de naţionalist încât depăşeşte graniţele individualului: „Nu nutrea nici o aspiraţie pentru sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ”4. Prin majoritatea argumentelor oferite, Călinescu modelează o imagine care să se grefeze cât mai bine pe acel „specific naţional”, pe care îl va elabora mai târziu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent. De fapt, el situează manifestările naţionaliste din literatură (gen „Viaţa românească”) şi opiniile unora dintre autorii din aceste cercuri în descendenţa opiniilor lui Eminescu5. Imaginea pe care criticul alege să o construiască pentru poetul naţional utilizează mijloace mult mai subtile decât cele folosite de Maiorescu sau Lovinescu, dar urmăreşte scopuri asemănătoare. Eminescu nu mai e acum identic cu Schopenhauer sau cu ideologia romantică, ci devine un român reprezentativ, profund naţionalist. Perioada comunistă a însemnat un dublu proces în ceea ce priveşte imaginea „poetului naţional”. Pe de o parte, au existat manifestările „oficiale” şi scrierile celor ce ar putea fi consideraţi formatori de opinie. Idealizat, scos din orice context temporal sau spaţial, el a devenit o figură mesianică a imaginarului românesc, mitizat din toate punctele de vedere. Manifestarea cea mai vehementă în acest sens a fost protocronismul6. Fără îndoială că în aceeaşi perioadă s-au scris şi lucrări importante şi viabile de critică literară eminesciană, şi s-au realizat ediţii din ce în ce mai complete ale scrierilor poetului şi gazetarului. Opinia generală, în schimb, era tributară politicii de partid. Au existat şi manifestări neoficiale, neînregimentate tendinţei generale, în care se încerca o corectare a imaginii poetului prin coborârea sa de pe piedestalul pe care fusese aşezat. Anul 1989 a marcat o răsturnare de situaţie în ceea ce priveşte imaginea poetului naţional. Ieşind dintr-un hăţiş ideologic, s-a intrat în altul. Relativizarea valorilor şi importanţa exacerbată acordată amănuntului biografic picant, ca şi derularea frustrărilor au dus la acel număr din Dilema care constituie, chiar şi în 2006, un nod gordian al discuţiilor despre revistă. Toate articolele apărute atunci sunt centrate pe imaginea individului, nu pe opera sa. In afară de câteva referiri la scrieri, folosite mai mult ca pretext, autorii îşi aleg ca punct de plecare diverse ipostaze ale percepţiei poetului în mentalul colectiv: actualitatea ca autor şi actualitatea în receptare (Nicolae Manolescu), clişeele politice (Zigu Ornea), faptele receptate de contemporanii lui (Mircea Cărtărescu), statuile (T.O Bobe) sau, într-o totală lipsă de inspiraţie... sau documentare, imaginea personală (Răzvan Rădulescu). Privind retrospectiv, articolele au meritul de a reuşi să facă tocmai ce indica Nicolae Manolescu ca absolut necesar:„trebuie să avem, mai întâi, curajul de a ne despărţi de Eminescu, dacă dorim să-l regăsim, să-l apropiem, să-l facem contemporan”7. De fapt, nu este vorba de o despărţire de Eminescu-poetul, ci de imaginea imperturbabilă a geniului naţional. Ceea ce sublinia criticul era necesitatea unei noi imagini, adaptată contemporaneităţii noastre. In acelaşi număr al revistei Dilema, apărea un articol al lui Mircea Cărtărescu, intitulat „Fapte”, care prezenta, într-un colaj de citate, mărturii ale contemporanilor lui Eminescu. Imaginea formulată aici este considerată grotescă şi a scandalizat multe voci critice. Astfel, în articolul dedicat revistei, din cadrul Dicţionarului general al literaturii române, mai mult de jumătate se referă la numărul 265. Autorii (Valentin Taşcu şi Mihai Iovănel) afirmă că textul lui Cărtărescu este compus „exclusiv din referinţe demitizante, în care imaginea poetului este retuşată prin acumularea de gros-planuri triviale identificate în textele unor contemporani”8. Receptarea aceasta, tendenţioasă deoarece dezvăluie doar o parte a ceea ce spune articolul, pare o ultimă zvâcnire a mitului eminescian şi un refuz al recontextualizării imaginii lui Eminescu. In 2000 apare un răspuns spectaculos la această dezbatere cu privire la imagine, neprogramat, dar de maximă relevanţă. Printr-un concurs de împrejurări descris pe larg în interviul din numărul 15 al Observatorului cultural, Christina Zarifopol-Illias intră în posesia a 93 de scrisori inedite, aparţinând lui Eminescu şi Veronicăi Micle. Timp de un secol, ele făcuseră parte din documentele de familie ale descendentelor Veronicăi Micle, şi stătuseră, mare parte din timp, într-un seif din Elveţia. Ceea ce multe voci critice au calificat drept una dintre cele mai importante descoperiri literare ale