Transilvania, 2007 (Anul 113, nr. 1-11)
2007-02-01 / nr. 2
40 cabotin intrând în jocul frenetic al bâlciului, al doilea se ascunde, cel mai adesea, sub masca ascetului de ocazie, reprezentând spectacolul vieţii cu o smerită detaşare. Dar uneori rolurile se pot inversa şi atunci detaşarea lui Caragiale se găseşte undeva pe traseul transtextual (în sensul dat de Genette conceptului) care leagă scepticismul romantic eminescian de viziunea lucidlirică a unui Arghezi în dialog cu alter ego-u său Coco: „Priveşte tu câne - scrie Caragiale - străvechi prieten şi todeauna supus al regilor creaţiunii, priveşte imensul lor carnaval, vasta lor mascaradă. Iată-i, fiecare cu coroana şi sceptrul său de pietre scumpe, măcar de lemn şi ciobuleţe de sticlă colorată, dacă nu nici atât, măcar de carton şi peticele de hârtie văpsită. Intre ei nici unul mai mare, toţi egali de suverani! Vezi ce splendid cortej şi ce larmă haotică, în care nu se mai distinge nici o figură şi nici un glas, în care nu mai poţi şti cine merită să fie salutat de tine cu o respectuoasă mişcare de coadă, sau lătrat ca un caraghios.”(15) Vorbim aici de interferenţe modale care traversează, în virtutea consangvinităţii culturale, opera publicistică a scriitorilor în genere, încă din 1938, Pompiliu Constantinescu remarcase, de pildă, complementaritatea spirituală şi afectivă dintre Eminescu „geniu critic la temperaturi înalte”şi Caragiale „geniu critic la rece”, ambii însă „puteri diferite ale aceluiaşi spirit”(16) Astăzi, distanţarea temporală, i-a permis unui observator antrenat al spaţiului cultural românesc, o diagnosticare şi mai nuanţată a binomului publicistic (dar nu numai) Eminescu - Caragiale, focalizând pe o duală simptomatologie a recuperării: „din Eminescu s-au luat eroicul, fabulosul etnocratic, cultul trecutului invariabil măreţ şi dilatat butaforic, energia pantheonică şi profetică. Imens alibi al tuturor slăbiciunilor noastre, Eminescu ispăşeşte prin hiperbolizare, în vreme ce Caragiale rămâne marele prizonier al deriziunii noastre orgolios inflamate, al tuturor prejudecăţilor şi neputinţelor fondate pudibond şi caricaturalaristocratic. Eminescu face tabloul somptuos al zonelor obscure, Caragiale - caricatura bonomă sau acidă a zonelor luminoase.”(17) La o primă vedere s-ar părea că ceea ce îl desparte pe Arghezi de Eminescu este tocmai ceea ce îl apropie de Caragiale, cu amendamentul că dimensiunea comic-caricaturală argheziană sondează mai ales imundul existenţial, însă tabloul afinităţilor se prezintă mult mai complex. Credem că nu ne înşelăm afirmând că spiritul publicisticii argheziene sintetizează şi metabolizează totodată atât vehemenţa revoltei romantice (nicidecum retorica ei!), propensiunea către conflict şi confruntare, statuarea categorică a propriei viziuni (ideologia pamfletarului la Angenot) care vădeşte un nedisimulat orgoliu gnoseologic, cu alte cuvinte fundamentul infrastructural al discursului polemic eminescian cât şi modul comic-critic de a interoga o„lume, lume” a vanităţilor, a stereotipiilor comportamentale şi a imposturii de orice fel. Eminescu şi Caragiale, deopotrivă contemporani şi predecesori, pe firul tradiţiei recente, ai poetului Florilor de mucegai” se regăsesc în fiinţa intimă a textului pamfletar, latent mai ales în cazul primului, manifest când vorbim de al doilea. Să privim însă structura epitelială a textelor. O observaţie de ansamblu se impune: publicistica pamfletară caragialiană şi cea argheziană deşi exploatează cele mai importante categorii ale comicului recurg la paradigme diferite care joacă rolul de modalităţi comice dominante: parodia, pastişa, improvizaţia la Caragiale şi ironia, grotescul şi umorul (burlesc, grotesc, negru etc.) la Arghezi. (va urma) Note: 1. Mihai Eminescu, (In numărul nostru de vineri], în Opere IX, Editura Academiei, Bucureşti, 1984, p. 145. 2. Henri Bergson, Teoria râsului Institutul European, Iași, 1992, p. 130. 3. Marian Popa, Comicologia, București, Editura Univers, 1975, p. 51. 4. H. Bergson, vol.cit., p. 129. 5. ibid., p. 34. 6. Marian Popa, vol. cit., p. 154. 7. Robert Neumann, Zur Ästhetik der Parodie, apud Marian Popa, vol. cit. 8. V. Fanache, Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, cap. Ironia, p. 176. 9. Tudor Arghezi, Scrieri, 26, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 252-254. 10. Ion Vlad, în prefaţă la Alexandru Călinescu, Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, Editura Institutul European, Iaşi, 2000, p. 6. 11. Tudor Arghezi, Scrieri, 26, ed. cit., p. 253. 12. Tudor Arghezi, Vers și poezie, în Ars poetica, p. 37-52. 13.I.L. Caragiale, O bună lectură, Opere, IV, p. 286. 14. V. Fanache, , Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 191. 15. Caragiale, Opere 4, ESPLA, București, 1965, p. 94. 16. Pompiliu Constantinescu, Scrieri, vol. II, ediţie de Constanţa Constantinescu, EPL, 1967, p. 60. 17. Dan C. Mihăilescu, Studiu introductiv la I.L. Caragiale, Publicistică şi corespondenţă, Editura „Grai şi suflet - Cultura naţională”, Bucureşti, 1999. Abstrakt im Artikel “Ridendo dicere verum” geht Minő dóra Sălcudean von einem Aspekt aus,der sowohl Arghezi, wie auch Caragiale eigen ist: die Komik. Weiterhin wird auf das Werk des französischen Schriftstellers Henri Bergson eingegangen und das Lachen wird vom softalem Blickpunktaus betrachtet. Arghezi selbst ist der Meinung dass Caragiale überall und jederzeit aktuell ist,dass er in allen Lebensformen votftndbar ist und sogar als aktuell angesehen werden kann. Kritiker sind sich jedoch darüber einig dass dass Argfefts Komikform weit agressiver als die Caragiales ist,sie wirkt wiet autonomer. Die Autorin geht in ihrem Artikel auf das Groteske im Werk beider Autoren ein, auf den Schwarzhumor Cargiales und Arghefts wie auch auf die Sprach komik der Autoren. TRANSILVANIA, 2 / 2007