Transilvania, 2007 (Anul 113, nr. 1-11)

2007-10-01 / nr. 10

»Vania, 10/2007 «148 mentalităţile tradiţionale şi după ce destinul cultural al antisemitismului teologic părea să se fi încheiat, în secolul al XVIII-lea. Argumentele explicit economice ale atitudinii lui Eminescu faţă de evreu sunt plasate de resursele imaginarului tradiţional. Imaginea uciderii lui Isus de către evrei, care în Evul mediu îşi diminuase potenţialul sugestiv prin supralicitare pe de o parte şi, pe de altă parte, prin mitologizarea scenariului neo-testamentar, conferă deicidului statutul de vină transcendentă, neimputabilă. Eminescu prezentifică o imagine care şi-a păstrat încă intactă disponibilitatea speculativă: aceea a fratricidului: evreii sunt “cei înfieraţi cu semnul lui Cain, cu semnul fratricizilor”. O crimă imaginară, imputată evreului imemorial ori cel mult celui generic, este substituită cu alta la fel de imaginară, dar predispusă la reverberaţii în conştiinţa referentului. Eminescu, cu propensiunea sa pentru folclor, putea să aibă cunoştinţă de o legendă de largă circulaţie la acea vreme, consemnată şi de Alecu Russo în Amintirile sale, care tratează primul omor din istoria omenirii, înfăptuit de un evreu antropofag: Cain. De asemenea, contemporanii încă vibrau la acuza de infanticid ritual, imputată des evreilor reali la sfârşitul secolului al XIX-lea şi degenerată adesea, în tot spaţiul european, în discriminări, persecuţii şi, in extremis, chiar în pogromuri. Antisemitismul teologic, care teoretic a încetat să fie manifest cu secole în urmă, este resuscitat, cel mai probabil involuntar, prin activarea unei variaţiuni pe tema deicidului şi prin crearea unei polarizări extreme nu între evrei şi români, cum ar fi de aşteptat, ci între evrei şi creştini, substituţie care susţine eşafodajul teologic. Circulaţia legendei amintite precum şi existenţa unui orizont de aşteptare legat de crima rituală pe care un evreu este virtual capabil de a o transforma în act, tensionează resemantizarea deicidului ca fratricid, aptă de a genera reacţii de feedback social. Publicistul încorporează acest agregat mitoid scenariului invadării cetăţii, retrimiţându-l în imaginarul colectiv cu forţe recâştigate. Intr-un alt articol, Eminescu dezbate fenomenul imigraţiilor şi al proliferării evreilor în spaţiul românesc: evreii, “ca rasă străină ne-au declarat război pe moarte, întrebuinţând în locul cuţitului şi pistolului băuturi falsificate cu otrăvuri”; în acest context, se impune interogaţia: “Este utilă, este necesară o rasă care, direct sau indirect, îţi nimiceşte poporul?” Indicatorii demografici sunt aduşi în sprijinul ideii că “ dacă s-au înmulţit şi creştinii în oraşe e mai numai acolo unde nu există evrei deloc sau puţini (...) încolo, în oraşe unde or fi evrei mulţi, populaţia urbană se stinge ca prin minune’”. O coordonată veridică şi totodată îngrijorătoare a socialului: creşterea demografică a evreilor în raport cu scăderea natalităţii populaţiei autohtone, surprinsă în argumentaţia preponderent justă a discursului, deviază în imagistica fratricidului. O vină simbolică atribuită evreului generic este extinsă asupra întregii comunităţi evreieşti, prin urmare asupra evreului real, culpabil de a-şi fi ucis, de facto, fraţii români. Logica deterministă a argumentării eminesciene este minată de încrucişările prolifice dintre gândire şi imaginar. Raţiunile economice şi fiziocrate ale antisemitismului de conjunctură sunt secundare de stereotipuri etnice de largă circulaţie. Imaginea evreului real se îndepărtează progresiv de obiectul său, mai întâi prin înscrierea intr-un scenariu publicistic, prin verbalizare deci, apoi prin distanţarea temporală de elementul istoric, nu în ultimul rând, prin dinamismul acelor imagini supraîncărcate de sens, care au fost descărcate din imaginarul tradiţional. Bibliografie 1. Boia, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Humanitas, 2005; 2. Idem, Pentru o istorie a imaginarului, Bucureşti, Humanitas, 2006; 3. Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Minerva, 1985, vol. III; 4. Eminescu, Mihai, Chestiunea evreiască, Bucureşti, Vestala, 1998; 5. Oişteanu, Andrei, Imaginea evreului în cultura română, Bucureşti, Humanitas, 2004; 6. Idem, Mythos & Logos, Bucureşti, Nemira, 1997; 7. Wunenburger, Jean-Jacques, Filozofia imaginilor, Iaşi, Polirom, 2005. Note: 1. George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. 3, p. 53. 2. Lucian Boia, referitor la antisemitismul românesc de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din perioada interbelică în Istorie şi mit în conştiinţa românească, p. 283. 3. Mihai Eminescu, art. Promulgarea şi sancţionarea Constituţiei Române, în Chestiunea evreiască, p. 123-124. 4. Idem, art. Galiţia (O ciudată circulară..), în Opere IX. Publicistica. 5. Idem, art. Roadele demagogiei noastre, în op.cit., p. 36. 6. Ibidem, art. Ameninţările intervenţiei străine în România, p. 84. 7. Ibidem, art. Confesiunile religioase în România, p. 56. 8. Ibidem, art. îmbunătăţirea stării românilor, p. 68. 9. Mihai Eminescu, art. Situaţia demografică în România, în op. cit., p. 150. Abstract The article “Mihai Eminescu and the jewish matter” is speaking about one of the most important matters of Eminescu’s writings, the jewish and from some authors as anti-semite seen writings. There are also different attitudes of Eminescu’s work, some which are seen as anti-semite, some other also as pro-semite. The article is analyzing from different point of views all these aspects.