Transilvania, 2011 (Anul 117, nr. 1-12)
2011-06-01 / nr. 6-7
Asemenea altor familii transilvănene, familia Petra- Petrescu (tatăl, Nicolae Petra-Petrescu, şi fiul, Horia) se pune necondiţionat, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în slujba idealului naţional şi cultural. De aceea în cercul celor apropiaţi lor intră, cu intensităţile epocii şi încărcătura legăturilor bazate pe afinităţi, principii şi credinţe, Iosif Blaga, Vasile Goldiş, Andrei Bârseanu, Ion Pop Reteganul, Iosif Vulcan, Ioan Micu Moldovan, Ion Luca Caragiale, Octavian Goga, Ciprian Porumbescu, Ion Agârbiceanu, Paul Zarifopol, Oct. C. Tăslăuanu, Ioan Lupaş, Periele Papahagi, Sextil Puşcariu, Al. Ciura, A.P Bănuţ etc. Ideea dreptăţii, preţuirea naţiei şi a celor care luptă pentru înălţarea ei, conştiinţa valorii şi a răspunderii îl caracterizează pe Horia Petra-Petrescu în seria amintită. Din încercările vieţii sale au făcut parte boala, războiul, sacrificiul şi restriştea de la flacăra idealului înspre anii reci ai vârstei, bolii, singurătăţii şi (uneori) ai istoriei. Personalitate remarcabilă a culturii române din perioada Marii Uniri din 1918, Horia Petra-Petrescu a scris poezii, proză şi piese de teatru (“unele pe nedrept uitate”, scrie Georgeta Ene, în Caragiale la Berlin, Bucureşti, Editura Edinter, 1992), a tipărit numeroase foiletoane şi articole politice şi a purtat o corespondenţă intensă cu nume importante ale culturii române şi europene. Afirmând ideea Europei libere, el prezintă adesea cultura şi spiritualitatea cehă (Ceva despre Cehoslovacia, conferinţă ţinută la Sibiu, în 1923). Temeinic şi riguros în manifestările sale publice, Horia Petru-Petrescu şi-a pregătit doctoratul la Lepzig în timp îndelungat (noiembrie 1906-noiembrie 1910), documentându-se şi având o legătură strânsă cu I.L. Caragiale şi Gustav Weigand. In epocă era apreciat ca un foarte bun cunoscător al operei caragrafiene şi al teatrului european. Până la definitivarea tezei a publicat mai multe articole şi studii despre I.L. Caragiale. A intervenit în apărarea lui I.L. Caragiale în discuţiile şi polemica privitoare la plagiat şi originalitate. Cunoscător din interior al teatrului, în teza de doctorat dezbate numeroase aspecte de “tehnică” şi face numeroase trimiteri la autori contemporani, români şi străini. Astăzi, la o sută de ani de la susţinerea acestei teze de doctorat despre I.L. Caragiale, în faţa lui Gustav Weigand, îmi pare important de subliniat faptul că autorul ei, Horia Petra-Petrescu, bun cunoscător al operei caragialiene, evidenţiază importanţa tematicii sociale a acesteia şi a utilizării unor jargoane şi argouri, pentru a caracteriza periferia culturală, sufletească şi de mentalitate. Tranziţia românească (aparţinând eternului uman) va fi aproximată de către Eugen Ionescu pornind de la perspectiva lingvistică şi viziunea tragicomică şi abisală a lui I.L. Caragiale. Piesele de teatru ale lui Caragiale, scrie Horia Petru-Petrescu, au rămas “miezul tare al literaturii române”. Scriitorul este prezentat trăind “în vâltoarea luptelor politico-sociale ale epocii”. De fapt clasificarea operei cuprinde 1. scrieri satirico-umoristice, 2. nuvelele şi dramele serioase şi 3. scrierile politice. Opera este prezentată într-o legătură strânsă cu istoria României, iar în descrierea şi interpretarea acestora autorul foloseşte adesea rezumatele şi analiza didactică şi ştiinţifică. Astăzi informaţiile tipărite în legătură cu istoria literaturii dramatice româneşti înainte de I. L. Caragiale şi ariile comparaţiilor şi analizelor sunt mai bogate decât în momentul elaborării tezei. In teza de doctorat a lui Horia Petru-Petrescu există numeroase aprecieri care pot fi reluate. Astfel, autorul constată că opera lui I.L. Caragiale reflectă procesul de “dezvoltare spirituală a poporului nostru”, iar diferenţierea scriitorilor modifică istoria literaturii române. “Produs specific al scriitorilor”, literatura poartă “marca timpului în care a fost creată şi a culturii naţionale specifice acelui timp”, scrie Horia Petru- Petrescu, după Psihologia popoarelor de W. Wundt. Ideea o vom regăsi în situarea operei lui Caragiale de către E. Lovinescu (în resorturile şi “spasmul ambulatoriu” din spatele cadranului de ceasornic, în disocierile satirice din “epoca de tranziţie” şi, mai ales, în reprezentativitatea eroilor caragialieni “numai pentru o epocă mărginită”). Dar discuţia despre timpul literaturii de moravuri şi despre “sensibilităţile epocii” de receptare este actuală. Ca şi “fizionomia epocii” văzută prin creaţie şi prin creator. Cu o grijă asemănătoare celei lovinesciene, în ceea ce priveşte receptarea lui I.L. Horia Petru-Petrescu