Transilvania, 2011 (Anul 117, nr. 1-12)

2011-06-01 / nr. 6-7

TRANSILVANIA 6-7/ 2011 Manolescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996). G. Weigand apare de mai multe ori în corespondenţa lui I.L. Caragiale. Astfel, în 1904, dramaturgul îi scrie lui Paul Zarifopol să-i remită “cărţile ce i-am promis”, să-i spună “multă sănătate” şi că doreşte mult “să-l revăz”. Alteori este vorba de iarmarocul de la Lipsea sau de o cazare la familia Weigand (“poate că să aibă dumnealor loc, să ne primească în gazdă pentru două-trei zile”) etc. Perioada nemţească / berlineză a lui I.L. Caragiale cuprinde peste douăzeci de prezenţe intense la Leipzig, mai lungi sau mai scurte, de obicei prin Paul Zarifopol. In seria Rapoartelor anuale ale Institutului pentru limba română, coordonată de G. Weigand, a apărut, în 1911, teza de doctorat a lui Horia Petru-Petrescu. Prin Gustav Weigand, la Universitatea din Leipzig limba şi cultura română au stat în centrul cercetării şi învăţământului. Drumul era deschis. Vama Upschii pentru Daţia (1827), prima gazetă editată în limba română, este un reper al acestui interes pentru viaţa socială şi intelectuală a poporului. Negustorii lipscani şi urmaşii lor cutreierau nu doar Braşovul, Sibiul, Bucureştii, Focşanii, Oradea, Suceava şi Cernăuţii, ci şi imaginarul multor români. Jupânul Dămian, eroul lui Mihail Sadoveanu, ne asigură că la nemţi “învăţătura e la mare cinste”. La Lipsea a fost de-a lungul timpului la studiu “o procesiune întreagă de români”, o colonie adevărată: Sextil Puşcariu, Simion Mehedint, I.A. Rădulescu-Pogoneanu, Paul Zarifopol, Nicolae Iorga, Ștefania Dobrogeanu-Gherea, Ionel Borda, Ioan Scurtu, Sterie Stinghie, Ioan Papp, I. Săvescu, Eduard Gruber, Theodor Capidan, C. Rădulescu-Motru, Virgil Madgearu, Panait Cerna, Horia Petru-Petrescu şi alţii. Este un program cultural (şi politic), cum puţine au fost în afară pentru români. Ion Scurtu a susţinut la Lipsea (în 1903) teza de doctorat despre viaţa şi scrierile în proză ale lui Mihai Eminescu. Contribuţia este apreciată de către Horia Petra-Petrescu. Altă teză, despre influenţa pesimismului schopenhauerian asupra concepţiei despre lume a lui Mihai Eminescu, aparţine lui I. Pătrăşcoiu (1905). Chiar Horia Petra-Petrescu a scris, se ştie, în perioada interbelică, despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, prietenia cu I.L. Caragiale şi colaborarea celor doi la Timpul, mediul familial al poetului, influenţa creaţiei populare asupra poeziei, despre postume, repertoriu teatral, etică şi opinii politice, receptare şi valorificare a creaţiei. Teza de doctorat a lui Horia Petru-Petrescu este citată, desigur, de unii critici şi istorici literari: Florin Manolescu, Şerban Cioculescu, I. Constantinescu şi Marin Bucur. Alte comparaţii şi prezentări de tradiţii şi influenţe privitoare la opera lui I. L.Caragiale întâlnim la Ştefan Cazimir, Mircea Zaciu, Vasile Fanache, Ion Vartic, Dan C. Mihăilescu, Alexandru George, Al. Călinescu, Marta Petreu, Maria Vodă Căpuşan, Mircea Iorgulescu, Mircea Tomuş, Mircea Popa, Constantin Cubleşan, Liviu Papadima, Constantin Trandafir, Silvian Iosifescu, Marina Cap-Bun, V. Mândra etc. Oricum, în seria tezelor de doctorat despre opera lui I. L.Caragiale, lucrările lui Horia Petru-Petrescu şi Scarlat Struţeanu sunt, deocamdată, mai rar citabite. Este ispititor, de exemplu, să urmăreşti cronologic, interpretările şi aprecierile critice iscate de creaţia caragialiană pornind de la capătul seriei legătura dintre morală şi literatură, asemănarea comică a personajelor, similaritatea acestora, “jocul” situaţiilor dramatice pornind de la o intrigă comună, coexistenţa temelor majore şi minore în comedii şi schiţe, modul de argumentare a unităţii şi originalităţii creaţiei caragialiene, apropierea de naturalism, caricatura şi abisalitatea, spectacolul teatral şi orizontul de aşteptare al publicului, apropierile de alţi scriitori din literatura română şi universală, tipurile comice înregistrate, expresivitatea numelor proprii, dublul caragialian sau lumea ca reprezentare crucişă a celuilalt, focul roşu caragialian, omul ca fiară, Nordul atitudinal şi crucişul lingvistic, parodia - crucişul programat etc. Corespondenţa lui Ion Luca Caragiale cu Horia Petra-Petrescu şi cu Nicolae Petra-Petrescu arată legăturile strânse dintre aceştia şi preocuparea îndelungată a doctorului Horia Petra-Petrescu de creaţia caragialiană. Astfel, unele scrisori ale dramaturgului, răspunsuri la întrebările de biografie artistică şi literară şi la dovezile de afecţiune ale familiei Petru Petrescu, constituie mărturisiri de scriitor, de „meseriaş” (cum scrie Ion Luca Caragiale), entuziaste participări la unele numere de sărbători ori aniversare ale Tribunei, proiecte literare, propuneri de şezătoare literară, de întâlniri în doi, în trei (cu Paul Zarifopol), în patru (şi cu Panait Cerna) şi mai mulţi, informaţii, invitaţii, sfaturi, cereri, felicitări, bucurii, forme ale prieteniei şi interesului pentru cei apropiaţi. Este de subliniat afirmaţia lui Horia Petru-Petrescu privitoare la drama Năpasta a lui I. L. Caragiale, mai apreciată în Transilvania decât teatrul comic al scriitorului. Capitolul din teza de doctorat consacrat acestei drame are un registru grav, uneori patetic. Reamintim şi faptul că autorul a debutat ca traducător al unei tragedii, Roma învinsă, de Al. Parodi. Această componentă nordică, gravă şi neliniştitoare, a creaţiei caragialiene, a fost semnalată devreme de exegeţi, dar nu a avut întotdeauna fundamentarea şi coerenţa lămuritoare necesară. Receptarea actuală a creaţiei caragialiene asociază nordul cu meteorologia şi perspectiva argotică şi eufemistică asupra eroilor. Unele din părerile lui Horia Petru-Petrescu privitoare la „drama românească” se apropie de cele ale lui Mihai Eminescu din articolul Repertoriul nostru teatral şi cu unele idei ale tratatului lui M. T. Rötscher, Arta reprezentării dramatice, tradus de poet. “Averea noastră dramatică” a fost evaluată între primii de Mihai Eminescu, pornind de la adevăr şi fond, de la situaţiile «12