Transilvania, 2011 (Anul 117, nr. 1-12)
2011-05-01 / nr. 5
acord cu fenomenologii experienţei critice şi estetice, „actul lecturii”, la care se reduce, în cele din urmă, adevărata gândire critică, implică, în accepţia lui Ioan Derşidan, „coincidenţa” /„conjuncţia” a două conştiinţe: a „cititorului” şi „autorului”. Ca atare, perspectiva asupra catilinarilor eminescieni şi temperatorlor caragialieni (presupune recursul la „spiritul critic”/conştiinţa critică, a celor doi scriitori, devenite, în egală măsură, istorie interioară a propriei formaţii. Această „istorie lăuntrică” se va deschide continuu spre creditarea atitudinii simpatetice a cititorului, (pre)dispus la asumarea lecturii ca „act esenţial de cunoaştere”, fundamentat pe o participare efectivă şi afectivă la „litera şi spiritul” textului. Aşa cum lasă a se întrevedea Ioan Derşidan, o atare „identificare simpatetică” ar presupune asumarea unui traseu complex, marcat de eliminarea oricăror „distanţe” şi/sau „rezerve mentale”. Fără a exclude însă posibilitatea ca decodarea „ionilor” să devină şi o modalitate de a favoriza imersiunea alterităţii în intimitatea propriei conştiinţe critice. Pe traseul hermenutic (auto)impus, participarea simpatetică la „opera” lui Eminescu, Caragiale sau Creangă conduce, în cele din urmă, la „neutralizarea conştiinţei proprii”, în beneficiul „conştiinţei celuilat Sau, în spiritul sugestiilor lui Georges Poulet, la atenuarea -până la disoluţie!- a „eului propriu” în favoarea „eului secund” insituit de alteritatea textului literar. Este în joc certificarea unui fenomen estetic, aidoma „imersiunii” din cadrul microscopiei, demers ce presupune şi un „proces reflexiv”, de aşezare a eului critic între spaţiul insondabil al textului şi realitatea (imediată. Astfel, printr-o analiză minuţioasă/microscopiere a semnificaţiilor se pot reliefa/separa obsesii tematice, ironi relevanţi şi, desigur, imagini sintetice. Proiectul critic e lansat de Ioan Derşidan are în vedere pătrunderea în intimitatea arhitecturii junimiste, acolo unde se coagulează şi se afirmă viziunea asupra lumii, proprie fiecărui scriitor, intenţia criticului rezumându-se, în cele din urmă, la surprinderea autogenezei acestei viziuni, desfăşurată într-un areal, aproximat în funcţie de humoarea autorului4 şi determinat într-un timp sfâşiat între prezent şi trecut5. Pentru că, în decodarea catilinarilor şi a temperaturilor, se pleacă de la premisa potrivit căreia „actul critic” reprezintă o experienţă mediată de textul literar, în toată amploarea şi complexitatea, predispus la transformarea într-o suită de „semne” care încep să vorbească. Iar critica fenomenologică şi/sau de esenţă tematistă îşi propune să reveleze şi să intrepreteze aceste semne, teme, motive sau structuri semnificative recurente, tinzând să se confunde cu istoria secretă a ideilor, sentimentelor ori cu imaginarul adiacent literaturii şi epocii junimiste. Indiferent însă de formula critică exersată, filtrul axiologic este cel care permite astuţioasei critici universitare să părăsească (uneori!) tranşeele canonului şi să se aventureze în dinamica fenomenului literar, cu avantaje şi riscuri benevol asumate. Prin hermeneutica exersată, universitarul Ioan Derşidan probează avantajele acestui exerciţiu liber impus în sensul că demersul acestuia transparentizează ineluctabil modernitatea literară şi ironii săi pe fondul „recapitulării” şi „(re) examinării” intersecţiilor literarităţii cu feţele tranzitive ale realităţii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Mai cu seamă, investigaţiile din ultimele opuri - Viziera cavalerului (2008) şi Catilinari şi temperaturi (2010)- au pertinenţa necesară spre a inaugura şi confirma prezenţa în registrul critic actual a unor procedee combinatorii, tipice microscopiei literare „de câmp larg”. Se poate astfel observa cum, prin recursul la o atare metodă, „patch-clamp”-ul de factură academică se desprinde de „erudiţia taxinomică” de cele mai multe ori irelevantă „dar teribil de vorbăreaţă”, după cum bine sesiza şi Dan Mănucăspre a se implica în „semnalizarea ionică” a fenomenului literar cercetat. O atare libertate „neprotocolară” faţă de „tradiţia” criticii universitare s-a făcut remarcată însă abia cu un deceniu în urmă, când Ioan Derşidan recurgea la extragerea „ironi”-lor din categoria îngustă a esteticii aristotelice spre a-i recicla şi a-i repune în circuitul mai larg al „reprezentărilor” modernismului literar, alături de alte tipuri/categorii de „semne fluorescente”: metafora, alegoria, „indicii” samd., cu o capacitate de cuprindere imaginară mai laxă. Dacă în decodarea „tensiunii ideilor” și a „specificului dezbaterilor” din Viziera cavalerului (2009) recidivau perspective recurente cu privire la „dimensiunea argotică şi eufemistică a personajelor”, „crucişul lingvistic şi atitudinal caragialian” ori „căutarea stelei fiinţei” şi „construirea monologului dramatic eminescian”6, în Catilinari şi temperaturi (2010) exegetul pare mai ataşat de microscopierea interstiţiilor din „laboratorul creaţiei”, cu insistenţa binevenită asupra limenurilor iconice -între „reprezentare şi autoprezentare”, între „omul social şi ficţional”, între „intimitate şi agora” şi cu „evidenţierea unor personaje, a unui stil şi a unei atitudini”7. Reţin atenţia perspectivările asupra „codului vizierei”, în care mai „vechile viziuni” se conjugă cu „viitoarele sminteli” etalonând un timp istoric şi individual deopotrivă. Ioan Derşidan este convins, dealtfel, că „iconii” indică un raport emers dinspre viaţă spre artă, prin „iconi”, literatura trădându-şi interesul pentru „viaţa reală”. Exemplificările, la care se va recurge în Viziera cavalerului, oglindesc aceste interferenţe şi subliniază „formele rafinate”, exersate, ale existenţei estetice a „iconilor” proveniţi din realitate) şi livraţi mai apoi literaturii. Precizăm că, în opţiunea hermeneutului Ioan Derşidan, „iconii aproximează istoria şi spiritul de